Un idol otrăvit sau de ce le va fi greu politicienilor liberali să fie liberali într-o democrație ca a noastră

Structura votului de la alegerile europarlamentare a arătat că, probabil, vom avea o democrație mai civilizată. Civilizată da, dar și liberală? Căci, fără liberalism, economia noastră nu va putea funcționa bine, chiar dacă prin lentila minții raționalist constructiviste, care a preluat controlul în societate, spațiul se deformează pentru a lăsa în afara câmpului vizual libertatea economică, de care nu vorbește nimeni, dar fără de care nivelul nostru de trai nu ar putea crește nici absolut, nici relativ la alții. În orice caz, este sigur că poziția noastră nu s-a modificat, din acest punct de vedere, față de celelalte țări din Uniunea Europeană: suntem pe același penultim loc, de multe decenii.

Orice democrație începe cu idealul libertății și sfârșește, mai devreme sau mai târziu, chiar dacă în unele cazuri acest lucru nu devine evident până în ultimul moment, prin a adopta egalitatea ca idol. Lordul Acton spunea că socialismul (care are ca idol egalitatea) „este o infirmitate care apare în toate democrațiile mature” (Essays on Freedom and Power, The Free Press, p. 130). Dar acest ideal al egalității, care nu se poate realiza decât prin forță, nu poate fi realizat niciodată până la capăt și definitiv, rămânând o himeră care face ca forța de a lua de la unii pentru a da la ceilalți să fie mereu prezentă și, eventual, în creștere. Forța însă este în profundă opoziție cu libertatea.

Aceasta este problema partidelor liberale din ziua de astăzi: vălul raționalismului constructivist s-a așezat peste ochii celor mai mulți. Le va fi greu liberalilor să fie liberali în campaniile ce vor veni. Principiile care îi unesc pe cei ce fondează partide liberale există la început, dar deși poate rămân în inimile celor care iubesc libertatea, ele sunt abandonate treptat din necesitatea de a câștiga votanți. Încă din anii 70-80, subliniind această idee, Hayek arăta că democrația a devenit tot mai mult un sistem fără o protecție împotriva grupurilor de interese, care se pot organiza pentru a exercita presiuni asupra guvernelor pentru a le repara insatisfacțiile lor. În consecință, un guvern care ar avea o astfel de putere ar putea interfera nelimitat cu orice domeniu al vieții oamenilor. Dacă ar avea această putere, arată Hayek, guvernele nu ar putea să nu o utilizeze pentru a rezolva toate doleanțele grupurilor de interese de la care au primit voturi, pentru că nu le-ar mai primi.

Politicienii au, astfel, interesul să se protejeze de o atare poziție, căci nu pot satisface toate interesele și, în final, pierd alegerile pentru că, alegând să satisfacă unele interese, lasă multe alte interese nesatisfăcute. Acest lucru s-a văzut clar la alegerile din 26 mai. Creșterea salariilor și a pensiilor în ritmuri nesustenabile au intrat în contradicție cu interesele libertății afacerilor și au părut injuste între grupuri. Este doar unul dintre multe exemple care pot fi date.

Nu există, a arătat Hayek (Law, Legislation and Liberty, vol. 3, 1993), decât o soluție pentru ca guvernele să nu devină prizonierele grupurilor de interese: instituirea de principii generale. Acestea pot fi cuprinse în legi cu acest caracter sau în Constituție, care să stabilească clar granițele măsurilor particulare. Dar democrațiile din timpurile noastre au ajuns să fie foarte laxe în ceea ce privește principiile generale, iar parlamentele însele pot, în anumite limite, vota beneficii pentru diferite grupuri din societate, deoarece ele cred că reprezintă voința majorității populației. În numele acestei ficțiuni, ele schimbă legile care instituie principiile care ar trebui să le limiteze puterea de a crea măsuri particulare după cum cred că reprezintă „voința poporului”. Fără aceste principii însă, ele ajung să nu mai reprezinte voința majorității, ci doar voința unor majorități constituite prin negocieri în vederea realizării unor scopuri particulare constând în esență în acordarea de beneficii pentru obținerea de voturi.

Tentația politicienilor de a alege între principii și „voința poporului” este mare, așa cum arată în prezent extinderea populismului în multe democrații care nu au o tradiție în a considera și trata principiile ca sfinte. Aceasta este, în esență, cea mai profundă metodă de a încălca separația dintre puterea legislativă și cea executivă: parlamentele se substituie în bună măsură guvernelor, iar dacă nu se substituie direct, cer guvernelor, după principiul injust „eu te-am făcut, eu te omor”, să promoveze măsuri care pot încalcă principii generale scrise în vreo lege. Aceasta este, în cel mai profund sens, chiar baza pentru încălcarea independenței celeilalte puteri, și anume puterea juridică. Gândiți-vă câte guverne și din ce motive s-au schimbat în ultimii doi ani și jumătate în România. Iar dacă este nevoie, legea aceea se schimbă pentru a face legală măsura cerută de parlament. Pe această rută se încalcă, în modul cel mai profund, dar și cel mai greu vizibil, separația puterilor în stat și, în final, libertatea în societățile moderne.

Nu am auzit în această campanie, după cum nu am auzit în niciuna precedentă, despre necesitatea de a separa mai bine puterile în stat și de necesitatea instituirii domniei legii. Am auzit numai de statul de drept, ceea ce nu e același lucru cu domnia legii, și de voința poporului. Mai precis, referitor la aceasta din urmă, am auzit politicieni care au spus că, odată ajunși în Parlament, vor vota pentru a aduce la îndeplinire voința poporului. Voința poporului? Nu voința legilor? Fără domnia legii, de la voința poporului nu mai sunt mulți pași până la justiția populară. Când îi mai auziți pe cei ce doresc votul dumneavoastră că promit să voteze pentru a îndeplini voința poporului, temeți-vă, căci în numele acelei voințe este cel mai ușor de justificat forța, indiferent de ce formă are ea (fizică, psihică, sub forma fricii, impozite excesive, reglementări de comandă și control etc) și întrebați-i ce înțeleg ei prin domnia legii.

Altfel, a vota voința poporului este ceva fantasmagoric, neidentificabil decât în legătură cu diverse grupuri de interese și presiune. Când poporul cedează puterea, nu o cedează niciodată necondiționat, ci  în schimbul unor principii care trebuie scrise în legi, prezervate și respectate. Fără acele legi, puterea nu face decât să se amestece în treburile individuale ale cetățenilor, chiar dacă acest lucru nu este evident de la început pentru toată lumea. Acest amestec este o formă de manifestare a forței și este echivalent cu pierderea libertății.