Câteva gânduri despre Henri-Benjamin Constant de Rebecque (1767-1830)

Este gânditorul care, văzând cum ideologia ce a favorizat extinderea statului în economie și în societate în general se răspândește și cuprinde mințile a tot mai mulți oameni, a spus: „este neîndoios adevărat că în anumite epoci (eras) trebuie să parcurgi întregul cerc de absurdități înainte de a reveni la rațiune” (Principles of Politics Applicable to All Governments, 1810, p. 5).

Cred că acest cerc a început demult și s-a încheiat, în aparență, odată cu prăbușirea comunismului. Totuși, odată ce adepții socialismului au înțeles, cu mult înainte de căderea comunismului, că utilizarea proprietății commune asupra mijloacelor de producție (socializarea mijloacelor) a fost o metodă primitivă și ineficientă de distribuție „justă” a avuției din societate, în Occident s-a trecut la folosirea metodei mai rafinate a impozitării pentru redistribuirea „justă” a avuției, adică pentru socializarea rezultatelor. Din această perspectivă, cercul la care se referea Constant nu s-a încheiat. Dimpotrivă, criza din 2008 l-a revigorat, astfel că, probabil, vor urma multe absurdități în numele „justiției sociale”, a căror esență va consta, așa cum a observat Hayek, în creșterea puterii asupra individului a diverselor autorități chemate să înfăptuiască această „justiție”.

După moartea sa, Constant a fost uitat într-o anumită măsură, probabil pentru că între preocupările sale, teme ca sărăcia, inegalitatea sau lupta de clasă, care absorbiseră atenția societății, nu au fost nici pe departe centrale (Alan S. Kahan, prefață la Commentary on Filangieri’s Work, 1822). Dar contribuția sa la dezvoltarea gândirii liberalismului clasic este imensă iar reputația sa ca teoretician al politicii este mai mare în rândul publicului cititor de engleză, mai ales în ultimele patru decenii (David Hart, Constant, Benjamin (1767-1830), în The Encyclopedia of Libertarianism, Ronald Hamoy editor in chief, 2008, p. 98).

În teoria politică a fost un susținător și promotor al constituționalismului liberal (vezi de exemplu Principles of Politics Applicable to All Governments, 1810), iar în teoria economică un adept al politicilor economice de tipul laissez-faire (Course of Constitutional Politics (1818-1820, David Hurt, op. cit.) și Commentary on Filangieri’s Work), aceasta din urmă fiind considerată „ultima verba” în filozofia sa politică (Alan S. Kahan).

Recircularea ideilor lui este mai necesară ca oricând, dacă avem în vedere semnele apărute în societatea occidentală că democrația ar putea înainta pe calea erodării liberalismul în numele „justiției sociale”, prin redistribuirea masivă a veniturilor colectate prin impozite.

A fost omul care în 1810, în Principles of Politics, a spus, referindu-se la Contractul Social al lui Jean Jaques Rousseau, că este „o teorie elocventă și absurdă” (p. 5), bazată pe ideea că „voința generală trebuie să exercite autoritate nelimitată asupra existenței individuale” (p. 8). În aceeași idee l-a criticat pe Montesquieu pentru afirmația că libertatea este dreptul de a face orice permite legea, afirmație care îl susține parțial pe Rousseau. Constant a atras atenția că legea poate restricționa foarte mult ceea ce este permis, adică ceea ce poate face un om. El a spus mult mai bine că libertatea „constă numai în ce individul are dreptul să facă și societatea nu are niciun drept să-l împiedice” (p. 11).

În gândirea economică s-a referit la regula limitării impozitelor la ceea ce este strict necesar pentru ca statul să poată asigura securitatea internă și externă și la regula aplicării egale a impozitelor (Principles of Politics, pp. 205-221). Aceste două reguli fac imposibilă redistribuirea avuției prin impozitare.

A fost în mod clar împotriva reglementărilor excesive. Referindu-se la problemele economice din agricultură, în Principii scrie că „cine nu poate să vadă, totuși, că numai libertatea oferă remediu la aceste boli…legile nu remediază nimic pentru că sunt eludate. Concurența remediază orice pentru că interesele personale nu pot stopa concurența, pe când guvernul poate întotdeauna…dacă au existat depozitarea (în vederea speculei – nn) și monopolurile, asta se întâmplă pentru că comerțul cu grâne a fost întotdeauna lovit cu reglementări și înconjurat de frică” (p. 239).

În fine, menționez ultimul paragraf din Comentarii, pentru a da o imagine asupra viziunii lui Constant asupra politicilor economice: „pentru orice lucru care nu are legătură cu crimele actuale, haideți să eliminăm cuvintele a reduce cu forța (repress), a eradica, a direcționa (direct) din dicționarul guvernului. Pentru gândire, pentru educație, pentru industrie, motto-ul guvernului ar trebui să fie: Laissez-fair, laissez-passer” (p. 261). Așa cum a arătat Hayek, această expresie este foarte înșelătoare, căci este înțeleasă deseori ca indicație de a lăsa lucrurile cum sunt (Individualism: True and False, în Individualism and Economic Order, Gateway Edition, 1972, p. 17), „de parcă a existat un timp când niciun efort nu a fost făcut pentru a se îmbunătăți cadrul legal astfel încât să facă piața să opereze într-un mod mai benefic sau pentru a suplimenta rezultatele ei” (The Law, Legislation and Lyberty, Routledge, 1998, Vol. 1, p. 68).

La Benjamin Constant, Laissez-fair, laissez-passer nu însemna îndemnul la inacțiunea guvernului, din moment ce guvernul ar fi putut proteja concurența, pe care Constant o consideră o forță reglatoare, ci mai degrabă îndemnul ca guvernele să se abțină de la absurdități, dându-și sansa să evite epocile în care „trebuie să parcurgi întregul cerc de absurdități înainte de a reveni la rațiune”.