Una dintre schimbările cheie din codul fiscal o reprezintă mutarea aproape în totalitate a contribuțiilor sociale de la angajator la angajat. În urma acestei reforme, cota de contribuții sociale ce revine angajatului este de 35 la sută, iar cea care revine angajatorului este de 2,25 la sută, iar costul total al angajatorului a scăzut cu 0,13 la sută, la 122,6 la sută din salariul brut. În acest articol, arăt că scopul economic profund pentru care contribuțiile sociale au fost trecute de la angajator la angajat poate fi selectat din două astfel de scopuri potențiale, dar numai timpul ne va ajuta să-l identificăm pe cel adevărat.

Ideea nu este nouă. Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut prima dată în presa noastră știrea că guvernul pregătește o reformă prin care va trece contribuțiile sociale de la angajator la angajat. Pe mine, care cred în valabilitatea principiilor liberalismului economic clasic, aplicarea acum în România a acestei idei, de esență neoliberală, m-a surprins. Ea a fost încercată de grupul de economiști neoliberali chilieni cunoscut sub denumirea de Chicago Boys, în timpul guvernării lui Pinochet. Această reformă a fost aplicată la începutul anilor 80, fiind concepută de un economist chilian, membru al guvernului, absolvent la Harvard, și anume de José Piñera, actualmente la Cato Institute. Atunci, contribuțiile plătite de angajator au fost eliminate, iar cele plătite de angajat au fost reduse de la 19 la 13 la sută. Scopul reformei a fost reducerea costului cu munca și a șomajului. Reforma a avut succes, economia chiliană devenind, în timp, cea mai competitivă economie sud americană, iar rata șomajului scăzând de la 12,1 la sută în 1986, la 6,1 la sută în 1997. În prezent, economia chiliană este a șaptea cea mai liberă economie din lume.

Reforma menționată, așa cum a fost aplicată în Chile, este liberală pentru că reduce substanțial costul cu forța de muncă la nivelul firmei și permite ca fondurile private de pensii de care beneficiază angajatul să fie alimentate exclusiv de către angajat. Așa cum este aplicată la noi, măsura nu reduce semnificativ costul cu foța de muncă al angajatorului, deoarece necesită, în principiu, creșterea salariilor brute pentru a menține neschimbat salariul net. Acesta este motivul pentru care mulți au caracterizat-o drept o modalitate care permite să vorbești de creșteri mari de salarii fără a crește salariul net. Dar, așa cum voi arăta spre final, s-ar putea să fie mai mult de atât.

Ideea de a transfera contribuțiile pentru asigurări sociale a fost analizată și de economiștii din țările dezvoltate, dar nu a fost aplicată ca atare în nicio altă țară. În teorie, această idee este cunoscută ca ”Invariance of Incidence Proposition” (IIP). Conform IIP, mutarea unui impozit de la salariat la angajator, sau invers, nu schimbă nivelul de ocupare, ci doar salariul contractual (adică salariul brut al angajatorului sau al angajatului). Cu alte cuvinte, înlocuirea unui impozit al angajatorului cu un impozit de magnitudine egală asupra angajatului nu afectează nivelul ocupării. Ea nu a fost aplicată deorece au existat îndoieli că ipotezele pe care se bazează IIP sunt îndeplinite în țările respective, putându-se afecta negativ nivelul ocupării. Între aceste ipoteze se numără competitivitatea piețelor, flexibilitatea salariilor, dependența cererii de muncă și a ofertei de muncă de salariul producătorului și, respectiv, de salariul consumatorului, egalitatea salariilor, și independența impozitelor față de mărimea salariilor contractuale. Aproape niciuna dintre ipoteze nu este îndeplinită în practică. O testare a diverselor ipoteze este prezentată în Alfonso and Carone (2004) și Heijdra and Ligthart (2007), inclusiv din perspectiva influenței IIP asupra modificării salariilor.

Față de această abordare, în România, trecerea contribuțiilor sociale în sarcina angajaților a venit ca o surpriză. Ea a fost menționată pentru prima dată în Programul de guvernare al guvernului Grindeanu și a fost concepută ca o susținere a firmelor, fiind inclusă la subtitlul „Susținere” din programul de guvernare, la pagina 18.

Conform Consiliului Fiscal, dacă toți angajatorii vor mări salariile brute contractuale cu 19,9 la sută, toate salariile nete vor rămâne identice cu cele de dinainte de aplicarea reformei. În aceste condiții, conform IIP, rata șomajului ar trebui să rămână aceeași. Totuși, acest rezultat este improbabil, având în vedere că ipotezele IIP sunt departe de a fi îndeplinite. În plus, efectele trecerii contribuțiilor la angajator nu trebuie gândite separat de legea 153 din iunie 2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, care stabilește creșterea salariilor în perioada 2018-2022.

Conform acestei legi, salariile contractuale brute stabilite prin trecerea contribuțiilor la angajat se vor mări în administrațiile locale astfel încât să nu depășească indemnizația pentru funcția de viceprimar, vicepreședinte de consiliu județean sau viceprimar al municipiului București. În învățământ, salariile se vor mări cu 20 la sută față de nivelul din februarie 2018 începând de la 1 martie 2018. În sănătate salariile se vor mări cu mai mult de 100 la sută începând cu 1 martie 2018. În fine, în administrația centrală, salariile pentru funcțiile de demnitate publică s-au mărit deja. Rezultatul este că, în sectorul public, angajatorii vor crește salariile brute pentru toți angajații pentru a le compensa acestora în întregime efectele contribuțiilor suplimentare la asigurări sociale. În plus, în sectorul public, aproximativ 350-400 de mii de angajați din sănătate, învățământ și administrție vor beneficia de creșterile salariale prevăzute de Legea 153/2017.

Angajatorii privați nu pot fi obligați însă să crească salariile brute, pentru a compensa în întregime efectele trecerii contribuțiilor sociale la angajat, ceea ce poate duce la modificări ale salariilor relative între sectoare. În sectoarele în care este deficit de forță de muncă acestea vor fi crescute, dar nu neapărat și în sectoarele cu excedent de forță de muncă. Astfel, s-a creat o problemă pentru sectorul privat, care își va eroda imaginea în ochii electoratului, de stânga sau de dreapta. Nu este exclus ca în mințile multor oameni să apară ideea că sectorul privat nu oferă salarii relativ bune în România și că, poate, dezvoltarea sectorului privat după 1989 a fost o greșeală, cel puțin din perpectiva câștigurilor salariale.

Totuși, nu trebuie uitat că există un efect de imitație. În România, o creștere cu 10 la sută a salariului mediu brut din sectorul public determină o creștere cu 3,6 puncte procentuale a salariului în industrie peste creșterea care ar fi apărut în lipsa creșterii salariului mediu în sectorul public. Această creștere a salariilor din întreaga economie nu va fi neglijabilă în termeni de efecte. Pe termen lung, ea va reduce competitivitatea firmei și, astfel, potențialul de creștere economică, încetinind ocuparea forței de muncă pe termen mediu-lung. Privite din această perspectivă, trecerea contribuțiilor la angajator și legea privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, împreună, par să reflecte o concepție care favorizează creșterea salariilor în defavoarea ocupării forței de muncă. Aceasta este în contradicție cu tradiția keynesistă, care favorizează reducerea șomajului în raport cu inflația, și care până acum a ghidat permanant politicile de stânga din economia noastră. Pe termen scurt însă, cel care contează pentru viziunea keynesistă, creșterea salariilor va continua să deterioreze contul curent, adică să stimuleze ocuparea în alte țări, și să crească inflația.

A fost discutată în presă și ideea că odată cu trecerea în sarcina angajatului a contribuțiilor la asigurări sociale, orice creștere a acestora în viitor va fi o povară suplimentară ce va fi impusă aproape în întregime asupra factorului muncă. Este implicit în această interpretare că firmele nu vor primi noi sarcini cu privire la contribuțiile sociale, cum de altfel se implică și în programul de guvernare. Teoretic, această înțelegere a lucrurilor reprezintă însă numai o fațetă a problemei. La fel de bine se poate spune că reforma respectivă a creat spațiul ca atunci când va fi nevoie de mai multe impozite, probabil în curând, acestea să poată fi plasate în sarcina angajatorilor prin creșterea contribuțiilor acestora la asigurări sociale.

Astfel, ajungem la cele două scopuri economice profunde, la care m-am referit la început, care ar fi putut ghida, în principiu, trecerea contribuțiilor sociale de la angajator la angajat.

Unul din aceste scopuri ar putea fi eliminarea influenței pe care politica de asigurări sociale a guvernului o are asupra reducerii competitivității firmelor. Dacă acesta este scopul adevărat, ar trebui să vedem că la o eventuală nevoie suplimentară de venituri bugetare, pentru a acoperi de exemplu deficitul bugetului de asigurări sociale, inițiatorii reformei nu vor apela la reluarea creșterii contribuțiilor sociale ale firmelor. Astfel, pe termen lung, masura va fi mai mult decât o modalitate de a crește salariile brute fără a crește salariile nete. Ea va rămâne să stimuleze oferta și competitivitatea, atât cât poate să o facă într-o mare de măsuri keynesiste ce lărgesc dezechilibrul extern și accelerează inflația.

Cel de-al doilea scop al trecerii contribuțiilor sociale de la angajator la angajat ar putea fi, fără ca prin această afirmație să fac un proces de intenție inițiatorilor reformei, pregătirea terenului pentru impozitarea suplimentară a angajatorilor atunci când va fi nevoie de venituri bugetare suplimentare. Acesta ar fi exact opusul primului scop. Se știe că, în cele mai multe țări, cea mai mare parte a veniturilor bugetare sunt colectate prin contribuții sociale.

Acest al doilea scop este teoretic posibil deoarece creșterea contribuțiilor sociale la angajator ar fi ușor de explicat publicului, din moment ce angajatorii au în sarcină contribuții reduse, de numai 2,25 la sută din salariul brut, comparativ cu angajații, care au contribuții sociale totalizând 35 la sută din salariul contractual brut. De altfel, principiul avut în vedere inițial, în faza de proiect a reformei, de a reduce cota contribuțiile sociale plătite de firme la virtual zero (adică la doar 0,25 la sută) a fost abandonat imediat prin impunerea unei cote adiționale de 2 la sută. Dacă acest al doilea scop este cel adevărat, atunci ar trebui să vedem în următorii ani o creștere a contribuțiilor sociale în sarcina firmelor.

Rămâne de văzut care din cele două scopuri este cel adevărat. Dacă adevărat se va dovedi primul scop, atunci vom gândi că inițiatorii reformei au judecat, măcar într-o privință, în stilul Chicago Boys, și ne dăm pălăria jos în fața lor. Dar dacă adevărat se va dovedi cel de-al doile scop, atunci vom constata că autorii reformei au gândit ca niște Bucharest Boys, pe care îi știm de mult, și ne vom îndesa și mai tare pălăriile pe cap, rușinați că încă nu am învățat din experiență.

Bibliografie

Alfonso Arpaia and Giuseppe Carone (2004), “Do labour taxes (and their composition) affect wages in the short and the long run?”, EU, Directorate-General for Economic and Financial Affairs.

Ben J. Heijdra and  Jenny E. Ligthart  (2007),” Labor Tax Reform, Unemployment, and Search”, https://www.heijdra.org/ITAXsearch.pdf