Rambursarea datoriei externe a României s-a făcut integral în anii 1980. În martie 1989, România nu mai avea o datorie externă. Anii 1980 au fost ani de criză a datoriilor publice și de recesiuni. Politica de rambursare a datoriei externe, care în 1982 depășea un vârf de peste 10 miliarde de dolari americani, a fost o eroare atât din motive financiare, cât și din motive referitoare la progresul tehnologic. Scopul meu aici este să explic de ce a avut loc această politică eronată, cu grave consecințe.

Dar, înțelegerea deplină a explicației face necesar să înțelegem mai întâi cum a fost posibil ca o țară comunistă să aibă acces la finanțarea de pe piețele financiare ale societății capitaliste și de ce era de așteptat ca România să aibă dificultăți cu plata datoriei. Asta chiar dacă economia mondială nu ar fi avut ea însăși dificultățile din anii 1980, care au grăbit apariția problemelor concrete din România.   

E nevoie să spunem de la început că economia noastră era planificată în mod centralizat. Aceasta însemna că aproape toate deciziile referitoare la alocarea resurselor în economie se luau la Comitetul de Stat al Planificării (CSP). Practic, aveam întreprinderi de stat ce angajau mii sau zeci de mii de persoane fiecare, dar nu aveam antreprenoriat și concurență internă. Din această cauză, cunoașterea dispersată în societate, adică cea pe care fiecare o are în profesia sa, nu putea fi mobilizată pentru a fi utilizată în folosul societății. Practic, societatea socialistă din România, ca de altfel societățile din alte țări ale lagărului socialist, nu putea inova. Cunoscutul economist maghiar János Kornai (1928-2021) spune că în întregul lagăr socialist a fost făcută o singură invenție, celelalte fiind făcute în societățile capitaliste. În acest fel, concurența externă nu ducea la apariția de invenții în socialism.

În lipsa pieței autentice, pe lângă incapacitatea de a inova, societatea românească nu putea avea o disciplină financiară. În România socialistă, ca și în alte țări socialiste operau „restricții bugetare slabe”, concept pe care i-l datorăm lui Kornai. Aceasta însemna că, atunci când făceau pierderi, întreprinderile socialiste erau salvate ex post de către stat, prin subvenții, iertări de datorii, sau de către angajați, care puteau avea, de exemplu, obligația de a participa la capitalul întreprinderii, ceea ce echivala cu reducerea salariilor etc.

Aceste trăsături au fost suficiente pentru ca, per ansamblu, cererea din economie să fie permanent mai mare decât oferta, astfel că penuria de resurse era generalizată. În aceste condiții, nevoia intrinsecă de împrumuturi pentru a industrializa țara a fost cu atât mai mare, iar eficiența și profitabilitatea investițiilor nu au fost niciodată centrale în procesul decizional. Criteriile de efectuare a investițiilor a fost repartizarea „rațională” a forțelor de producție pe teritoriul țării. În fapt, fiecare șef de județ dorea să facă ceva pentru județul său pe banii altor județe. Era o luptă pentru putere, de multe ori arbitrată de CSP. Premisele ca datoria să fie rambursată exact de către întreprinderile care beneficiau de finanțările respective erau slabe.   

Dar de ce ar împrumuta cineva bani unui astfel de sistem? Rațiunile creditorilor au fost atât economice, cât și, mai ales, politice.

Economic, satele capitaliste au permis „lăsarea la vatră” a tehnologiilor depășite moral. Aceasta a fost și este o strategie de maximizare a veniturilor din investiâții pentru cei ce au vândut tehnologia.

Politic, acele împrumuturi au fost făcute pentru a încuraja în România ceea ce părea un regim disident în sânul lagărului socialist. Perceput ca disident în urma condamnării invaziei Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia, Ceaușescu a fost folosit cu speranță în perioada războiul rece dintre occident și blocul comunist. Ceaușescu a fost invitat la Londra și Regina l-a acompaniat în caleașca regală pe străzile Londrei. Președinții Richard Nixon și Gerald Ford au vizitat România pe 2-3 august 1969 și, respectiv, pe 2-3 august 1975.  

Datoria României a atins peste 10 miliarde de dolari în 1982, dar probabil că nu mai mult de 13 miliarde, pornind de la mai puțin de 1 miliard de dolari la începutul anilor 1970. Practic, datoria noastră a crescut cu puțin mai mult de 1 miliard de dolari pe an până în 1982. Datoria externă nu reprezenta mai mult de o treime din PIB, și o rambursare a datoriei ar fi urmat un curs fără probleme, într-o economie capitalistă, cu piețe relativ libere.

Totuși, în teorie, acest lucru nu s-ar fi putut întâmpla într-o economie închisă ca a României socialiste, din cauză că investițiile făcute nu au avut productivitatea scontată. Pe de o parte, tehnologiile importate au fost, în mare măsură, uzate moral, iar pe de altă parte, au fost utilizate într-o economie în care sistemul de prețuri a fost controlat pentru o lungă perioadă, distorsionând stimulentele.    

În practică, impactul acestor factori a trecut în plan secund, deoarece o succesiune de evenimente externe nefavorabile a devenit mult mai pregnantă. În paralel, o criză energetică a apărut la nivel global, a cărei esență a fost creșterea prețului petrolului, amplificată în tot deceniul șapte de izbucnirea războiului de Yom Kippur în 1973, de Revoluția din Iran din 1978 și de invadarea Iranului de către Irak în 1980.

Încă înainte ca această criză să apară, un alt factor își acumula puterea de a lovi economia mondială: inflația. Politicile keynesiste dezvoltate în anii 1960 în SUA au dus la creșterea inflației încă de la începutul anilor 1970. Inflația a necesitat creșterea dobânzilor, iar în SUA, sub conducerea determinată a lui Paul Volcker, aceste dobânzi au ajuns să aibă două cifre la începutul încă din 1980. Cererea la nivel global a scăzut, iar țările îndatorate s-au confruntat cu o criză a datoriilor externe.  

În imediata apropiere a SUA, țări ca Mexic, Brazilia și Argentina nu au mai putut să-și plătească datoriile, deoarece cererea pentru producția de materii prime pe care se bazau economiile lor a scăzut. Băncile americane, care finanțaseră aceste țări, au avut mari probleme. Aceste evenimente au avut efecte de contagiune în întreaga lume.

Creșterea dobânzilor pe piețele financiare internaționale a afectat și România, a cărei capacitate de a rambursa datoriile fusese deja afactată de criza energetică din anii 1970 și de recesiunea globală din 1974-1975. România a trebuit să se împrumute la FMI în 1981 pentru a putea rambursa datoriile sale. La Plenara CC al PCR din 1982 s-a hotărât aplicarea unui program de austeritate pentru ca România să poată plăti datoriile externe. Esența acestui program a constat în reducerea importurilor, sugerată și de FMI, inclusiv a importurilor de bunuri alimentare, dar chiar și rambursarea în avans a unor datorii.  

Efectele acestei politici draconice de rambursare a datorie externe a reflectat orgoliul și ambiția regimului comunist de a da o lecție piețelor financiare internaționale, pe care le considerau vinovate pentru dificultățile întâmpinate în rambursarea datoriei externe. Rolul pe care ideologia comunistă și orgoliul și ambiția generate de ea l-au jucat în strategia de rambursare a datoriei este evident, dacă avem în vedere că alte țări au optat pentru negocierea reeșalonării datoriei. Ideologia, ambițiile și orgoliile generate de ea au determinat regimul comunist din România să demonstreze că poate să devină din dator, creditor pe piețele capitaliste.

Economisirile forțate au făcut ca România să aibă surplusuri de cont curent în fiecare an din perioada 1982-1989. În anii respectivi, conform viziunii economice ghidate de ideologia comunistă și de orgoliile elitei politice, creșterea accelerată a excedentelor de cont curent al balanței de plăți a fost văzută ca necesară pentru plata cât mai rapidă a datoriei externe. În miliarde de dolari la prețuri curente (în paranteză prezint echivalentul puterii de cumpărare în 2025), excedentele de cont curent al balanței de plăți externe au fost de 1,0 (3,4) în 1982, de 1,2 (3,7) în 1983,  de 1,7 (5,3) în 1984, de 1,4 (4,1) în 1985, de 1,4 (4,0) în 1986, de 2,0 (5,7) în 1987, de 3,9 (10,5) în 1988 și de 2,5 (6,4) în 1989.  

Această politică a avut efecte multiple.

În primul rând ea a arătat că regimul și-a  plătit ambiția și orgoliile sale cu sănătatea populației. Reducerea exagerată a importurilor de alimente și energie a dus la o criză alimentară și energetică în România. Populația a suferit de foame și de frig.

Deși aceste suferințe nu se pot măsura monetar, dacă totuși ați dori să le dați o dimensiune monetară, oricât de stearpă informațional ar fi aceasta din perspectivă umană, imaginațiă-vă că frigul și lipsurile alimentare au avut, în miliarde de dolari SUA, dimensiunea excedentelor de cont curent din fiecare an al perioadei 1982-1989. De exemplu, în acest exercițiu, putem spune că frigul și lipsa de alimente ale anului 1988 au fost de 10,5 miliarde de euro în echivalent al puterii de cumpărare din 2025.

În al doilea rând, reducerea exagerată a importurilor a dus la erodarea morală a bazei tehnologice a producției. Substituția importurilor cu produse interne a redus calitatea producției și a subminat capacitatea de producție și de rambursare a datoriei. Petre Roman (prim-ministru în perioada 26 decembrie 1989 – 1 octombrie 1991) a spus adevărul când a afirmat la începutul anilor 1990 că industria României era, la acel moment, un  morman de fiare vechi. Multe întreprinderi de stat erau în mare parte fiare vechi pentru că ceea ce produceau nu se vindea, adică produsele respective nu erau cerute de nimeni.

În al treilea rând, politica menționată a dus la deprofesionalizarea elitei inginerești, care nu a mai putut ține pasul cu tehnologiile moderne.

În al patrulea rând, în România, rambursarea datoriei prin politica de a avea excedente exagerate de cont curent, fără rescadențări ale datoriei, a dus la stagnarea economică din anii 1980. A fost un deceniu pierdut.   

În al cincilea rând, din nefericire, dincolo de aceste efecte interne, a apărut un efect extern, în linie cu dorința lui Ceaușescu ca România să nu mai fie în poziția de debitor al piețelor financiare internaționale. Rambursarea forțată a datoriei externe a fost percepută de piețe exact cum și-a dorit conducerea comunistă, și anume ca pe o rupere a relațiilor cu piețele financiare. Aceasta a făcut ca piețele să nu mai aibă încredere în România ca emitent de datorie pentru mulți ani.

Nu a fost posibil să revenim pe piețele internaționale mai devreme de 1995. Dar nu guvernul a fost cel care a fost acceptat atunci de piețe, ci Banca Națională a României. O reeșalonare a plății datoriilor ar fi făcut povara crizei financiare din anii 1980 mai ușor de administrat și suportat, în timp ce ar fi permis României să fie mai competitivă, să rămână pe piețele internaționale și să nu plătească prima de revenire pe care o plătește oricine nu este cunoscut de piețe. Dar de aici nu vreau să se înțeleagă că economia socialistă nu ar fi ajuns oricum la foame, frig, deprofesionalizare și izolare internațională, dacă ar fi reeșalonat datoriile sau dacă ar fi făcut rostogolirea datoriilor. Ar fi ajuns, doar că ceva mai târziu și cu mai puține suferințe și costuri.