Există un interes larg, nu numai pentru politicieni și analiști, cât și pentru orice om să înțeleagă cum a fost posibil ca ceea ce numim în prezent partide antioccidentale sau candidați antioccidentali în alegerile prezidențiale să aibă succesul foarte mare pe care l-au avut la alegerile din noiembrie-decembrie 2024. În esență, ceea ce interesează este să înțelegem cum o țară prosperă ar putea să devieze, chiar și dacă numai temporar, de la cursul său occidental.

Discuțiile au luat-o în toate direcțiile, dar, pentru a avea o bază solidă, ar trebui să pornim de la realitatea că, în Occident, ordinea socială este întotdeauna covârșitor preponderent ordine spontană. Am adus argumente pentru această afirmație în eseul meu intitulat „Scrisoare către Augustin. Ordinea spontană: intervenționismul îi poate reduce eficiența, dar nu și ponderea covârșitoare în Occident”, publicat pe blogul meu. Această ordine este produsă de acțiunea umană ghidată de regulile de bună conduită pe care le-am descoperit într-un îndelungat proces de evoluție selectivă. O consecință practică și foarte importantă pentru tema noastă a faptului că ordinea socială spontană este covârșitor preponderentă este că libertatea politică și cea economică se află, în general, în echilibru, societatea fiind prosperă și solidară, iar constituența politică, sau forma de guvernământ, este democrația liberală.    

Totuși, aceasta nu înseamnă că partea proiectată a ordinii sociale, adică acea parte care nu este generată de regulile descoperite, ci de reguli pe care le utilizăm, de cele mai multe ori cu nesăbuință, pentru a înlocui reguli descoperite, nu este importantă; dimpotrivă, ea poate fi foarte importantă din câteva motive: a) pentru că ar putea să țintească explicit, așa cum s-a întâmplat în comunism, la suprimarea ordinii spontane prin proiectarea unei reguli (să o numim regula de suspendare a ordinii spontane), adoptate de o majoritate rezultată prin alegeri libere sau, la polul opus, rezultatul unei impuneri autocratice; b) pentru că ar putea fi atât de mult incoerentă și coruptă încât să ducă, în numele eliminării sau atenuării unor aspecte nesatisfăcătoare inerente ordinii spontane, spre ideea nefastă că adoptarea unei reguli de suspendare a ordinii spontane ar putea fi preferabilă; c) pentru că ar putea fi în linie cu tradiția liberală achiziționată prin evoluție culturală pe care se sprijină ordinea spontană, astfel că ar exista o mare probabilitate să contribuie la reducerea aspectelor nesatisfăcătoare din societate.

În primul caz (litera a)), libertatea economică este aproape total suprimată, eficiența economică a ordinii astfel rezultate este minimă, aspectele nesatisfăcătoare sunt extinse, dar nu mai aparțin ordinii spontane. La polul opus, în cel de-al treilea caz (litera c)), libertatea economică ar fi la nivelul necesar pentru ca puterea economică să se afle în echilibru cu puterea politică, eficiența ordinii spontane atinge cele mai înalte niveluri, iar aspectele nesatisfăcătoare ale ordinii spontane sunt la nivelul minim. Situația intermediară apare în  cel de-al doilea caz (litera b)), când libertatea economică este redusă, prin reguli proiectate cu scop, sub nivelul necesar pentru a fi în echilibru și a contrabalansa puterea politică împotriva abuzurilor.

Mai ales această din urmă situație prezintă interes în legătură cu explicarea tendinței partidelor și candidaților anti-occidentali de a avea un succes crescut, nu numai în alegerile din România, dar în multe alte alegeri din țări occidentale. Interesul vine de la faptul că, dacă nu a devenit evidentă pentru oricine prin anumite fapte ale puterii politice, o astfel de situație, în care libertatea economică scade și ajunge să se afle în dezechilibru cu puterea politică, este foarte dificil sau aproape imposibil de recunoscut/detectat în fazele timpurii, înainte de a atinge niveluri prea scăzute și a deveni un fapt evident. De exemplu, prin reguli proiectate, puterea economică a sectorului privat poate fi redusă dacă regulile proiectate o divizează, astfel că deținătorii acelei puteri economice fie ar avea o problemă de coordonare dacă ar fi să se opună puterii politice, fie partea favorizată de regulile proiectate s-ar asocia cu puterea politică, întărind-o pe aceasta din urmă.      

Pentru a explica această situație timpurie și periculoasă și a arăta în ce fel ea este o capcana serioasă pentru elita conducătoare, îmi este la îndemână să pornesc de la o întrebare referitoare la o situație extremă, și anume: cum ar fi fost ca în decembrie 1989 să iasă Emil Bobu, membru al CC al PCR, acolit al lui Ceaușescu, și/sau prieteni de-ai lor, să spună: „am înțeles mesajul trimis de oameni către noi” și să-i asigure că se vor aduna la CC al PCR să vadă cum trebuie procedat pe mai departe? Ar fi fost imposibil și oricum, de râs, pentru că era clar că întreaga lor cultură socialistă îi împiedica să înțeleagă ceva esențial: și anume, că sistemul planificării centralizate nu putea să dea, în mod durabil, mai multă libertate politică, așa cum doreau oamenii, decât dacă ar fi redat libertatea economică pe care o confiscaseră.

Această condiție nu putea fi îndeplinită fără ca sistemul însuși să dispară. Iar dispariția sa nu ar fi însemnat, în esență, decât prăbușirea acelei reguli ce suspendase ordinea spontană a pieței (regula de suspendare), regulă ce fusese adoptată de comuniști și de aliații lor după ce au venit la putere prin falsificarea alegerilor din noiembrie 1946, în condițiile ocupației sovietice. Cu alte cuvinte, ceea ce nu ar fi înțeles liderii politici ai comunismului era că, pentru a reda libertatea politică, ar fi trebuit să renunțe la regulile ce alcătuiau planificarea centralizată a economiei bazată pe cunoașterea intrinsec limitată a unor elite și să revină la ordinea pieței, adică la acea ordine complexă care se generează atunci când, ghidat de tradiția de reguli generale, fiecare ia decizii libere, utilizând cunoașterea de care dispune pentru a realiza planuri individuale de a prospera și a acumula mijloacele cu care să se poată opune încălcării libertăților politice.

În mod similar, într-o situație de mijloc, precum cea care ne interesează, în care, ca la punctul b) de mai sus, regulile proiectate sunt profund incoerente și corupte în raport cu tradiția liberală a ordinii spontane, elita care le-a conceput nu ar putea înțelege cât de mult s-a autoizolat de ordinea spontană și în ce măsură încalcă, prin ordinea pe care ea a proiectat-o, libertatea economică bazată pe regulile generale ale tradiției achiziționate cultural. Nu ar înțelege că dacă nu implementează ceea ce am numit mai sus regula de suspendare, dar implementează reguli ce țintesc la limiterea libertății pieței, ordinea spontană va rămâne permanent covârșitor preponderentă, dar libertatea economică a sectorului privat ar putea fi temporar în dezechilibru cu puterea politică. Această perioadă temporară este periculoasă nu numai pentru că reduce eficiența economică a ordinii spontane, dar și pentru că face loc pentru extinderea concepțiilor antioccidentale, adică acelor concepții care sunt împotriva tradiției de reguli generale descoperite/învățate, putând merge până la situația extremă în care se adoptă regula de suspendare.    

Există destul de multă confuzie legată de această tradiție care definește occidentul. De aceea, înainte de a trece la explicarea rezultatului electoral al unor partide antioccidentale în România sau în alte țări occidentale, este util să clarificăm câteva aspecte ale acestei tradiții occidentale. Această ne va ajuta să avem o bună definiție a ceea ce înseamnă „antioccidental” și să înțelegem în ce fel poate devia o țară prosperă de la cursul său occidental.

Avem nevoie să spunem cu maximum de claritate că această tradiție bazată pe reguli generale învățate, achiziționată prin evoluție culturală selectivă mai întâi în Europa în mii de ani, și ulterior extinsă în alte țări care astăzi pot fi definite ca occidentale, este o tradiție liberală. Este o tradiție a descoperirii acelor reguli care ne-au permis să fim liberi și, în acest sens, este o tradiție a descoperirii și învățării libertății. Mai precis, este o tradiție a descoperirii acelor reguli și credințe care ne oferă libertatea de a ne alege mijloacele (adică bunurile și serviciile pe care să le producem pe baza cunoașterii individuale) și ne ghidează acțiunile pentru a ne atinge scopurile în ordine.

Totuși, pentru că începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea intervenția statului în economia a început să crească și s-a perpetuat în toate țările până în prezent, publicul nu mai știe că tradiția noastră occidentală este liberală și că ordinea socială este preponderent ordinea spontană a pieței, indiferent câte reguli proiectate există. Mulți au ajuns să creadă că datorăm bunăstarea noastră extinderii intervenției statului în economie. Adevărul este însă că doar acțiunile noastre individuale și tradiția liberală care le ghidează produc, împreună, ordinea spontană ce ne asigură prosperitatea și solidaritatea. Este esențial să notăm că tradiția liberală se referă la toate libertățile și face din libertatea economică o condiție necesară a libertății politice. De aceea, noi nu putem fi loiali decât acestei ordini și tradiției liberale pe care ea se bazează. Oricine încearcă să înlăture această ordine este antioccidental.

Politicile și ideile care sunt în concordanță cu tradiția liberală dau naștere (constituie) liberalismului autentic, căruia îi spunem și clasic. Această tradiție liberală este singura care, prin votul politic periodic și liber și prin votul economic continuu și liber al consumatorului, poate asigura un echilibru bun între libertatea politică și libertatea economică, adică democrații liberale, așa cum au apărut și s-au înmulțit doar în cultura occidentală. În orice alte culturi, acest echilibru rămâne precar.

Concret, libertățile de exprimare și cea religioasă, cea de a alege și a fi ales, egalitatea între bărbat și femeie, egalitatea în fața legii (domnia legii), separarea bisericii de stat, separarea puterilor în stat, sunt valori fundamentale pe care Occidentul le-a achiziționat și le-a putut păstra pentru că, în general, reușește să mențină libertatea economică într-un bun echilibru cu puterea politică. În particular, pentru că tradiția ghidează acțiunile individuale, acest echilibru este un echilibru bun între individ și stat. De câte ori ni se pare că aceste libertăți slăbesc, sau apar și se extind abordări extremiste sau antioccidentale în societatea occidentală, este pentru că are loc o slăbire a libertății economice. Această slăbire are loc de regulă prin reglementări excesive ale pieței sau prin reguli cu scop, care în final duc la creșterea excesivă a impozitelor în raport cu bunurile publice livrate. Dar, de obicei înainte ca libertatea economică să scadă prea mult, sectorul privat utilizează resursele sale pentru a crește libertatea economică și a contrabalansa puterea politică.

De obicei când vorbim de rolul libertății economice în păstrarea libertății politice ne referim la societatea occidentală, având în minte, fără să le mai amintim, și celelalte reguli sau credințe care contribuie la același scop. Facem acest lucru în primul rând pentru că suntem preocupați de societatea occidentală în care trăim, dar și pentru că, de obicei, în această societate, libertatea economică este mereu „reglată” prin reglementări, în timp ce alte reguli din societate sunt mai puțin expuse intervenției politicienilor, ceea ce nu înseamnă că trăsăturile respective nu sunt foarte importante pentru Occident. Dar nu același discurs am putea avea într-o altă societate, în care deși am putea avem o libertate economică relativ extinsă, alte reguli ale tradiției din societatea respectivă sunt total diferite de cele occidentale și la fel de importante.

Pentru a înțelege cum se diferențiază societatea occidentală de alte societăți, este nevoie să clarificăm că tradiția liberală a occidentului constă în acele reguli despre care am învățat/descoperit că ne servesc mai bine și, foarte important, sunt compatibile între ele într-un mod care îi permit omului în societatea occidentală, așa cum a observat Hayek, să conteze în societate ca individ, nu ca membru al unui grup. Acesta este rezultatul modului în care tradiția liberală definește și modelează libertatea. Tradițiile altor societăți nu definesc și modelează libertatea în același fel, deși orice societate numeroasă are incluse în tradiția ei în mod necesar reguli care garantează anumite libertăți.     

Într-adevăr, indiferent de societatea în care trăiesc, oamenii sunt ignoranți la faptele particulare ale acelei societăți, dacă societatea respectivă este suficient de numeroasă, ceea ce face ca existența și progresul ei să depindă de acceptarea unor libertăți, inclusiv a celei economice. Specific societății occidentale este faptul că tradiția liberală permite omului să conteze în societate ca individ într-un număr de privințe mult mai mare decât permit tradițiile din alte societăți. Acest avantaj al societății occidentale este posibil pentru că, printre regulile și credințele centrale pe ea le-a descoperit și le-a selectat, au fost învățătura stoică, creștinismul, dreptul roman și concepția că instituțiile fundamentale sunt rod al acțiunii umane, fără a fi rod al proiectării umane. Toate aceste tradiții s-au referit la individ și la modul în care el poate conta în societate. Ele au contribuit la rafinarea conceptului de proprietate privată, extinzând-o până la proprietatea asupra propriului corp. Evoluția tradiției noastre a fost aceea de a renunța la regulile cu scop ce vizau grupuri, către reguli generale ce garantează și „disciplinează”, adică definește și modelează, libertatea individului. De aceea spunem că ele sunt reguli generale de bună conduită individuală: pentru că, urmându-le, individul poate acționa liber, fără a periclita propria libertate sau pe a altora.

Alte societăți nu au avut la un loc aceste ingrediente venite de la morala individualistă a stoicilor, de la învățătura creștină despre om lăsat liber de Dumnezeu și despre proprietatea privată asupra căruia s-a concentrat dreptul roman, astfel că nu au avut cum să-l facă pe om să conteze în societate ca individ la fel de mult cum l-a făcut societatea occidentală. În general, cele mai multe societăți din Africa, Orientul Mijlociu sau Asia de Sud nu au avut și nu au toate aceste ingrediente la un loc, astfel că deși tradițiile lor includ reguli și credințe care permit o anumită libertate economică, precum și o serie de alte libertăți, acestea nu garantează că omul poate conta ca individ, nu ca membru al unui grup. De aceea, în tradițiile lor se păstrează unele practici care încalcă flagrant unele drepturi și libertăți individuale, cum ar fi, de exemplu, dreptul femeilor de a fi egale cu bărbații sau libertatea femeilor de a dispune cum doresc de propriul corp. În lipsa unor astfel de libertăți, în aceste societăți, comunitatea îl poate subjuga pe individ în mai multe sau mai puține privințe care contează pentru comunitate, chiar dacă aceasta înseamnă să încalce libertăți și drepturi fundamentale ale individului.

Între aceste tradiții ce îl pun pe individ la dispoziția comunității se înscriu, de exemplu, mutilarea genitală a femeilor sau omorurile legate de păstrarea onoarei. Chiar și în Europa, Codul penal francez de la 1810 din timpul lui Napoleon, a fost indulgent cu pedepsele pentru crimele și violențele în numele onoarei și au inspirat legislația din multe țări arabe, în special foste colonii franceze. Sunt peste 230 de milioane de cazuri de mutilare genitală la femei în Africa, Orientul Mijlociu și Asia (OMS, https://www.who.int/news-room/fact-sheets/detail/female-genital-mutilation) și perste 5000 de cazuri de luare a vieții în numele onoarei, în special în Orientul Mojlociu și Asia de Sud (https://www.amnestyusa.org/blog/the-horror-of-honor-killings-even-in-us/). Deși aceste practici încalcă libertăți și drepturi umanitare ale femeilor, în unele țări din regiunile amintite, publicul nu sprijină în general aplicarea legilor care interzic practicile respective și, astfel, favorizează intimidări sau presiuni din partea comunităților practicante asupra poliției sau a politicienilor.

Strict referitor la practicile menționate, dar cu referire la principii, elementul cheie care lipsește din tradiția din acele societăți este că încălcarea libertăților individuale trebuie să fie privită ca o crimă împotriva societății, nu a individului. Oamenii din acele societăți nu au putut să descopere și să transforme în tradiție acest lucru pentru că nu au avut îndrumarea pe care Occidentul a avut-o de la creștinism, drept roman și individualismul stoic. Sub această îndrumare, tradiția liberală occidentală s-a rafinat astfel că societatea poate exercita coerciția, prin agenții specializate, doar atunci când coerciția este folosită pentru a proteja libertatea individuală și, în consecință, ordinea spontană, chiar dacă aceasta din urmă este protejată indirect. În alte societăți însă, societatea nu poate proteja libertatea individuală în toate cazurile. De exemplu în Pachistan, până în decembrie 2004, omorurile în numele onoarei, au fost considerate crime împotriva individului. Astfel, cel care suprimă o viață putea fi iertat de un membru al familiei respective, ceea ce ajuta la perpetuarea practicii.

Revenind la explicarea succesului unor partide antioccidentale în alegerile din România, e necesar să  mergem înapoi în timp și să ne dăm seama că nici votanții, în general, nu înțelegeau mare lucru din tradiția liberală în România de la începutul anilor 1990, imediat după căderea comunismului. Dacă ar fi înțeles, ar fi notat că aproape toate discursurile liderilor emanați, cu mici excepții care constau în referiri singulare la „libera inițiativă”, se refereau la libertatea politică. Pentru cei mai mulți votanți, aceasta părea să fie suficient. Astfel, niciun lider „emanat” nu a fost nevoit să se refere la libertatea economică și să explice cum o va dezvolta pentru a da o bază solidă pentru libertatea politică, iar când a venit vorba de privatizare, concept relativ nou, utilizat intens în timpul guvernării Margaret Thatcher, dar care nici în engleză nu avusese un cuvânt consacrat înainte de anii 1920, a apărut imediat lozinca „nu ne vindem țara”, scandată în stradă de grupuri largi și intens mediatizată.

Mai târziu, a devenit clar că lozinca respectivă avea un scop mult mai profund și reflecta interesul unei parți a fostei elite comuniste de a crește libertatea economică, dar nu în orice condiții, ci cu condiția de a tranzacționa capitalul politic al respectivei elite în capital economic autohton, ceea ce ar fi transformat elita respectivă, cel puțin pentru o perioadă, în noua elită de afaceri, fără o concurență imediată, internă, dar, mai ales, externă. Acest interes ar fi fost mai dificil de realizat, dacă s-ar fi procedat imediat și fără restricții către privatizarea unor întreprinderi de către investitori străini care aveau incomparabil mai multe resurse decât noua elită autohtonă de afaceri.

Lozinca „nu ne vindem țara” nu a fost o inovație a celor ce aspirau să fie noua elită de afaceri și, în consecință, nu a fost în veun fel originală, ci a fost doar o adaptare la noile circumstanțe, create de căderea comunismului, a ideilor constructiviste teoretizate de unii economiști români (în special de Vintilă Brătianu, Ștefan Zeletin și Mihail Manoilescu) încă de la începutul anilor 1900 și aplicate mai ales în anii 1920 de guvernarea „liberală”, cu precădere de ministrul de finanțe Vintilă Brătianu, sub lozinca „prin noi înșine”. Ambele lozinci au reflectat înțelegerea incompletă și deficitară de către clasa politică și de către elita de afaceri a tradiției liberale occidentale, în special referitor la libertatea economică, pe care nu o vedeau ca o condiție necesară a menținerii libertăților politice.

Astfel de lozinci au procurat naționalismului, adică unei forme moderne de tribalism, ce nu face parte din tradiția liberală, acceptul unei mari părți a populației pentru ca unele reguli eliminate cândva, amintind mai degrabă de mercantilism, să ia locul unor reguli de bună conduită individuală ale tradiției și să limiteze deschiderea economiei prin interzicerea intrării capitalului străin în anumite afaceri economice interne. Naționalismul nostru economic a fost în primul rând antioccidental, căci capitalul străin venea în primul rând din Occident și, cel mai important, venea, în bună măsură, cu regulile tradiției liberale.

Dar, oricât de mult a părut orientat să facă loc afacerilor economice interne prin limitarea concurenței străine, naționalismul economic a fost, în fapt, în primul rând o regulă ce a a limitat libertatea economică internă: prin limitarea concurenței străine, a permis unui grup intern restrâns să își extindă afacerile, dar a limitat libertatea celorlalți de a beneficia de acele oportunitățile ce ar fi apărut doar dacă economia s-ar fi deschis mai mult și mai devreme pentru a primi toate regulile tradiției liberale. Chiar dacă, între timp, România a devenit membră a UE și NATO și factorii de producție circulă liber, creșterea oportunităților pentru libera întreprindere a continuat să fie încetinită de politicile care i-au făcut pe prea mulți dependenți de redistribuirea de la bugetul public. În acest fel, ca și alte țări din Occident, am continuat, prin politicile noastre economice, să ne îndepărtăm sau să rămânem relativ departe de tradiția liberală occidentală.

În România, nivelul de trai a crescut la niveluri neatinse vreodată în trecut, inclusiv datorită apartenenței la UE și NATO, dar a rămas relativ scăzut comparativ cu alte țări. Mulți au văzut o cauză pentru aceasta chiar în apartenența noastră la UE, alimentând sentimente naționaliste și „suveraniste”. Semne că o parte notabil de mare a votanților au sau sunt deschiși către o viziune antioccidentală au apărut permanent în ultimii 35 de ani. Ele au fost în primul rând identificate în sondaje sau în aprobările primite de discursurile acelori lideri politici preocupați să aducă acea viziune în politicile economice. Apoi au devenit o certitudine arătată de rezultatele surprinzătoare la alegerile parlamentare din 2020 ale unor formațiuni politice antioccidentale care au promis politici care să ne țină departe sau să ne îndepărteze și mai mult de tradiția liberală clasică.

În ceea ce a urmat, am văzut cum, până la alegerile din 2024, a crescut ponderea votanților deschiși să îmbrățișeze și să aducă la putere formațiuni politice antioccidentale. Este foarte probabil ca acest rezultat să își aibă cauza profundă în faptul că, după criza din 2008, filozofia de stânga a progresismului economic și cultural a luat amploare în multe țări occidentale. Pentru claritate, e nevoie să spun că nici progresismul economic, nici progresismul cultural, mai ales în forma liberalismului cultural, nu sunt parte a tradiției liberale și nu definesc Occidentul. În particular, liberalismului cultural relativizează rolul normelor culturale tradiționale în ghidarea comportamentelor în societate, făcându-le pe acestea din urmă imprevizibile și, eventual, conflictuale, prin promovarea libertății de a alege sau nu conformarea la tradițiile culturale. Treptat a devenind evident că politicile economice și sociale se abat de la tradiția liberală, atât prin componentele economice, cât și prin cele culturale. Mai ales acestea din urmă au fost exploatate de formațiunile antioccidentale din România.

În timp ce politicile economice progresiste sunt relativ familiare publicului românesc, liberalismul cultural a avut efectul unui șoc advers pentru o mare parte a populației. De exemplu, pentru că heterosexualitatea este norma tradițională și pentru că în România nu există o teologie pro-gay sau pro-trans, o mare parte a populației nu apreciază politicile pro-gay și pro-trans pe care le promovează în țările occidentale guvernele, dar și marile corporații, industria de divertisment sau instanțele de judecată. Condamnarea de către partidele antioccidentale a liberalismului cultural, inclusiv prin referire la neo-marxism, nu a fost, dacă și numai dacă o privim izolat față de alte afirmații ale acestor partide, o atitudine antioccidentală, în contextul în care liberalismul cultural, așa cum am menționat deja, nu este definitoriu pentru Occident. În consecință, condamnarea respectivă a fost percepută de către o parte importantă a populației ca o susținere a moralei tradiționale și, printr-o extrapolare ce reflectă mai degrabă o deplasare cognitivă, adică printr-o eroare de interpretare, ca o susținere a întregii tradiții liberale clasice.

Odată ce s-a instalat confuzia că acele partide sprijină tradiția în general, cuvântul „tradiție” din propaganda lor s-a tradus automat prin cuvintele „just” și „adevărat” la aproape toate propunerile lor referitoare la politicile economice și sociale. Astfel, a fost posibil, pentru partidele respective, ca prin formulări pozitive sau prin amestec al acestor formulări cu valori ce într-adevăr aparțin tradiției liberale, să promoveze în programele lor politice măsuri antiliberale în ambalaje frumoase cum sunt „suportul pentru industrii tradiționale românești”, „identitatea națională”, „tradiția ca linie directoare a instituțiilor de cultură”, „suport pentru producători autohtoni”, „promovarea afacerilor autohtone prin crearea de bănci românești”, suport pentru instituții care poartă nume ale unor personalități marcante ale științei și culturii românești etc. Toate acestea au fost înțelese de către o parte importantă a populației ca sprijin pentru tradiția liberală clasică sau, cel puțin, au fost acceptate ori tolerate, dacă aceasta erau o condiție pentru respingerea liberalismului cultural.

Având aceste lucruri clarificate, putem înțelege mai bine cum a răspuns clasa politică românească la fenomenul, care nu poate fi decât temporar, al extinderii filozofiei progresiste în politicile economice și sociale ale țărilor dezvoltate. Partidele de stânga au întărit, după criza din 2008, obiectivul egalității economice, pentru a se alinia cu progresismul economic din țările dezvoltate, în special țările din UE. Pentru că aceste partide politice românești, aflate de atunci în cea mai mare parte la guvernare, nu au putut accepta filozofia de stânga a liberalismului cultural, dar nici nu au vrut să intre în conflict cu politicile multor țări din UE, au făcut loc apariției unor partide, la care ne referim cu adjectivul „antioccidentale”, care, așa cum am arătat, s-au declarat adversare și au inclus în agenda lor politică obiective împotriva acestei filozofii și au afirmat clar adversitatea față de orice abatere pe criterii sexuale de la adevărata cultură creștină. În fine, a fost creat spațiu pentru partide care îmbrățișează progresismul în ansamblu, partide ce au introdus în agenda lor obiective ale progresismului cultural. Aceasta era structura politică înainte de alegerile din iarna anului 2024.   

Rezultatul alegerilor prezidențiale din 24 noiembrie și al celor parlamentare din 1 decembrie 2024 au constituit un șoc pentru clasa politică în ansamblu, dar mai ales pentru partidele aflate la guvernare. Ele au văzut că, într-o proporție ce a depășit așteptările, voturile au fost date unor partide, în cazul alegerilor parlamentare, dar mai ales unui candidat, în cazul alegerilor prezidențiale, ce îmbrățisau valori antioccidentale, inclusiv autoritarismul. Surpriza a fost cu atât mai mare cu cât, în ultimul deceniu, la guvernare s-au aflat doar partide pro-occidentale, care și-au debarcat, atunci când a fost cazul, liderii cu tendințe autocrate, ceea ce părea să arate o atașare fermă a noastră față de Occidentul de care aparținem, chiar dacă în opoziție au fost atât pardide pro-occidentale, cât și partide antioccidentale.

Rezultatele alegerilor parlamentare au fost aprobate de către Curtea Constituțională, dar rezultatele primului tur al alegerilor prezidențiale au fost anulate din cauză că un „actor statal” străin a interferat cu acestea, urmând ca primul tur al alegerile prezidențiale să aibă loc pe 4 mai 2025, iar cel de-al doilea tur pe 18 mai 2025. Astfel, începând din iarna anului 2024, pentru prima dată după 1989, a fost nevoie mai mult decât oricând de dihotomia pro-occidental vs. antioccidental pentru a ne referi la partidele politice și la candidații la președinția României. Chiar dacă, așa cum am sugerat anterior, această dihotomie nu operează cu destulă precizie dacă ne referim la progresismul cultural, ea operează cu precizia necesară, așa cum voi arăta imediat, dacă avem în vedere atitudinea față de ceea ce am numit regula de suspendare.

Pe acest fundal, au apărut unii lideri politici ai partidelor pro-occidentale, care au spus că au înțeles mesajul primit de la oameni cu ocazia acelor alegeri. Ceea ce a atras în mod deosebit atenția și a făcut ceva excepțional din acel mesaj a fost faptul că unii dintre liderii acestor partide pro-occidentale ne-au transmis prin mass-media că au înțeles ce importantă este tradiția și că vor ține cont de ea. Dar, din declarațiile lor ulterioare și din măsurile economice evocate sau aprobate, a devenit rapid clar că acei lideri și consilierii lor au o înțelegere deficitară sau incompletă a ceea ceeste tradiția, chiar dacă, așa cum voi arăta imediat, mai puțin deficitară comparativ cu liderii partidelor antioccidentale.

Ceea ce, și de această dată, ca și în alte ocazii în trecut, nu s-a înțeles de către liderii partidelor pro-occidentale este că pentru a ne menține libertățile noastre politice este strict necesar, deși nu suficient, să reușim să asigurăm condițiile ca puterea politică să fie permanent contrabalansată de puterea economică a sectorului privat. Iar acest lucru nu se poate realiza decât dacă, așa cum am arătat mai sus, ne dăm seama că tradiția noastră este liberală în sens clasic, și dacă o lăsăm să ne ghideze. O dovadă că tradiția liberală este insuficient înțeleasă de o mare parte a politicienilor și analiștilor pro-occidentali, nu numai în România, dar și în alte țări occidentale, este chiar apariția unor partide antioccidentale, urmată de extinderea influenței lor, precum și faptul că aceste evoluții constituie o surpriză pentru ei (pro-occidentali).             

E suficient să spun, pentru a sublinia înțelegerea diferențiat-deficitară a tradiției, dar și pentru a arăta că dihotomia „pro-occidental-antioccidental” operează destul de bine cu referire la atitudinea față de regula de suspendare, că și unii, și alții dintre liderii partidelor pro- sau anti-occidentale discută despre tradiție mai ales prin referire la unele practici sau dogme care mai degrabă au fost eliminate din tradiție pentru că ne împiedicau progresul. De exemplu, în formațiunile antioccidentale, operează mitul „conducătorului suprem/providențial/luminat”, ce nu face parte din tradiție. Acest mit a operat în Germania nazistă, sau în Italia, printre altele. În România, el a fost readus în actualitate atât de Mișcarea Legionară, cât și de comuniști, dar, recent, mai mult aluziv decât prin afirmații clare, și de formațiuni sau membri și adepți ai acestor formațiuni ce au susținut un anumit candidat la președinție în iarna anului 2024. Este ușor, pornind de la acest mit, ca adoptarea regulii de suspendare a ordinii spontane, la care m-am referit mai sus, să devină un scop. Odată ce acest scop ar fi atins, societatea noastră nu ar mai fi în proporții covârșitoare o ordine preponderent spontană și în linie cu tradiția liberală, ci ar deveni o ordine bazată pe autoritarism.

La partidele pro-occidentale, este prezentă și, mai ales după criza din 2008, transpusă în politici, ideea „justiției sociale”, care în formă extremă înseamnă egalitate economică. Aceasta nu este însă decât o superstiție ce reintră periodic în societate, deși, în practică, societatea a progresat cel mai mult și bunăstarea a crescut cel mai repede exact în acele perioade când acest scop al justiției sociale a fost recunoscut ca fals și contraproductiv și a fost mutat în jos pe lista de priorități a guvernelor. Deși este irealizabilă în interiorul ordinii spontane, ideea justiției sociale nu duce automat la apariția scopului de a implementa regula de suspendare a ordinii spontane, dacă puterea economică a sectorului privat se află în echilibru cu puterea politică.

Până acum, în țările occidentale, acest obiectiv al justiției sociale a fost recurent, dar alternanța la putere între partide social democrate și partide cu orientări mai liberale, cum au fost cele din perioada Thatcher-Reagan, sau din perioada în care au dominat partidele ce au reflectat ideologia numită A Treia Cale, au limitat efectele lui nocive asupra liberei întreprinderi. Totuși, acest pericol apare dacă se încearcă de prea multe ori, intens și continuu, realizarea unui obiectiv nerealizabil, cum este cel al justiției sociale, până acolo încât puterea economică a sectorului privat este substanțial slăbită în raport cu puterea politică. Astfel, dacă definim pro-occidentalismul unor formațiuni politice prin aceea că nu au ca scop direct suspendarea ordinii spontane, aceasta nu exclude ca prin politicile lor ce intră semnificativ în conflict cu tradiția liberală să creeze condițiile pentru ca formațiuni politice antioccidentale să apară, să crească și să ajungă să dețină puterea, ca apoi, posibil sau chiar probabil, să facă un scop din suspendarea ordinii spontane.

Prin practici sau dogme de tipul celor pe care tocmai le-am amintit ca exemple (conducătorul suprem/luminat/providențial sau justiția socială), atât liderii partidelor antioccidentale, cât și cei ai partidelor pro-occidentale ideologizează tradiția, cum ar spune Edward Shils, pentru că se referă la elemente care nu mai sunt transmise, ci doar căutate în forma unui trecut „util”, însemnând că se face o afirmare fără receptare a tradiției (E. Shils, ”Tradition and Liberty: Antinomy and Interdependence”, în Ethics, Vol. 68, No. 3, Apr. 1958, pp. 153-165, The University of Chicago Press).

Pentru a putea progresa, avem nevoie să recunoaștem că ceea ce se întâmplă în Occident de ceva vreme, în special după criza din 2008, adică progresismul economic și cultural, cât și opoziția în forme extreme față de el, constituie un atac fără precedent asupra tradiției al cărei conținut este format din totalitatea acelor reguli individuale de bună conduită, cum le numește Hayek, pe care le-am descoperit în mii de ani, în toate domeniile; reguli generale, sau abstracte, cum le numește Popper, adică valabile în mod egal pentru toți, fără vreun scop anume, care nu încearcă să împartă societatea în grupuri cărora să le protejeze diverse scopuri. Dacă e să utilizăm o comparație cu corpul uman și un termen din medicină, atacul asupra tradiției liberale este ca o boală autoimună, în care publicul îi favorizează, temporar, pe acei politicieni care în loc să lupte pentru păstrarea tradiției liberale de reguli descoperite se luptă să o distrugă prin introducerea de reguli inventate, exact cum anticorpii produși de sistemul imunitar atacă organismul uman, în loc să lupte cu infecția.

Sub atac este acel set de reguli care ne ghidează în acțiunile noastre individuale și care ne ajută să ne atingem scopurile fără a încălca libertățile și drepturile celorlalți. Tradiția înseamnă transmiterea și receptarea continuă a acestor reguli (în fond sunt credințe și cunoaștere) care ne sporesc libertatea de acțiune în timp ce ne-o delimitează clar de ce ar putea fi încălcarea libertății altora. Nu avem nevoie de tradiție în relațiile personale pentru a avea respect față de libertățile altora, dar nu ne descurcăm fără ea în relațiile impersonale din societate (Shils, op. cit). Tradiția nu se caută activ; fiecare o primește și, la rândul lui, o afirmă.  

Cum se dă atacul asupra tradiției liberale? Prin introducerea de reguli inventate, care nu reușesc să fie coerente cu regulile tradiției, și care, de aceea, ne încetinesc progresul, deoarece acesta, cum insistent ne spune Hayek, se bazează pe tradiție. Această tendință a autoritățior democratice, sau nu, de a introduce reguli inventate a creat permanent stres în societate. Întotdeauna, la baza acestor intervenții a stat convingerea că societatea este creată și/sau îmbunătățită de o elită ce își propune acest scop. În secolele XII-XIV, obiectivul a fost justiția socială, promovată de autorități și de biserică și implementată prin impunerea „prețului just” de către autorități laice sau religioase. Mai târziu, acestei concepții i s-a opus mercantilismul, acea practica de reglementare orientată să închidă afacerile în interiorul unei națiuni și bazată pe acordarea de privilegii economice unor grupuri bine definite, astfel încât balanța de plăți externe să fie în excedent. Abia în secolul al XIX-lea a existat în lume o orientare spre liberalism, în care nu raționalismul constructivist al elitei conducătoare, ci raționalitatea ordinii spontane și liberalismul au predominat. După care, în secolul al XX-lea, a redevenit predominantă concepția că statul, acum mai puternic economic și mai democratic decât erau autoritățile politice în trecut, poate înfăptui justiția socială, inventând și impunând în societate reguli cu scop dedicate unui număr crescând de grupuri aflate în concurență pentru accesul la resurse mai mari decât pot produce. Înmulțirea grupurilor și accentuarea luptei lor pentru resurse au dus în toate țările dezvoltate din Occident la impozite și datorii mari ca procente din PIB. După criza din 2008, această luptă împotriva tradiției ce dă fundament liberalismului s-a intensificat în toate domeniile.   

Cu această abordare, și România este pe același drum. În România, această practică a constructivismului prin reguli dedicate atingerii scopurilor unor grupuri a definit Sistemul, împotriva căruia au votat mult mai mulți oameni decât la alte alegeri prezidențiale sau parlamentare. În societatea noastră, există foarte multe grupuri care beneficiază de astfel de reguli. Dar cele mai evidente și mai dezamăgitoare pentru votanți au fost în general cele care au favorizat Sistemul însuși, Sistem care, la alegerile parlamentare și prezidențiale din 2024, a fost personificat de oamenii partidelor aflate permanent la guvernare de la precedentele alegeri.

Este util să spunem că atunci când ne referim la Sistem, dacă lăsăm la o parte personificarea pe care a căpătat-o într-un moment sau altul în ultimii 35 de ani, și luăm în considerare forma abstractă, prin Sistemul împotriva căruia s-a votat înțeleg o combinație de reguli cu scop și oameni care au conceput și susținut acele reguli. Mai precis, Sistemul este constituit de toate regulile care intră în conflict cu imaginea noastră despre justiție și adevăr, dar care sunt menținute și justificate de o elită conducătoare. Astfel de reguli, împotriva tradiției pe care se sprijină libertatea, nu au cum să nu intre în conflict cu imaginile pe care fiecare le avem, ghidați de tradiție, despre justiție și adevăr. Una dintre funcțiile de bază ale tradiției este să ghideze formarea imaginilor despre justiție și adevăr în societate (Shils, op cit.).

Ideea de a vota împotriva Sistemului a fost clară și a apărut în mințile multor oameni exact pentru că a apărut o discrepanță între pe de o parte imaginile lor despre justiție și adevăr și, pe de altă parte ceea ce percepeau, pe baza regulilor cu scop, că este imaginea pe care o au cei ce formează Sistemul. Votul împotriva sistemului este deopotrivă împotriva oamenilor sistemului, dar și împotriva regulilor injuste pe care ei le generează. A fost clară și ideea că oamenii doresc la putere politicieni care să promoveze justiția și adevărul conform imaginilor pe care ei le au despre aceste concepte.

Aici a intervenit însă marea problemă. Pe de o parte, oamenii ce au fost percepuți ca perpetuând Sistemul și-au pierdut în ochii publicului credibilitatea că ar putea avea o imagine corectă a ceea ce înseamnă justețe/justiție și adevăr. Asta a fost în profunzime semnificația votului anti-Sistem: Sistemul nu mai știe ce înseamnă justiție și adevăr, pentru că în loc să se ghideze după tradiție, tinde să ideologizeze tradiția. Pe de altă parte, aproape fiecare în parte are nevoie să formuleze propriile imagini referitoare la justiție și adevăr. În această privință, așa cum am reamintit deja, regulile transmise și receptate – adevăratul conținut al tradiției – au un rol cheie: deși nu avem cu necesitate nevoie de ele în relațiile interpersonale, unde stim clar ce este just și adevărat, avem strictă nevoie de ele pentru a putea ști ce este just și adevărat și a rămâne, astfel, liberi în interacțiunile sociale, economice și politice impersonale.

Numai că mulți oameni nu știu că tradiția, așa cum spune Shils, se primește și se afirmă în mod continuu, nu se caută. Iar aici este loc pentru multă manipulare, iar cei care înțeleg lucrurile și doresc să manipuleze o pot face ideologizând tradiția, adică readucând în atenția publicului un trecut „util”. Astfel, în loc să accepte ghidarea de la tradiția de reguli generale, mulți oameni acceptă ghidarea de la o „tradiție” ideologizată, adică de la credințe morale și reguli care nu mai sunt realmente transmise și primite, ci doar sunt afirmate. Fac acest lucru probabil din nevoia de a-și proteja sentimente și emoții, dacă avem în vedere că perfecționarea tradiției s-a făcut prin achiziționarea de reguli generale pe care le-am descoperit și învățat, inclusiv a regulilor abstracte care ne învață cum să nu permitem ca impulsurile și emoțiile să afecteze rațiunea. Deși nu este un fapt clar pentru oricine, noi am învățat libertatea și am progresat material prin renunțarea la acele valori care satisfăceau emoții, dar închideau societatea prin definirea de valori sau grupuri pentru care adoptam reguli cu scop: egalitate economică (sufăr să văd că unii o duc relativ mai rău, chiar dacă pentru acel lucru nu este nimeni vinovat); naționalism (sentimentul că suntem mai buni, în ansamblu, decât alte națiuni și trebuie să ne ferim de influența externă); șovinism (sentimentul de superioritate referitor la sex, rasă etc., în virtutea căruia justificăm discriminarea) etc.

Am văzut că, în societate românească, unele formațiuni politice sau unii candidați aparent independenți s-au identificat și legitimat prin afirmația că, spre deosebire de Sistem, înțeleg tradiția, pe care au invocat-o prin ideologizare în discursuri protocroniste, naționaliste, populiste, antisemite, anticapitaliste, autoritariste, anti-individualiste. Cu alte cuvinte, au prezentat revenirea la tradiție ca revenirea la justificări emoționale și sentimentale ale unor politici. Astfel, în realitate, comparativ cu ideologizarea pe care o făcuse deja Sistemul, acele formațiuni politice nu au făcut decât să ideologizeze și mai mult tradiția, prin prezentarea explicită sau implicită a unor practici și concepții și mai grave, cum sunt, de exemplu, antisemitismul și autoritarismul, ca făcând parte din tradiție. Astfel, valori promovate cândva de exemplu de Mișcarea Legionară au fost în perioada de până la alegerile prezidențiale și parlamentare din noiembrie-decembrie 2024 prezentate ca tradiție transmisă și afirmată, la fel cum Mișcarea Legionară ideologizase tradiția și se prezentase, la vremea ei, în mod fals, ca o mișcare de revenire la tradiția pierdută. Atunci, Mișcarea Legionară țintea, la fel ca fascismul și comunismul, crearea unui om nou, care trebuia să se debaraseze de tradiția liberală, bazată pe reguli generale, și, astfel, chiar de democrație. În fond, și unele, și altele au vizat să implementeze ceea ce am numit mai sus „regula de suspendare” a tradiției liberale rezultate prin ordine spontană. 

Dar aici este un enorm paradox, pe care mulți oameni nu-l înțeleg: tradiția noastră europeană autentică, fiind liberală în sens clasic, nu poate avea un prototip de om. Ea nu sugerează că ar trebui să avem ca ideal un om educat, credincios și, mai înainte de toate, interesat de binele public, acest concept nominal al cărui conținut real rămâne mereu discutabil. Unde ar fi, atunci, omul fără o educație deosebită, dar muncitor, ca și omul educat, omul ateu sau agnostic, omul interesat de mai binele său și a celor dragi? Tradiția de reguli generale descoperite are capacitatea extraordinară de a arăta fiecăruia, așa unic cum este, cum să se comporte atunci când își utilizează cunoașterea pentru a-și atinge planurile individuale de a prospera. Este singura modalitate prin care, în cel mai democratic mod posibil, și anume prin cumpărări, vânzări, investiții, adică prin vot economic, toți prosperăm și avem o contribuție la distribuția rezultatelor în societate. În acest fel, deși pare paradoxal, liberalismul clasic este mult mai interesat de „clasa muncitoare” și de reducerea inegalităților decât este oricare altă filozofie economică și politică ce țintește să dea dreptul unei majorități politice să decidă, prin vot politic, în locul nostru, al tuturor, referitor la modul în care se distribuie rezultatele economice în societate. În esență, liberalismul înseamnă atât vot economic liber, cât și vot politic liber. Filozofiile politice social-democrate vor ca numai votul politic să fie liber, nu și cel economic.

Din păcate, pentru că nu au avut la îndemână alternative mai bune, când au votat împotriva Sistemului la alegerile prezidențiale și parlamentare din noiembrie-decembrie 2024, oamenii nu au putut alege decât soluții mai rele, dacă le privim din perspectiva criteriului față de care, așa cum am arătat deja, dihotomia pro-occidental-antioccidental operează destul de precis, și anume referitor la ceea ce am numit regula de suspendare.

Aceasta este una dintre lecțiile recentelor alegeri: oamenii nu au avut la dispoziție alternative pentru vot. La dispoziție au fost niște construcții politice artificiale, pregătite din timp, după chipul și asemănarea Sistemului, care a creat grupurile favorizate ce au dezamăgit alegătorii. Ceea ce au în comun cele două – Sistemul și construcțiile politice care îl arată ipocrit cu degetul – este adversitatea față de liberalismul clasic, în special față de liberalismul economic. Ceea ce îi deosebește este poziționarea față de regula de suspendare: partidele ce au ajuns să fie numite pro-occidentale nu au explicit sau implicit scopul de a implementa regula de suspendare a ordinii spontane. Aceste partide au proiectat reguli cu scop pe baza cărora au fost percepute ca fiind Sistemul.

Spre deosebire de acestea, construcțiile politice văzute ca antioccidentale și eronat identificate ca anti-Sistemul au încă și mai mult ideea de a introduce reguli cu scopul de a favoriza diverse grupuri, în loc să recentreze societatea prin eliminarea acestor reguli și prin abținerea de a le înlocui cu altele, care tot reguli cu scop ar fi. Mai mult, deși nu recunosc acest lucru în mod explicit, partidele văzute ca antioccidentale operează cu o ierarhie de valori artificială în sensul că nu este achiziționată cultural, pe baza căreia pot  ajunge la concluzia eronată că regula suspendării ordini spontane este necesară. Acest pericol este real. Dar, cei mai mulți, inclusiv o mare masă a clerului, nu au înțeles această perspectivă. A fost nevoie ca patriarhul să iasă public și să afirme calea occidentală a Bisericii, prin aceasta subliniind, cu autoritatea pe care o are, că deși „cultura de etapă” promovează valori străine de tradiția creștină, Occidentul este în profunzime definit de tradiția achiziționată cultural în două milenii. În planul administrării procesului democratic și liber al votului, a fost necesar ca CSAT să desecretizeze documentele care afirmau interferența unui „actor statal” în alegerile prezidențiale, pentru a vedea că acestea nu au fost exclusiv voința alegătorilor.

A rămas însă ca afirmația să fie dovedită. Pe de o parte, lipsa unei dovezi nu poate fi scuzată prin argumentul că un președinte antioccidental împreună cu partidele antioccidentale ar putea decide suspendarea ordinii spontane. Atât timp cât ordinea spontană ce rezultă în urma acțiunilor individuale ghidate de tradiția liberală este covârșitor preponderentă în ordinea socială, asta ar însemna să acceptăm în locul unei dovezi, un proces de intenție. Fără dovezi, va rămâne suspiciunea că decizia CCR de a anula rezultatul primului tur al alegerilor prezidențiale nu a avut o bază reală, ceea ce ar face din decizia respectivă doar o altă regulă cu scop, și anume cu scopul de a favoriza Sistemul, ceea ce ar eroda încrederea în alegeri și în democrație. Pe de altă parte, momentul la care se oferă dovada trebuie ales astfel încât să nu vulnerabilizeze statul român și să nu potențeze strategia „actorului statal” de a interfera cu alegerile din România pentru a distruge încrederea în democrație și, eventual, să se ajungă la rezultatul că am putea alege un președinte antioccidental.    

O atenție specială trebuie acordată faptului că, luând în considerare insatisfacția publicului față de Sistem, nu a apărut ca alternativă un partid puternic care să lupte pentru liberalismul clasic. Nu a apărut, pentru că nu mai există suficientă cerere pentru el. Prea mulți oameni au ajuns să creadă în superstiția că doar mai multă intervenție a statului poate reduce inegalitățile economice. Cei mai mulți au preferat Sistemul, care este mai moderat, fiind centrat pe această superstiție, pe această idee neadevărată, conform căreia poate exista justiție socială (distributive), idee care a ajuns să fie considerată adevărată de către opinia publică. Alții, tot mulți, au preferat acele formațiuni politice și candidați care, fiind ambigui față de ideea de justiție socială, au idei autoritariste de a crește rolul statului, încurajați de faptul că, relativ recent, suportul pentru autoritarism a crescut și în alte țări occidentale dezvoltate. Concluzia, care ar putea părea la prima vedere ofensatoare pentru unii politicieni liberali, este că așa am ajuns ca votul celor care doresc mai mult liberalism să fie dat nu pentru un partid definit ca liberal în acord cu tradiția de reguli generale descoperite, pentru că în România un astfel de partid trebuie mai întâi construit, ci pentru Sistem, care comparat cu anti-Sistemul, le-a apărut ca fiind „răul cel mai mic”. Sunt relativ puțini oameni care își dau seama cu adevărat că „răul cel mai mic” este reprezentat, așa cum am menționat mai sus, de o deplină democrație politică, dar nu și de o deplină democrație economică. O înțelegere deplină o pot avea doar cei care nu sunt orbiți de superstiția justiției sociale. Doar ei înțeleg profund că fără democrație (libertate) economică, nici libertatea politică nu poate dăinui și că încercările repetate de a atinge obiectivul nerealizabil al justiției sociale produc efecte negative, între care, apariția ideilor autoritariste, vizibilă mai ales în ultimii ani. Apariția și extinderea acelor idei în mai multe țări occidentale constituie un semn că libertatea economică se situează sub nivelul necesar pentru a susține fără slăbiciune libertatea politică.

Nu există cu adevărat temeiuri pentru a spera că o mare parte dintre oamenii politici care doresc să păstreze orientarea noastră occidentală au înțeles esența tradiției occidentale, care este liberală în sens clasic, și cât de mult s-au distanțat de ea. În lipsa unei alternative cu adevărat liberale, sarcina să găsească o soluție care să dizolve acea abordare specifică sistemului, abordare sancționată în 2024 mai mult ca de obicei de alegători, a fost lăsată de votanți, așa cum arată ultimele alegeri, tot celor ce pot fi ușor identificabili, prin concepțiile lor, ca oamenii Sistemului. Este greu pentru cei ce au construit sistemul să dorească sincer să-l elimine și să înțeleagă cum să o facă. Un Sistem care, deși a ținut orientarea pro NATO și UE, nu a fost capabil să înțeleagă liberalismul, sau care, dacă l-a înțeles, fie l-a considerat dușman, fie nu a avut curajul să-l practice pentru că ar fi intrat în contradicție cu opinia publică.

Dar liberalismul este singura filozofie care reflectă tradiția pe care o alcătuiesc regulile generale descoperite, tradiție mereu perturbată de abordările constructiviste care degenerează în deficite excesive, datorii publice din ce în ce mai mari, în populism. Oamenii nu par să-i creadă pe acei politicieni ghidați de concepții constructiviste care au ieșit si au spus că au înțeles ce importantă este tradiția, când ei critică liberalismul și se distanțează de el. Publicul a observat că, în campania electorală, ca și în afara ei, cuvântul liberalism s-a pronunțat de foarte puține ori, iar valorile liberalismului economic au fost menționate și promovate de către oameni care nu aveau nicio șansă să fie viitorul președinte sau să fie în parlament.

În încheiere, e nevoie să menționez că noi avem două probleme de rezolvat: 1. să găsim o soluție politică astfel încât să nu avem un președinte antioccidental ; 2. să găsim un echilibru între putere și opoziție care să introducă mai mult liberalism în politici economice, căci altfel, din când în când, vom avea problema votului anti-Sistem, care riscă să degenereze în vot antioccidental.

Cred că, până la urmă, vom găsi o soluție pe termen scurt la prima problemă. Nu cred însă că suntem pregătiți să găsim curând o soluție la cea de-a doua problemă, din moment ce tradiția se află sub atac în întregul Occident. La începutul anilor 1990, exista în Occident o orientare spre liberalism incomparabil mai mare decât cea care există în prezent. Atunci, nu eram în NATO și în UE, dar acea orientare liberală ne-a ajutat să o luăm pe calea cea bună. Acum, cu mai puțin liberalism în Occident și cu atacul ce se derulează asupra tradiției, șansele noastre de a practica liberalismul în politicile publice sunt mult mai mici, deși suntem în UE și NATO. Aceasta ne diminuează șansele să găsim o soluție corectă la problema bugetară, problemă care, în esență, constă în faptul că diverse grupuri din societate beneficiază deja de reguli sau continuă să obțină reguli cu scop care pot determina guvernul să crească cheltuielile prea rapid. Numai revenirea la politici liberale va opri această tendință. Altfel, ea va rezulta în impozite și datorii publice tot mai mari. E ușor să ne dam seama ce ar fi însemnat, în aceste condiții, să nu fi fost membri ai NATO sau ai UE. Vom reveni și noi la o democrație cu mai mult liberalism atunci când, mai devreme sau mai târziu, în țările cu tradiție democrat-liberală îndelungată se va revigora componenta liberală a politicilor publice.

Actualizat pe 16 ianuarie 2025