Actualul studiu reprezintă o revizuire substanțială a articolului publicat inițial, cu același titlu, pe 17 iunie 2026. Versiunea prezentă a fost actualizată pe 12 iulie 2026.

---

Scopul acestui studiu este să extindă în termeni generali ipoteza cinismului fiscal pe care am prezentat-o în 2017[1]. În esență, această extindere constă în trecerea de la analiza acțiunii partidelor la analiza principiilor care ghidează acțiunea elitelor. Această generalizare permite să înțelegem ce rol joacă alternanța (prin oscilație sau alegere la bifurcație, cum voi arăta) dintre formele de politică practicate în țările cu îndelungată tradiție democratică în formarea evoluțiilor similare din democrațiile mai tinere ale Europei Centrale și de Est. Generalizată, teoria continuă să ofere o foarte bună explicație pentru transformările scenei politice românești și permite o comparație riguroasă între România și celelalte democrații postcomuniste din regiune. Evoluțiile care, la suprafață, par să infirme ipoteza inițială se dovedesc, din această perspectivă, confirmări robuste ale mecanismului mai general.

Teoria pe care o prezint este informată de câteva tradiții teoretice care, de regulă, nu sunt puse în dialog: teoria ordinii spontane (Hayek, 1960, 1993; Polanyi, 1951; Oakeshott, 1962), teoria elitelor postautoritare (O’Donnell & Schmitter, 1986; Offe, 1996; Grzymała-Busse, 2002), teoria capturii statului și a instituțiilor slabe (Acemoglu & Robinson, 2012; Kitschelt, 1999; Kornai, 1992), sociologia clasică a elitelor (Mosca, 1896; Pareto, 1963 [1916]; Michels, 1911), teoria alegerii publice (Olson, 1965), teoria dependenței de traseu (North, 1991) și teoria randamentelor crescânde și a efectelor de lock-in (Arthur, 1989). Intersectarea acestor tradiții din perspectiva scopului meu îmi permite să evidențiez un aspect insuficient explicat în literatura de specialitate: de ce constructivismul politic – adică raționalismul constructivist aplicat în politică – produce consecințe care sunt atât mai multe, cât și mai dăunătoare, comparativ cu cele care ar rezulta din evoluționismul politic – adică raționalismul evolutiv aplicat în același domeniu. Aceste consecințe negative apar deopotrivă în democrațiile consolidate și în cele postcomuniste, însă cu intensități diferite. În interiorul democrațiilor postcomuniste, gravitatea lor variază, în funcție de modul în care democrațiile respective reacționează la oscilațiile inerente paradigmei constructiviste occidentale.

Pe scurt, teoria pe care o propun arată că, deoarece, în timp, constructivismul politic încalcă inevitabil tot mai multe principii pe care se sprijină societatea, el determină înmulțirea aspectelor negative și, astfel, generează structural crize de legitimitate: anumite forme de constructivism, considerate „liberale” într-un sens desprins profund de liberalismul clasic-evolutiv, pierd din aprobarea publică în favoarea unora considerate „iliberale”. Această oscilație este modul obișnuit în care democrațiile occidentale mature (consolidate) reacționează la consecințele negative asociate constructivismului politic. Voi reveni imediat asupra acestei dihotomii referitoare la formele de constructivism („liberal”-„iliberal”), dar pentru moment ea este suficient explicată pentru a putea menționa că atunci când democrațiile consolidate experimentează asemenea crize, care le împing spre o dispoziție mai mare pentru soluții iliberale, unele democrații postcomuniste urmează asimetric această dinamică, alunecând mult mai adânc și fără o revenire simetrică; altele se înrădăcinează iliberal pentru un timp relativ mai lung, iar altele păstrează o alternanță comparabilă cu cea din Occident. Oscilația menționată în interiorul constructivismului occidental poate fi întreruptă, fără a putea prezice când, fie de o deplasare spre liberalismul clasic-evolutiv, la rândul ei posibilă, dar din motive pe care le voi discuta ulterior, mai puțin probabilă, fie, simetric, de o alunecare spre suspendarea ordinii spontane, așa cum arăt mai târziu în text. Urmarea oscilației occidentale de către democrațiile postcomuniste nu este un simplu act de imitare, ci utilizarea ei, de către anumite elite și de o parte a publicului, ca pe un context extern favorabil pentru promovarea unor politici similare celor din democrațiile consolidate, în vederea atingerii unor valori comune (de exemplu justiția socială/distributivă, justiție climaterică etc), pe care altfel nu le-ar fi putut promova. Teoria explică de ce oscilația nu poate fi inițiată exclusiv din interior și ce anume diferențiază răspunsurile diverselor democrații postcomuniste la oscilația inerentă a legitimității varietăților occidentale ale constructivismului politic sau la deplasarea spre liberalism clasic.

Fără a porni de la oscilația constructivismului politic, în teoria cinismului fiscal prezentată în 2017 am arătat că în România există o particularitate a ciclului electoral, constând în aceea că PSD a guvernat, direct sau prin interpuși, numai în perioadele economice bune, promovând politici fiscale prociclice. A făcut o singură excepție, în 2009. Scopul: slăbirea adversarilor și menținerea poziției dominante pe termen lung. Într-adevăr, partidele care au guvernat în perioadele proaste au fost, pe rând, PNȚCD și PDL, care au ieșit de pe scena politică sau au fost parțial recuperate (PDL) prin absorbție de către alte partide. Fiecare formațiune care a acceptat să guverneze exact în perioadele dificile a fost, în fapt, un „partid sanitar”. Elitele economice ale PSD au prezentat de fiecare dată rezultatele bune ale economiei ca efecte ale politicilor partidului, iar recesiunea ca pe efecte negative ale politicilor celorlalte partide. Consecințele inevitabile: menținerea unui echilibru politic suficient de fragil pentru ca, în condiții propice, să erodeze democrația, precum și o permanentă presiune inflaționistă. Acest lucru a fost posibil, am arătat, pentru că în România, separația puterilor, aproape impecabilă pe hârtie, este precară de facto.

În acest fel, de câte ori economia a intrat într-o perioadă dificilă din punct de vedere economic, politica fiscală, cu cât era mai expansionistă în perioada de avânt, cu atât contribuia mai mult la adâncirea recesiunii, când corectarea deficitelor devenea inevitabilă. În România, pe lângă dominanța asupra politicii monetare convenționale în fazele ascendente, acest tip de politică fiscală a redus masiv șansele ca politica monetară să rămână eficientă în cazul în care rata naturală a dobânzii ar fi scăzut la niveluri negative, așa cum s-a întâmplat în economiile dezvoltate, unde băncile centrale au apelat la relaxări cantitative pentru o perioadă relativ extinsă după anul 2008. Cele două efecte – pierderea democrației și a politicii monetare – erau menționate chiar în titlul articolului. Ipoteza cinismului fiscal se referă, ca și multe alte teorii, la ciclul electoral, dar particularitatea ei este că lega acest ciclu de ciclul de afaceri.[2]

Era implicit în acea teorie că dacă partidul ce guvernează în perioadele bune ar guverna consecvent și eficient și într-o recesiune majoră fără a transfera costurile politice altor formațiuni, sau dacă separația de facto a puterilor s-ar îmbunătăți structural (de exemplu prin reforme judiciare ireversibile și reducerea clientelismului sub un anumit prag măsurabil), ipoteza ar necesita o revizuire semnificativă. Deși cuvântul „cinism” sugerează existența unui plan inițial bine pus la punct imediat după 1989, este mult mai probabil să fi fost doar o descoperire pe parcurs. Concret, o practică inițială și consecințele ei observate au dus la descoperirea, de către elita partidului, a ideii de a promova politici fiscale prociclice ca strategie de dominare a scenei politice.

Probabil că unii analiști au văzut condiția precarității separației puterilor din teoria mea ca pe o ipoteză forțată sau exagerată. Realismul acestei ipoteze avea însă susținere în fapte. Tensiunile dintre legislativ, executiv și puterea judecătorească au ieșit deseori la suprafață după anul 2000[3]. Toate acestea arată că până acum (2026), în ceva mai mult de un sfert de secol de atunci, s-au adunat condițiile pentru acutizarea conflictului și pentru un eventual progres referitor la o separație de facto mai bună. În finalul acestui articol voi arăta ce ar putea favoriza acest progres și că, probabil, el va apărea mai degrabă mai târziu decât mai curând.

Ulterior am sugerat, pe baza teoriei mele, că partidul care ar fi putut ieși de pe scena politică în 2024 ar fi fost PNL, dacă ar fi ales să guverneze în perioade dificile, după ce politica fiscală a fost prociclică[4]. Condiția s-a îndeplinit doar pe jumătate. După ce în perioada economic bună 2016-2019 PSD a promovat direct sau prin interpuși (guvernul tehnocrat Cioloș-2016) o politică fiscală condusă după concepția wage-led growth, în anul 2019, Comisia Europeană a declanșat procedura de deficit excesiv, iar PSD a pierdut guvernarea prin căderea guvernului Dăncilă la moțiunea de cenzură în octombrie. PNL a asigurat un guvern minoritar în anul pandemic și, de aceea, recesionist, 2020. În 2021 economia a crescut cu 5,7 la sută, iar PSD a intrat la guvernare alături de PNL din decembrie 2021 până pe 5 mai 2026, când Guvernul Bolojan a căzut prin moțiune de cenzură[5]. Ruperea coaliției s-a realizat în 2026 prin ieșirea PSD de la guvernare pe 23 aprilie, PSD nefiind de acord cu politica de austeritate bugetară începută în iunie 2025 pe fondul intrării economiei în recesiune tehnică.

Teoria mea implica nu numai că PSD va rămâne cel mai mare partid, dar și că va crește pe măsură ce alte partide ies de pe scena politică. În prezent, se pare însă că PSD nu mai este cel mai mare partid politic;  partidul deține un număr relativ mic de voturi și de aceea nu are garanția că va putea conduce o coaliție de guvernare în faza ascendentă a economiei. Astfel, teoria inițială, formulată prin apelarea la nume proprii ale partidelor a devenit insuficient de precisă. Nu numai că PSD nu mai este partidul dominant, ca în teoria cinismului fiscal, dar însăși implicația ce deriva din acea teorie, și anume că partidul sanitar va fi un partid relativ mic, nu mai funcționează.

Am prezentat aceste evoluții și predicții infirmate pentru că ele sugerează că nu partidele, ca forme de organizare politică a unor elite, trebuie să fie termenii analizei, ci elitele înseși. În termenii numelor proprii ale partidelor, scena politică s-a modificat mult — confirmare suplimentară că factorii relevanți țin de elite, nu de vehiculele lor organizaționale. Iar ceea ce diferențiază în profunzime elitele este tipul de raționalism care domină în interiorul lor. Reformulată în acești termeni, teoria își păstrează puterea explicativă așa cum deja am menționat, iar ipoteza rămâne falsificabilă, chiar dacă distribuția voturilor s-a fragmentat.

În termeni generali, teoria arată același lucru: că în România există o elită politică ce se comportă astfel încât își slăbește adversarii politici și își menține poziția dominantă pe termen lung. Generalitatea teoriei vine de la trei caracteristici: a) nu mai e nevoie ca rolul dominant să fie jucat de același partid; b) elita politică este capabilă și chiar își asumă să guverneze exclusiv în fazele de avânt ale economiei și să se retragă atunci când economia intră în recesiune, deși nu este strict necesar să facă acest lucru; c) elita politică ce rămâne dominantă  își poate asuma o politică fiscală prociclică, deși acest lucru nu este strict necesar. În consecință, spre deosebire de ipoteza inițială a cinismului fiscal, în teoria generalizată, dominanța politicii fiscale asupra politicii monetare rămâne condițională, deoarece prociclicitatea nu este necesară elitelor de care vorbim,. Este esențial însă că în teoria generalizată, comportamentul acestor elite de guvernare în fazele ascendente ale ciclului economic și de retragere în recesiuni este un efect al predispozițiilor acelor elite. Atitudinea față de politica fiscală și, indirect, față de politica monetară este însă decuplată de aceste predispoziții, fiind mai degrabă aliniată cu ciclul economic și cu forma de constructivism predominantă în Occident. Această aliniere nu este însă mecanică: elitele aflate la guvernare nu reproduc mecanismul fiscal al constructivismului occidental (de regulă anticiclic), ci doar îi împrumută vocabularul — „justiția socială”, generozitatea redistributivă —, pentru a justifica politici fiscale care rămân, în interes propriu, prociclice. Este posibil însă ca, în alte țări cu elite având predispoziții similare celor din România, comportamentul acelor elite să fie diferit, depinzând de o serie de factori structurali.

La baza teoriei generalizate se află mecanismul general al oscilației occidentale, schițat mai sus și dezvoltat în cele ce urmează. În schimb, ceea ce numesc corp politic este conceptul prin care ipoteza cinismului fiscal devine un caz particular al teoriei generalizate. Prin acest concept explic răspunsul particular al elitelor unor democrații postcomuniste la alternanța dintre raționalismul evolutiv și cel constructivist din politica societăților occidentale consolidate. Totodată, el permite explicarea modului în care aceste democrații reacționează (oscilație amplificată asimetric sau înrădăcinarea iliberalismului) la oscilațiile interne ale paradigmei constructiviste din democrațiile occidentale consolidate.

Afirmațiile de mai sus trimit deja la un cadru teoretic mai general caracterizat de faptul că atât mecanismul general al oscilației occidentale, cât și răspunsurile particulare ale democrațiilor postcomuniste sunt explicate prin modul de acțiune al elitelor politice. Mai precis, teoria generalizată a cinismului fiscal este o teorie generală despre modul de acțiune al elitelor politice în democrațiile occidentale consolidate și despre efectele acestui mod de acțiune asupra elitelor politice din democrațiile postcomuniste. Este implicit aici că modurile de acțiune ale elitelor, în ambele tipuri de democrații, sunt privite ca rezultate filtrate de interacțiunea cu electoratele în care sunt ancorate. Pentru a expune conceptele pe care se bazează, mecanismul de acțiune și condițiile de falsificabilitate ale teoriei, voi urma trei pași: mai întâi identific mecanismul general care limitează obiectiv acțiunea elitelor politice într-o ordine spontană și determină atât publicul, cât și elitele să fie mult mai adesea dominate de un raționalism constructivist decât de unul evolutiv — mecanism valabil pentru democrațiile occidentale consolidate în ansamblul lor, și care explică și bifurcația rară prin care acestea se deplasează, temporar, spre raționalismul evolutiv. Apoi arăt cum, în interiorul fazelor constructiviste astfel explicate, acest mecanism generează oscilația la care m-am referit mai sus între două forme reprezentative ale constructivismului politic — oscilație pe care democrațiile postcomuniste din Europa Centrală și de Est o resimt, prin imitație, cu amplitudini diferite. În sfârșit, introduc mecanismul particular al noului concept – corpul politic –, prin care explic de ce această oscilație capătă în România o configurație specifică, ca aplicare concretă a mecanismului general. Voi verifica apoi ce configurații apar în alte democrații postcomuniste din Europa Centrală și de Est și în care dintre ele acestea pot fi explicate prin acțiunea unui corp politic specific.

Primul pas înseamnă să înțelegem de la început două lucruri: primul, că societatea românească este, ca multe alte societăți postcomuniste, sau ca orice societate postdictatorială europeană, în trăsăturile ei esențiale, o societate occidentală. Aceasta înseamnă o societate care se formează în mod spontan, ca orice societate, dar cu particularitatea occidentală că relațiile abstracte care definesc societatea apar prin acțiunile noastre ghidate de o tradiție liberală de reguli abstracte descoperite, nu proiectate de elite, și de credințe morale. Această tradiție ne este utilă pentru că, utilizată atunci când acționăm, ne ferește de încălcarea principiilor obiective și a credințelor morale care operează în societate. Într-un caz ideal, în care ar fi doar rod al acțiunii, nu și al proiectării umane, societatea ar fi în fiecare moment cât se poate de coerentă și liberă.  

Al doilea lucru care trebuie înțeles este că această coerență rămâne, în practică, mai mult sau mai puțin incompletă: modul spontan în care se formează societatea coexistă cu faptul că, cel mai adesea, elitele și publicul sunt dominate de un raționalism constructivist ce țintește la proiectarea de reguli. Astfel apare, cu o intensitate mai mare sau mai mică, o tensiune a cărei obiect îl constituie unele libertăți, din moment ce tradiția de reguli, pe care încercăm să o modificăm prin proiectare, definește libertăți de acțiune. Realitatea arată că de cele mai multe ori, în ultima sută de ani, în Occident, elitele au fost dominate de un raționalism constructivist referitor la societate. În orice caz, în ultimele două decenii acest lucru a fost cu atât mai mult adevărat[6].

Elitele din România nu numai că nu au făcut excepție de la această tendință, dar, mai mult, nici nu a existat vreodată o elită conducătoare care să îmbrățișeze raționalismul evolutiv în abordarea problemelor sociale (pentru perioada 1800-1947 vezi Mursa (2026)). În România, odată cu trecerea la democrație în decembrie 1989, pe scena politică au apărut mai multe partide. În opinia mea, toate partidele ce au fost (re)înființate după 1989 au avut de la vârf până la bază oameni care au fost ghidați în mod dominant de raționalismul constructivist. Chiar și PNL și PNȚ(CD), partide care au existat și înainte de 1946, când alegerile au fost „câștigate” de comuniști, dar care au fost desființate oficial sau forțate să-și înceteze activitatea în 29 iunie și respectiv noiembrie 1947, au fost întotdeauna dominate de raționalismul constructivist. Din păcate, până în prezent, nu există un partid în care să domine raționalismul evolutiv. Diferența nu stă în absența raționalismului evolutiv — absent și în Occident, în bună măsură — ci în tipul specific de constructivism care domină elitele fiecărei societăți.

Scopul nostru aici este să înțelegem cum este posibil ca într-o ordine spontană, adică într-o societate cu mecanism evolutiv de mișcare, tipul de raționalism predominant să fie cel constructivist. Răspunsul, deși pare surprinzător, este tot o ordine spontană, în care consecințele neintenționate ale deciziilor politice, deloc surprinzător, joacă rolul cheie.

Într-o lucrare recentă[7] am arătat că acest mecanismul evolutiv de mișcare are câteva trăsături specifice societății occidentale, în trei planuri: (i) în planul ontologic, ordinea socială este covârșitor preponderent ordine spontană a pieței, indiferent câte reguli ar dori să proiecteze o elită ce gândește constructivist. Astfel, societatea occidentală este, în bună măsură coerentă și liberă. Aceasta limitează ontologic acțiunea elitelor politice. Oricât de mult s-ar strădui să proiecteze reguli incompatibile cu tradiția, acestea nu vor fi cele predominante; (ii) în planul epistemologic, regulile abstracte ale tradiției sunt, așa cum spune Hayek[8], o formă de rațiune abstractă, să-i spunem fondatoare. Acele reguli nu pot fi încălcate pe termen lung fără a afecta rațiunea ordinii. Dar, așa cum am arătat în cartea menționată, chiar și relațiile abstracte pe care acțiunea ghidată de rațiunea fondatoare le formează, sunt, de asemenea, o formă de rațiune abstractă; să-i spunem rațiunea operativă. În viziunea mea, expunerea la aceste relații este o condiție necesară pentru ca un individ să aibă șansa să descopere cum o regulă a tradiției poate fi îmbunătățită sau chiar să descopere o nouă regulă. În acest fel, rațiunea operativă informează mereu rațiunea abstractă, făcând posibil ca tradiția să nu fie prăfuită și învechită, ci mereu actuală. Cu cât introduc mai multe reguli proiectate, cu atât mai mult, elitele constructiviste reduc șansa individului de a face acea descoperire. Ceea ce pare că nu înțeleg elitele constructiviste este nu numai că ordinea spontană a pieței este în mod continuu partea cea mai mare a societății, dar este, în sensul descris, parte a aceleiași rațiuni abstracte pe care se bazează Occidentul. Elitele politice constructiviste se află în permanent conflict cu această rațiune în ansamblul ei și cu principiile obiective și credințele morale ce operează în societate. Conflictul apare prin încercarea de a înlocui rațiunea abstractă cu rațiunea conștientă a acelor elite; cu alte cuvinte, prin încercarea de a extinde puterile rațiunii lor conștiente dincolo de limitele sale obiective referitor la societate. Pentru scopul analizei noastre, este important să notăm că acesta este un efort sortit eșecului, care are drept consecință repetarea indefinită a proiectării politicilor, cu speranța deșartă de a obține ceva mai bun. În acest fel, elitele politice nu aleg panta pe care va merge societatea, ci ele însele sunt puse pe o pantă pe care nu o aleg, care rezultă din nevoia de a repara greșelile lor anterioare, inerente constructivismului. În acest proces, eficiența ordinii scade și aspectele negative cresc. Aceasta determină elitele raționalist-constructiviste să penduleze între anumite limite ale constructivismului, încălcând mai mult sau mai puțin unele libertăți, în funcție de cât de multe dintre principiile obiective și credințele morale au fost încălcate și cât de grav. Aceasta este o bucla epistemică: proiectare, eșec, nevoia de reparare, reluarea proiectării; (iii) în planul antropologic, orice persoană poate fi văzută ca om care acționează ghidat de regulile abstracte și de credințele morale ale tradiției sau ca om care meditează. Când acționează, omul sprijină necondiționat ordinea spontană. Omul-care-acționează nu e deloc o categorie politică. El este omul tradiției liberale clasice. Dacă meditează constructivist, el trăiește o disonanță cognitivă: deși sprijină necondiționat ordinea spontană când acționează, când meditează ar vrea să înlocuiască parte din regulile abstracte ale tradiției (adică parte din rațiunea fondatoare) cu reguli proiectate de om. În acest fel, el ar vrea să altereze rațiunea abstractă a pieței pe care se bazează ordinea occidentală prin intervenția în mecanismul de feedback dintre tradiție și ordinea socială autentică. Pentru aceasta, el apelează la elitele politice. În general, în democrația liberală, elitele politice nu pot evita să dea satisfacție majorității. Dacă raționalismul constructivist predomină[9], atunci elitele alimentează (cele evolutive mai puțin, cele constructiviste mai mult) disonanța cognitivă. Aici există permanent o altă buclă de feedback: elitele constructiviste contribuie la extinderea până la dominanță a ideilor constructiviste, acutizând disonanța cognitivă, iar aceasta din urmă generează cererile publice pentru și mai multe intervenții din ce în ce mai dificil de satisfăcut.

Această structură pe trei planuri — ontologic, epistemologic, antropologic — permite nu numai să înțelegem persistența constructivismului politic, dar și să deducem cum apare acel episod rar și de obicei scurt în care elitele și publicul pot ajunge să fie dominate de raționalismul evolutiv, după o perioadă relativ lungă de dominanță a raționalismului constructivist. Primele două planuri arată că societatea are o dinamică și o dimensiune independentă de politică. Ele sunt determinate de omul-care-acționează ghidat de tradiție pentru a-și realiza planurile individuale: fără alte interferențe, societatea rămâne ordine spontană a pieței. Planul antropologic e cel care deschide discuția politică propriu-zisă: omul care meditează este omul alegerii politice și al votului. Elitele politice sunt între omul constructivist și rațiunea abstractă a ordinii. La rândul lor, elitele se află în cele două bucle distincte menționate mai sus la punctele (ii) și (iii): ele reiau mereu proiectarea în încercarea iluzorie de a repara propriile greșeli anterioare și sunt limitate în acțiunea lor de tipul de raționalism dominant al votantului. Ceea ce ne interesează aici în mod special este că aceste bucle se intercondiționează reciproc, indicând o dificultate pentru elite: ele nu pot înlocui rațiunea abstractă a ordinii spontane (cum ar vrea elitele constructiviste), dar nici nu pot ignora faptul că există o disonanță cognitivă care face ca orice elită dominată de raționalismul evolutiv să accepte o serie de intervenții, dacă vrea să fie vreodată votată. Pe scurt, ordinea spontană limitează structural ambițiile constructiviste ale elitelor, dar disonanța cognitivă a publicului și bucla de feedback a elitelor fac ca raționalismul constructivist să rămână, cu o probabilitate relativ înaltă, dominant.

Disonanța cognitivă este cheia în înțelegerea alternanței între cele două tipuri de elite – evolutive și constructiviste în țările cu democrație consolidată. Elitele dominate de raționalismul evolutiv ar atenua disonanța cognitivă a celor ce gândesc constructivist și ar facilita rațiunea abstractă, atât în forma fondatoare, cât și în cea operativă, ceea ce ar crește eficiența ordinii. Aceasta este premisa ca ele să aibă o șansă să ajungă la putere. Dar, în același timp, chiar dacă elitele evoluționiste încalcă mult mai puține principii obiective și credințe morale care operează în societate, ele pot intra în criză de legitimitate dacă majoritatea publicului este constructivistă. În acest caz, nu elitele evoluționiste sunt sursa pierderii de legitimitate, ci publicul.[10] În consecință, publicul este direct implicat în trecerea în minoritate politică a elitelor evolutive. Este ironic, dar șansa ca elitele evolutive să ajungă la putere depinde de activitatea elitelor constructiviste. Acestea din urmă, formulând obiective nerealizabile în ordinea pieței, cum este justiția socială, adică propunând explicit încălcarea de principii obiective, întrețin această disonanță cognitivă[11] și alterează ambele forme ale rațiunii abstracte pe care ne bazăm în Occident. Propunerea repetată de obiective nobile dar irealizabile în ordinea spontană, este mecanismul prin care elitele constructiviste rămân dominante pentru perioade relativ lungi. Același mecanism însă are și consecința neintenționată de a acumula consecințe nesatisfăcătoare, adunând premisele ca, în cazuri rare, să apară forțe care ar putea suspenda ordinea spontană, ori, cel mai probabil, să lase loc elitelor dominate de raționalism evolutiv[12]. Dar, spre deosebire de elitele evolutive — unde sursa pierderii de legitimitate era publicul —, elitele constructiviste sunt ele însele sursa propriei pierderi de legitimitate, prin încălcarea principiilor obiective.

Simpla pierdere de legitimitate a elitelor constructiviste nu decide însă, prin ea însăși, direcția ce va fi urmată pentru a reduce intensitatea disonanței, devenită între timp prea înaltă. Decisiv pentru alegerea la bifurcație – drumul spre liberalism clasic sau spre suspendarea ordinii – este un mesaj — o propagandă, în sensul neutru al termenului — care să atribuie public cauza crizei uneia dintre cele două surse posibile: ordinea spontană a pieței sau politicile constructiviste care au alterat-o. Publicul confruntat cu o criză absoarbe primul mesaj puternic despre cauze, dacă acesta pare credibil, iar credibilitatea depinde, în bună măsură, de cine deține deja poziția dominantă în spațiul public la momentul crizei. Punctul de bifurcație apare, așadar, nu oriunde, ci în țările democratice cu tradiție și nu oricând, ci în urma unei crize survenite când elitele constructiviste sunt dominante și la putere. Dacă acea criză poate fi atribuită public pieței — așa cum s-a întâmplat în 2008 —, va urma o perioadă de creștere a iliberalismului, care deschide, la rândul ei, posibilitatea atingerii unei extreme. Dacă, dimpotrivă, criza poate fi atribuită public politicilor constructiviste înseși și există deja o alternativă politică articulată, bazată pe elite evoluționiste — cum a fost cazul stagflației din anii 1970, care a deschis calea către Reagan și Thatcher —, societatea virează spre liberalismul clasic.

A doua condiție a bifurcației — o alternativă politică deja articulată — nu se activează de la sine, prin simpla existență a ideilor: probabilitatea ca o societate occidentală să ajungă efectiv la bifurcație, nu doar să găzduiască ideile alternative, ci să le transforme în schimbare de curs, depinde de interacțiunea a trei factori: severitatea și vizibilitatea locală a aspectelor nesatisfăcătoare acumulate; existența prealabilă a unei alternative evoluționiste înrădăcinate în propria tradiție intelectuală, nu doar importate din altă parte; și puterea tradiției etatiste concurente, deja instituționalizată. Ideile lui Hayek și Friedman circulau, prin rețeaua transatlantică a Societății Mont Pèlerin, dincolo de lumea anglo-saxonă — dar recepția lor varia structural. Germania ajunsese deja la propria bifurcație în 1948, odată cu reforma monetară a lui Erhard și instaurarea ordoliberalismului ca politică de stat (fără interferențe keynesiste notabile referitor la administrarea cererii agregate), aplicată consecvent timp de aproape două decenii (1948-1966), cu mult înaintea crizei stagflaționiste care avea să lovească Occidentul. Franța și Italia, cu tradiții etatiste puternic instituționalizate, au rezistat bifurcației mai mult timp, în ciuda aceleiași circulații de idei. Anglia și SUA, confruntate cu o criză la fel de acută, aveau, e drept, propriul precedent — liberalismul clasic, cea mai pură formă istorică de raționalism evolutiv aplicat —, dar acesta era vechi de peste un secol, îngropat de un consens keynesist bipartizan dominant încă din anii ’30-’40. Reagan și Thatcher n-au trebuit să inventeze o alternativă, ci să pună în aplicare o tradiție deja reînviată intelectual — liberalismul clasic, readus în discuție academică începând din anii 1960 —, împotriva unui consens de aproape trei decenii, puternic instituționalizat: sarcină mult mai grea decât cea a lui Erhard, care beneficiase de un teren proaspăt, fără o ortodoxie rivală la fel de înrădăcinată.

Același mecanism — trei factori structurali, plus agenția individuală ca factor de exploatare a condițiilor deja acumulate, nu ca sursă a lor — se aplică simetric și pentru cealaltă ramură a bifurcației: acolo unde criza e atribuită public pieței, iar o retorică deja articulată a suspendării ordinii găsește actori capabili s-o transforme în program politic, societatea alunecă spre suspendarea propriu-zisă a ordinii spontane — nu o simplă oscilație spre fața iliberală a constructivismului, discutată la pasul doi, ci o ruptură totală, de tipul regimurilor totalitare interbelice. Nu tratez aici acest caz cu același detaliu istoric, dar mecanismul explicativ rămâne identic, doar cu rezultatul opus.

Agenția individuală nu creează, așadar, condițiile structurale ale bifurcației — acestea rămân dependente de acumularea prealabilă a aspectelor nesatisfăcătoare și de atribuirea corectă a cauzei —, dar poate determina dacă și cât de repede condițiile deja coapte se materializează efectiv într-o schimbare de curs. Această agenție rămâne, totuși, condiționată structural, nu suverană: ea acționează în interiorul unei plaje deja restrânse de condițiile bifurcației înseși — severitatea crizei, tradiția intelectuală disponibilă, puterea rezistenței etatiste concurente —, nu independent de ele. Concret, se exercită mai ales în alegerea momentului potrivit pentru a articula alternativa, și în alegerea cadrului narativ prin care criza e atribuită public uneia dintre cele două cauze posibile — nu în capacitatea de a crea, singură, condițiile structurale ale bifurcației.

Deși teoria nu poate oferi un prag unic, instantaneu, pentru începutul unei tranziții spre bifurcație, trei semnale convergente ar putea servi drept indicatori timpurii: fisurarea publică a discursului în interiorul taberei dominante — vizibilă, de exemplu, în discursul lui James Callaghan din 1976, cu trei ani înaintea victoriei lui Thatcher; migrarea ideilor alternative de la marginea dezbaterii în discursul politic dominant; și erodarea susținută, pe mai multe cicluri electorale consecutive, nu doar un singur șoc temporar — ilustrată de traiectoria laburistă britanică din același deceniu: guvernare pierdută în 1970, guvernare minoritară în februarie 1974, o majoritate de doar trei mandate în octombrie 1974, apoi înfrângerea definitivă din 1979. Niciunul dintre aceste semnale, luat izolat, nu e suficient — dar convergența lor rămâne cea mai bună aproximare disponibilă a unui „prag” altfel imposibil de definit precis într-un proces evolutiv.

Având aceste precizări făcute, trec la al doilea pas: cum ajung elitele din care derivă partidele politice de la o formă de constructivism la alta. Din moment ce constructivismul este în contradicție cu unele principii obiective și libertăți, el poate avea două forme relevante pentru discuția de aici: una care alterează anumite libertăți suficient de puțin încât cei mai mulți oameni cu concepții constructiviste să-l considere firesc și o alta care încalcă aceleași libertăți sau chiar o clasă mai extinsă într-o măsură mult mai mare, adică iliberală. Ceea ce ne interesează în mod deosebit pentru argumentul nostru este că deși efectele a ceea ce unii consideră încălcări minore ale unor libertăți trec pentru o perioadă neobservate, ele duc la creșterea aspectelor nesatisfăcătoare din societate. Treptat, în condițiile în care publicul este predominant constructivist, exact acumularea acelor aspecte nesatisfăcătoare poate conduce, fără ca aceasta să fie neapărat o regulă, la acceptarea unor forme mai agresive de constructivism, din moment ce cauza acelor aspecte nesatisfăcătoare agravate este atribuită în continuare ordinii spontane. Totuși, deoarece intensitatea și natura intervențiilor diferă între diverse țări occidentale, nu este necesar ca trecerea la forme de constructivism agresiv să apară în același timp sau cu aceeași intensitate.

Astfel, ceea ce este foarte important să avem în vedere dacă vrem să înțelegem diferențele de comportament ale elitelor, atât între țările cu democrație consolidată, cât și între acestea și democrațiile mai tinere, este că nu toate au avut același tip de raționalism constructivist. Unele dintre ele au adoptat un constructivism căruia am putea să-i spunem „internaționalizat”sau „respectabil”, dacă avem în vedere, cumulativ, două criterii: (i) este îmbrățișat de cei mai mulți; (ii) rămâne astfel pentru perioade relativ extinse. Altele au adoptat unul căruia am putea să-i spunem „național-populist”sau „iliberal”, care, deși poate fi la un moment dat îmbrățișat de cei mai mulți (primul criteriu), de obicei nu durează la fel de mult ca primul tip (al doilea criteriu nu se îndeplinește). Pe scurt, primului tip de constructivism am putea să-i spunem „fața frumoasă”. Acest constructivism internaționalizat și „respectabil” înseamnă planificare economică, politică industrială activă și direcționată (Chips and Science Act, European Chips Act, Inflation Reduction Act, planurile UE de „autonomie strategică”, intervenții prin cantități ale băncilor centrale și ghidare prospectivă, reglementare granulară, ESG, taxonomii verzi, AI Act, integrare instituțională „de sus”), tehnocrație, politici pentru implementarea „justiției sociale”. E constructivism, dar unul pe care Occidentul însuși l-a validat ca legitim în ultimele decenii (guvernanța tehnocratică europeană e ea însăși un produs de raționalism constructivist).

Celuilalt tip de constructivism putem să-i spunem, simetric, „fața urâtă”, dacă avem în vedere cum îl văd adepții primului tip de constructivism, nu neapărat cei mai mulți. El vizează proiectarea unei ordini sociale pe criterii identitare/suveraniste (protecționismul, relocarea lanțurilor de producție, retorică anti-globalizare). Acest tip de constructivism bazat pe politici naționalist-populiste este la fel de raționalist-constructivist în structura sa ca și celălalt tip deoarece vrea să impună de sus în jos o viziune despre cum trebuie să arate societatea. Dar este respins de către o parte a partenerilor occidentali ca ilegitimă, nu numai pentru că, într-adevăr, reduce libertatea schimburilor internaționale, dar și pentru faptul că pune în discuție scara (națională sau supranațională) la care se ia decizia. Respingerea acestui tip de constructivism naționalist-populist din partea acelui constructivism internaționalizat reflectă, de exemplu în UE, contradicția iremediabilă pe care existența statului națiune o introduce între obiectivul integrării economice și monetare și democrație. Această contradicție face inevitabilă abordarea centralizată regională, căreia i se opune constructivismul naționalist-populist (iliberal). În consecință, opoziția dintre constructivismul internaționalizat și „respectabil” și cel suveranist nu este un mecanism de limitare a impulsului constructivist, ci lupta dintre un centralism internaționalizat și unul național. La nivel global, constructivismului naționalist-populist i-a creat spațiu de extindere conflictul iremediabil dintre economiile mari sau zonele economice occidentale (SUA și zona euro) care, având ca obiective mobilitatea capitalurilor și autonomia politicilor monetare, permit o flexibilitate deplină a cursului monedelor lor[13], și economiile care având aceleași obiective, permit doar o flotație controlată a monedelor lor (China etc.). Asimetria dintre cele două regimuri creează dezavantaje competitive resimțite direct de electorat — deficite comerciale, relocări industriale, presiune asupra locurilor de muncă —, oferind constructivismului naționalist-populist un argument economic concret, nu doar identitar. Această tensiune structurală explică de ce impulsul constructivist, sub oricare dintre cele două fețe, nu poate fi temperat prin argumente normative, ci doar prin sistemele evolutive, cum sunt legea comună (nu impusă de sus în jos), piețele și federalismul.        

Ceea ce ne interesează este să înțelegem „legea de mișcare” a acestor fețe constructiviste, atât în Occident în general, cât și în România. O astfel de lege ne-ar permite să înțelegem mișcările de pe scena politică. Pentru aceasta trebuie să reamintim că, fiind covârșitor preponderent ordine spontană, societatea occidentală nu poate avea un scop propriu. Aceasta nu înseamnă că partidele nu ar putea să încerce să impună unul. Justiția socială sau justiția climaterică sunt candidatele preferate ale constructiviștilor de orice tip; și constructivismul internaționalizat și cel naționalist pot avea politici pentru realizarea acestor obiective. De exemplu, în perioada 2010-2014, zona euro a avut politici cu reguli de austeritate la nivel de bloc, și a promovat în același timp politici verzi. Aceste obiective au devenit aproape religie civilă, astfel că, de ceva timp, aproape orice inițiativă politică ce în aparență le-ar sluji este aprobată public.

Încercările repetate de a atinge obiective irealizabile în ordinea spontană ar putea să conducă la acel tipar menționat mai sus  — elite constructiviste care cedează, rareori, loc celor evoluționiste. Când se întrunesc condițiile ca elitele/partidele constructiviste care au încercat în mod repetat să impună astfel de obiective să cedeze prin vot locul elitelor/partidelor ce sunt dominate de un raționalism evolutiv, șansa ca în interiorul constructivismului politic să se treacă de la polul „respectabil” la cel iliberal este redusă. Partidele animate în mai mare măsură de raționalismul evolutiv practică moderația între libertatea pieței și justiția socială, cum a făcut, de exemplu, ceea ce s-a numit A Treia Cale. De asemenea, dacă partidele constructiviste de tip respectabil practică ele însele moderația, reduc șansa ca fața iliberală a constructivismului politic să devină predominantă.

Acest al doilea mecanism — oscilația dintre cele două fețe ale constructivismului însuși — operează în interiorul spațiului lăsat liber de primul: cu cât într-o societate dată, alternanța constructivism/evoluționism e mai rară sau constructivismul respectabil este mai insistent în a impune obiective irealizabile, încălcând tot mai multe principii obiective pentru mai mult timp, cu atât acest al doilea mecanism are mai mult teren să se manifeste, nefiind temperat de revenirea periodică la raționalismul evolutiv. „Legea de mișcare” a celor două tipuri de constructivism – respectabil și iliberal – ce operează în interiorul Occidentului poate fi plastic ilustrată prin analogie cu un „ceasornic politic”, care deși nu e proiectat de nimeni, produce alternanța la putere. Analogia are, desigur, o limită importantă: spre deosebire de mecanismul unui ceas, revenirea la raționalismul evolutiv nu e niciodată garantată sau calculabilă dinainte — rămâne, ca orice proces dintr-o ordine spontană, contingentă și rară, nu ciclică; iar revenirea la orele 9 și 3 nu are o unitate stabilă de măsură, ci ceasul poate merge mai repede sau mai încet, fără să știm când și de ce mișcarea este mai rapidă sau mai înceată. Cu această precauție, în politică, raționalismul-constructivist este limba mare, care trece de mai multe ori prin dreptul orei 9 (care, să admitem ar reprezenta partea „respectabilă”) și orei 3 (care, să admitem, ar reprezenta partea sa „iliberală”), până când, limba mică, ce aici ar reprezenta raționalismul evolutiv specific liberalismului clasic ar putea reveni, rar și fără nicio garanție, la o poziție similară uneia din trecut. Cu alte cuvinte, când prea puțini oameni aderă la raționalismul evolutiv, ceea ce este specific politicii în Occident, este lupta dintre constructivismul „respectabil” și cel „iliberal”. Iar când se instalează constructivismul „iliberal”, el pare atât de urât încât poate produce două reacții: fie prea puțini se mai gândesc că el este intrinsec constructivismului, astfel că vor să se întoarcă la acel constructivism respectabil, pe care și-l amintesc pentru că e mai recent, fie, ceea ce este mult mai grav, rămân cu toții prizonieri în iliberalism pentru o perioadă, adâncindu-l până la extrem. Deși probabilitatea ca o astfel de situație să apară este relativ redusă într-o ordine spontană a pieței, ea a întâlnit uneori condițiile pentru a se materializa. Rareori reușesc oamenii să iasă din vraja constructivistă și să se îndrepte spre liberalismul clasic, care pare întotdeauna prea îndepărtat în trecut.

Ceea ce se întâmplă cu constructivismul în țările occidentale mari și experimentate democratic nu rămâne fără consecințe pentru țările mai mici și cu o experiență democratică mai mică. Apare ceea ce aș numi un efect de imitație, cu două forme care alternează, urmând starea democrațiilor mature.

Spre deosebire de bifurcația rară, care presupune o ieșire din constructivism (fie spre raționalismul evolutiv, fie spre suspendarea ordinii spontane), recunoașterea oscilației interne nu cere un prag teoretic la fel de greu de definit: semnalul relevant e apariția și creșterea electorală a unor formațiuni noi care promovează explicit polul opus constructivismului deja aflat la putere — fie dinspre respectabil spre iliberal, fie invers. În ultimul deceniu, acest tipar a devenit vizibil în mai multe democrații occidentale consolidate: ascensiunea AfD în Germania, a Rassemblement National în Franța, victoriile lui Trump în 2016 și 2024, Brexit-ul, guvernarea Meloni în Italia. Oscilația electorală rămâne distinctă de înrădăcinare: prima deplasează centrul de greutate al legitimității publice, reversibil; a doua transformă acea deplasare într-o configurație instituțională durabilă — captarea justiției, a presei publice, a mecanismelor electorale înseși. Ceea ce se observă actualmente, în Occident, prin creșterea AfD, a Rassemblement National sau prin victoriile lui Trump, confirmă prima ipoteză, nu pe a doua — sunt semnale de oscilație în desfășurare, nu dovezi ale unei înrădăcinări deja consumate.

Prima imitație are loc atunci când democrațiile mature ajung la bifurcația descrisă la pasul unu, iar democrațiile tinere le imită rezultatul, oricare ar fi el. Dacă democrațiile mature aleg raționalismul evolutiv, democrațiile tinere îl imită. Simetric, dacă democrațiile mature eșuează la bifurcație și aleg suspendarea ordinii spontane, democrațiile tinere imită și acest rezultat — tot ca primă imitație, pentru că e vorba tot de rezultatul aceleiași bifurcații, doar de sens opus. A doua imitație are loc ulterior, în interiorul constructivismului[14]: pe măsură ce publicul din democrațiile mature devine din nou constructivist, din cauzele structurale deja discutate (vezi nota de subsol 9), democrațiile mature revin la constructivism, iar democrațiile tinere le imită din nou — aceasta include și oscilația ulterioară descrisă prin ceasul politic, între partea „respectabilă” și cea iliberală a constructivismului. Când democrațiile mature ajung din nou la bifurcație, ciclul imitației reîncepe cu prima sa formă, în oricare dintre cele două sensuri posibile.

Dincolo de cauzele profunde, ce țin de încălcarea principiilor sau de tipul dominant de raționalism al publicului, fie oscilația între constructivismul respectabil și iliberalism, fie bifurcația, apar prin mecanismul electoral. Aceeași miză electorală există ca motivație internă permanentă și în democrațiile postcomuniste, astfel că ea nu depinde de acest proces occidental. Ceea ce se întâmplă în Occident îi adaugă, în schimb, un plus de legitimitate: rezultatul bifurcației sau al oscilației occidentale oferă elitelor locale, și unei părți a publicului, un argument extern suplimentar pentru politici pe care ar fi vrut oricum să le promoveze, dar care, în anumite condiții, fără acea legitimitate, ar fi avut șanse minime de reușită.

România a intrat în acest ciclu direct prin a doua imitație: tranziția sa a avut loc chiar după încheierea perioadei Thatcher-Reagan. Acea perioadă, caracterizată de dezinflație, privatizări, reducerea puterii sindicatelor, reduceri fiscale și dereglementări financiare, a fost calea aleasă la bifurcație în multe țări cu democrație consolidată. Perioada nu a fost o revenire completă la ordinea spontană, dar s-a apropiat de raționalismul evolutiv mult mai mult decât perioada precedentă sau decât cea următoare, când democrațiile mature reveniseră deja la dominanța constructivistă — motiv pentru care corpul politic românesc descris în continuare a moștenit, încă de la formare, o «față frumoasă» internaționalizată, nu raționalismul evolutiv al episodului occidental imediat anterior.

Când paradigma constructivistă occidentală dominantă e cea „respectabilă”, atunci, în țările mai mici, inclusiv România, social-democrația europeană, adică forma frumoasă a constructivismului crește. Când acea paradigmă occidentală intră ea însăși în criză de legitimitate pentru că, așa cum am menționat de la început, a încălcat multe și importante principii obiective, exact din cauza încercărilor de a realiza obiective irealizabile în ordinea spontană, atunci și în țările occidentale mai mici apar resentimente față de acel tip de raționalism constructivist al elitelor occidentale. În consecință, spațiul de legitimare pentru ramura frumoasă se îngustează, iar constructivismul celeilalte ramuri — conceput de propriile ei elite, dar anti-elite și suveranist ca mesaj — găsește teren de creștere la nivelul electoratului, inclusiv prin analogie cu mișcări occidentale similare.

Ce oscilează e legitimitatea internațională a fiecărei varietăți: fața frumoasă crește nu pentru că extinde gândirea constructivistă în sine, ci pentru că extinde acea ramură a constructivismului pe care Occidentul o recunoaște ca legitimă la momentul respectiv. Altfel spus, democrațiile consolidate generează cicluri de legitimitate ale diferitelor paradigme politice. Ceea ce este foarte important pentru argumentul nostru este faptul că aceste cicluri modifică oportunitățile de legitimare din democrațiile postcomuniste, iar amplitudinea efectelor depinde de soliditatea separației puterilor, precum și de mecanismul specific – moștenit sau nou creat, după caz – prin care elitele locale amplifică sau temperează acest proces. Această „lege de mișcare” pare să opereze la nivelul întregii Europe Centrale și de Est, deși cu amplitudini diferite, produse prin mecanisme diferite — mecanisme pe care le voi compara mai jos, după ce definesc esența mecanismului care se aplică în cazul românesc, pe care îl cunosc cel mai bine.

În fine, al treilea pas al generalizării teoriei constă în explicarea mecanismului particular prin care oscilația din interiorul constructivismului este amplificată în România și capătă o configurație specifică, diferită de cea întâlnită în democrațiile consolidate. În acest cadru, corpul politic nu este punctul de plecare al teoriei, ci rezultatul ei particular: el desemnează modul specific în care, într-o democrație postcomunistă cu separare fragilă a puterilor, elitele moștenite amplifică oscilația dintre constructivismul „respectabil” și cel iliberal. Este util să menționez mai întâi ceea ce a rămas asemănător. Constructivismul în ansamblu a rămas dominant printre elitele tuturor partidelor politice, indiferent cum se numesc. Tipul de constructivism se schimbă de obicei și s-a schimbat și de această dată și la noi după cum se schimbă în Occident. Astfel, ca și în Occident în ansamblu, mai ales după criza din 2008, unele partide iliberale au câștigat mai mult electorat. În mod particular, au apărut mai multe partide noi, mai mici decât PSD sau PNL, care erau de obicei cele mai mari partide, dar și un partid mai mare, și anume AUR, cu o înclinație mai degrabă naționalist-populistă.

Ceea ce a diferențiat evoluția din democrația românească, mai tânără și mai puțin experimentată, este faptul că unele mișcări au fost mai bruște sau mai ample decât în democrațiile consolidate. Iar această diferență este explicată de o particularitate foarte importantă, de care avem nevoie să ținem cont dacă vrem să înțelegem mișcările de pe scena politică românească: procesul de limpezire între elitele politice referitor la separația puterilor în stat nu s-a definitivat.

Mai precis, există încă o adversitate față de separația puterilor în stat care este pur și simplu remanentă, spre deosebire de țările democratice cu tradiție, unde acest nivel remanent este mult mai mic sau virtual inexistent. Abia pornind de la acest nivel remanent relativ mai mare, o creștere a adversității apare conform „legii de mișcare” descrise mai sus, fiind determinată de creșterea  constructivismului iliberal – cum se întâmplă câteodată în unele țări occidentale. Cu alte cuvinte, în România, constructivismul iliberal nu se grefează pe un teren virgin referitor la atitudinea față de separația puterilor, ci potențează o adversitate care n-a dispărut niciodată complet.

Astfel, scena politică românească nu se poate descrie doar prin raportul dintre cele două forme ale constructivismului, ci printr-un concept care să includă această trăsătură. Acest concept ar trebui să aibă drept conținut ceea ce rămâne sau rezultă atunci când un fost partid unic, confundat cu statul însuși, este forțat să se dizolve, dar elitele care l-au alcătuit nu dispar și nu renunță complet la anumite reflexe instituționale, practici, mentalități și moduri de exercitare a puterii care îl defineau și pe care le poate conserva doar prin noi și multiple forme de organizare. Ceea ce rezultă ar putea să se numească „corp politic”.

Numesc corp politic ansamblul de elite care fie derivă din fostul partid-stat și se reproduc prin rețele informale (migrare directă de persoane și selecție instituțională de practici cum sunt ucenicie, mentorat, promovare discreționară după criterii moștenite etc.), schimbându-și formele organizaționale fără a abandona complet predispozițiile și practicile constitutive; fie, fără a avea genealogie directă, aderă la predispoziții, importă practici și formează alianțe parlamentare repetate cu elitele genealogice, își oferă sprijin reciproc în momente critice, și susțin sau exprimă, unele în numele celorlalte, poziții incompatibile cu imaginea publică pe care partenerul dorește s-o păstreze la momentul respectiv — toate acestea, cumulativ[15]. Din acest motiv, într-o măsură mult mai mare decât alte elite politice din societate, elitele corpului politic au un mod de reproducere constructivist, lăsând un spațiu foarte mic pentru un mecanism evolutiv în interiorul corpului politic — o formă particulară, aplicată genealogiei postcomuniste, a tendinței pe care Michels (1911) o identifica în orice organizație: rezistența structurilor de conducere la reînnoire internă reală. Selecția evolutivă nefiind înțeleasă de cei ce alcătuiesc aceste elite nici din „viața lor internă de partid”, suspectez că partidele ce aparțin de corpul politic sunt mai puțin pregătite să înțeleagă mecanismul evolutiv al societății decât celelalte formațiuni constructiviste [16]. În România, corpul politic este componenta cheie a teoriei generalizate a cinismului fiscal: predispozițiile elitelor ce-l compun le determină pe acestea să-și asigure prezența la guvernare exclusiv în fazele de avânt ale economiei și să se retragă atunci când economia intră în recesiune; independent de aceasta, elitele respective își asumă, de regulă, o politică fiscală prociclică (condițiile b) și c) de mai sus ale generalizării). Așa cum va rezulta cu claritate prin comparație cu alte țări din regiune, corpul politic poate fi mai mult sau mai puțin concentrat, iar predispoziții similare pot produce, în funcție de acest grad și de alți factori structurali, forme de manifestare diferite.

Acest ansamblu de elite a contribuit la o receptare reticentă a tradiției occidentale referitoare la separația puterilor după căderea comunismului în 1989. Această reticență nu a fost creată de comunism, ci doar adâncită de el: elitele politice românești au manifestat o rămânere în urmă relativă față de tradiția occidentală a separației puterilor încă dinainte de 1947. Constituția cărvunarilor (1822), primul proiect autohton cu elemente de separație a puterilor, a fost respinsă; Regulamentele Organice (1831-1832) au introdus principiul, dar l-au aplicat deficitar; Convenția de la Paris (1858) a fost impusă din exterior, de Marile Puteri, nu adoptată dintr-o dinamică internă; Constituția lui Cuza (1864) a extins, în fapt, puterea executivă în detrimentul echilibrului instituțional; abia Constituția lui Carol I (1866) a marcat un progres real, aliniat modelelor occidentale; iar limitele Constituției din 1923 — impecabilă pe hârtie, dar incapabilă să împiedice guvernarea prin legea stării de asediu încă din 1933-1934, cu ani înainte de lovitura formală — nu au reușit să împiedice instaurarea dictaturii regale a lui Carol al II-lea, în 1938.

Această rămânere în urmă istorică nu explică, prin ea însăși, configurația politică actuală. Ea explică doar condițiile inițiale în care s-a constituit statul modern și gradul diferit de internalizare a limitării reciproce a puterilor. Experiența comunistă nu a creat predispoziția către o separație mai slabă a puterilor, ci a întâlnit-o într-un context deja favorabil concentrării puterii. Ruptura produsă de comunism a fost ideologică și instituțională — o nouă clasă conducătoare și o nouă sursă de legitimitate —, nu una privind practica concentrării puterii, pe care a preluat-o și a reorganizat-o printr-un nou mecanism instituțional: partidul-stat. Persistența acestor predispoziții după 1989 nu poate fi explicată nici prin tradiția istorică, nici prin experiența comunistă, luate separat. Ea rezultă din interacțiunea dintre o tradiție mai fragilă a constrângerilor reciproce ale puterilor și mecanismul postcomunist de reproducere a elitelor prin care se constituie și se menține corpul politic. Dacă interacțiunea propusă aici e corectă, teoria prezice că țările cu o tradiție istorică solidă de separare a puterilor ar trebui să reziste mai bine mecanismului corpului politic, chiar și acolo unde partidul-stat comunist a fost la fel de puternic — o predicție testată mai jos, prin comparația cu celelalte democrații din regiune (v. infra). Revenind la mecanismul propriu-zis: din acest motiv, în România (și posibil în alte țări foste socialiste), sistemul evolutiv al separației puterilor constrânge mai puțin impulsul constructivist, decât o face separația puterilor în țările cu democrații consolidate. Relația e, de altfel, bidirecțională: cu cât separația puterilor este mai precară, cu atât constructivismul capătă o formă mai agresivă, putând chiar slăbi și mai mult separația; cu cât este mai solidă, cu atât impulsul constructivist, ce nu ar putea fi vreodată suprimat, este mai temperat, neputând deteriora semnificativ separația puterilor, a cărei consolidare rămâne, prin natura ei, un proces evolutiv, nu unul constructivist.

Deși poate părea surprinzător, această ostilitate a corpului politic românesc față de separația puterilor — corp politic ce nu a ezitat să-și conserve puterea prin utilizarea prociclică a politicii fiscale — nu s-a extins și ca o ostilitate specifică asupra ariei monetare, prin atacuri eficiente asupra independenței băncii centrale. Au existat două cauze care au prevenit extinderea, nu pentru că ar fi lipsit motivația. Prima se referă la apartenența băncii centrale la Sistemul European al Băncilor Centrale ale Uniunii Europene. Un atac al politicienilor asupra independenței băncii centrale în România ar fi primit o ripostă de la BCE și posibil alte țări cu tradiție democratică puternică. Al doilea privește însăși politica fiscală prociclică, promovată de elitele corpului politic tocmai pentru a lega ciclul electoral propriu de ciclul economic. Această legătură făcea inutilă capturarea directă a politicii monetare: scopul era deja atins prin alte mijloace, și anume prin dominanța fiscală[17]. Principala lecție pentru politica monetară atunci când corpul politic se manifestă ca în România este aceasta: politica monetară rămâne o instituție protejată de exterior (SEBC/UE), dar spațiul ei de manevră este îngustat sistematic de deciziile fiscale ale corpului politic, astfel că nu independența, ci doar eficacitatea ei este erodată. Rezultatul poate fi înțeles, retrospectiv, ca un fel de echilibru funcțional: politica fiscală a rămas mecanismul prin care costurile ajustărilor erau transferate guvernelor «sanitare», în timp ce independența politicii monetare a limitat riscul ca acest mecanism să compromită complet credibilitatea macroeconomică a țării — nu pentru că elitele corpului politic ar fi calculat conștient acest compromis, ci pentru că doar configurația care păstra ambele componente (expansiune fiscală + monedă credibilă) s-a dovedit, empiric, suficient de stabilă cât să persiste.

Fenomenul dominanței fiscale nu e specific corpului politic — apare, în forme diferite, și în democrațiile occidentale consolidate, mai ales post-2008. Diferența ține de mecanismul prin care apare: acolo, de regulă anticiclic, ca răspuns la șocuri economice; aici, prociclic — nu ca efect direct al predispozițiilor genealogice ale corpului politic, ci ca instrument electoral intern, care exploatează retorica „justiției sociale” pe care constructivismul occidental o legitimează cultural, fără ca cele două cicluri, românesc și occidental, să fie sincronizate temporal. Independența politicii monetare rămâne, în acest context, singura constrângere instituțională pe care corpul politic n-o poate absorbi. Spre deosebire de rețelele, practicile și chiar partidele pe care le absoarbe cu succes pe plan intern, capturarea directă a băncii centrale ar declanșa o ripostă din afara granițelor sale de acțiune, din partea SEBC și a Băncii Centrale Europene. De aceea, ea rămâne singurul instrument macroeconomic pe care corpul politic nu-l poate sincroniza cu propriul ciclu electoral. În plus, absorbirea ei, prin absurd, ar submina credibilitatea macroeconomică.

Corpul politic nu este o entitate monolitică cu voință centralizată. El este definit de toate acele persoane care au în comun un set de practici, rețele informale și predispoziții care se reproduc prin selecție socială și instituțională[18]. Unele dintre componentele sale pot acționa autonom, iar AUR, de exemplu, are o componentă genuină de protest anti-sistem care nu poate fi redusă integral la manipulare (vezi mai jos distincția dintre fondatori și infrastructura absorbită). Totuși, legăturile istorice comune și familiaritatea actorilor cu vechile rețele explică de ce elitele ce alcătuiesc corpul politic au reușit să capteze rapid resentimentul anti-establishment și să îl modeleze în forme familiare.

Definiția corpului politic și caracteristicile sale pot fi înțelese mai bine având în vedere geneza corpului politic: reacția celor ce alcătuiau fostul partid-stat a fost să conserve structurile și mentalitățile esențiale prin crearea mai multor partide, adaptate noilor condiții democratice. Aceasta clarifică și de ce corpul politic explică cel mai bine mișcarea diferită a fondului și a formelor. Elitele care împărtășesc practici și mentalități asemănătoare tind să se adapteze noilor condiții prin organizarea sub forma unor partide și organizații distincte, care păstrează însă în proporții diferite regulile, mentalitățile și structurile moștenite.

În particular, unele dintre partidele ce fac parte din corpul politic au renunțat mai mult, altele mai puțin la vechea atitudine specifică față de separația puterilor. În funcție de acest dozaj, unele partide ce aparțin de corpul politic au părut pro-occidentale, iar altele antioccidentale.

Acest corp politic funcționează în primul rând de facto, nu de iure, deși partidele ce aparțin în mod natural de el se pot organiza în forma juridică a unor alianțe. De exemplu, „Patrulaterul roșu” format de PSDR și PRM, PSM și PUNR era, ontologic, în primul rând un corp politic, înainte de a fi o alianță. Este un exemplu din mai multe în care fostul aparat de partid și de stat (corpul politic) de dinainte de 1989 și-a transferat structurile și mentalitățile care îl defineau în noi forme de organizare: FSN, PDSR, PSD, PRM, PUNR, PSM, UNPR. Partidele istorice PNȚCD și PNL au avut altă natură, și nu au derivat din corpul politic la care mă refer. Ele au absorbit însă politicieni ce derivau, de asemenea, din respectivul corp politic. Nu este exclus, de asemenea, ca din corpul politic originar să fi existat, temporar, și formațiuni ce au îmbrățișat onest obiectivul realizării unei separații reale a puterilor și reducerea corupției.

Corpul politic a reprezentat cu certitudine partea cea mai mare a scenei politice românești devreme în anii 1990, dar comportamentele partidelor în general ar fi putut modifica această poziție. De exemplu, există o probabilitate înaltă ca PSD și AUR să aparțină corpului politic. Elitele lor derivă direct din fostul partid-stat, au rețele clientelare puternice și control istoric asupra resurselor statului. PNL are o probabilitate medie de apartenență la corpul politic, deoarece are o origine diferită: inițial, la reînființarea sa în 1990, el nu a derivat din corpul politic, dar a ajuns să aibă o absorbție semnificativă din fostele elite, așa cum se poate deduce din faptul că guvernarea sa minoritară din perioada 2005-2008 a fost susținută de PSD și deoarece PDL, pe care l-a absorbit în iulie 2014, își avea originea în corpul politic. În acest fel a absorbit elite, rețele și practici din nucleu prin coaliții, numiri și osmoză. De asemenea, unii dintre lideri au discurs evolutiv, deși politicile sale socioeconomice sunt predominant constructiviste în sensul respectabil. PNȚCD a fost în aceeași poziție inițială, dar nu a fost absorbit, ci eliminat de pe scena politică. USR are o probabilitate mică de a face parte din corpul politic, deoarece are o origine recentă și reformistă.

În concluzie, corpul politic nu acoperă tot spectrul politic, ci doar acele formațiuni politice unde predomină constructivismul național-populist și acele părți din partidele unde predomină constructivismul internaționalizat, „respectabil”, dar care se leagă de nucleul genealogic prin mecanismele descrise mai sus — genealogie directă sau import de predispoziții și practici, alianțe și sprijin reciproc. Totuși, pentru a permite ca aceste probabilități bayesiene să evolueze, este necesar să considerăm îndeaproape comportamentele efective ale partidelor în legătură cu indicatori cheie, care să permită evaluarea calitativă a separației puterilor[19], analiza de rețea[20] și teste ale momentelor critice[21]. Fără a realiza aceste analize, în opinia mea, este foarte probabil că pe baza datelor de la ultimele alegeri parlamentare și a evoluțiilor ulterioare în interiorul partidelor (vezi divizarea din interiorul PNL) scena politică să arate ca în tabelul de mai jos. Tabelul 1 arată că corpul politic este alcătuit din nucleul dur (PSD, AUR, POT, SOS), și din cei absorbiți funcțional în practicile și alianțele sale (UDMR, PNL, parțial).

Tabelul 1: Legătura principalilor actori politici cu corpul politic

Poziția față de corpul politic	Raționalism dominant	Atitudinea față de separația puterilor	Exemple actuale (2026)	Grad de apartenență la Corpul politic	Pondere pe scena politică
Nucleul dur	Constructivist „naționalist-populist”	Reticentă	PSD, AUR, alte partide (POT, SOS)	Foarte ridicat	Dominantă
Absorbiți/contaminați funcțional	Constructivist „respectabil”	Bună	UDMR, parțial; PNL, parțial; facțiuni din alte partide	Mediu	Medie
Exteriori	Constructivist „respectabil”	Foarte bună	USR și mici grupuri din alte partide (REPER, SENS); UDMR parțial	Scăzut	Medie
Liberal clasic (hayekian)	Evolutiv (hayekian)	Excelentă	Nu există	Zero	Zero

    Sursa: evaluarea autorului.

Modernizarea economică a României și intrarea în NATO au făcut necesar ca partea cea mai mare a acestui corp politic de care vorbim să își asume valorile occidentale prin prisma acelei ideologii dintre cele prezente în țările occidentale cărora ne alăturam care corespundea cel mai bine cu mentalitățile sale originare. Aceasta a fost ideologia social-democrată și a fost adoptată de PSD în forma frumoasă pe care o înțelegeau noii aliați occidentali. Aceasta a fost partea frumoasă a corpului politic. Acest partid a fost partidul „frumos” sau „bun”. PSD a fost partidul cel mai votat la aproape toate alegerile din 1990 încoace, cu o singură excepție clară — 1996. Nu e un tipar de alternanță electorală; e aproape o constantă. Naționalismul, populismul și unele forme de extremism din esența corpului politic au dus fie la apariția unor partide noi, fie la aderarea altora, deja existente, la corpul politic, care, din perspectiva noului club în care doream să intrăm, erau partide cu fețe mai puțin respectabile, dar utile celui mai mare partid frumos derivat din corpul politic, nu și acelor partide cu față frumoasă, care de asemenea existau, dar erau total sau decisiv independente de corpul politic. Partidul „frumos” derivat din corpul politic primea, astfel, sprijin în parlament și transmitea mesaje greu de acceptat pentru parteneri externi prin fețele mai urâte (alte partide) ale aceluiași corp politic din care el însuși deriva. 

Este important să precizez că această dualitate nu este o conspirație premeditată la început, în anii 1990, ci o soluție descoperită treptat, care s-a dovedit stabilă din perspectivă evoluționistă (supraviețuire politică). Ea explică de ce partide cu origini diferite (inclusiv foști tehnocrați sau oportuniști) au fost absorbite treptat.

Este destul de probabil ca, în evoluția sa, acest corp politic ce conservă într-o anumită măsură vechea atitudine referitoare la separația puterilor a ajuns să se manifeste spontan, încă din fazele timpurii ale tranziției la economia de piață, în forme de organizare politică ce sunt fețe ale aceleiași esențe a sa. Acest model al celor două fețe, odată descoperit a fost practicat de elitele ce alcătuiesc corpul politic ca soluție pentru a aplica ceea ce numesc „retragere strategică temporară” pentru a putea guverna exclusiv în perioadele bune ale economiei și a lăsa adversarilor politici guvernarea în perioadele dificile. În alte țări din regiune, unde separația puterilor este chiar mai precară ca în România, opusul acestei retrageri a fost ceea ce numesc, „înrădăcinarea la putere”. Nivelul la care operează emergența și cel la care operează intenția nu se confundă, însă: fiecare act concret de retragere rămâne o decizie conștientă a unui partid anume, la un moment dat — dar practica retragerii ca atare, ca soluție repetabilă, nu a fost proiectată de nimeni la început; s-a impus prin selecție, ca tradiție moștenită de orice partid care ajunge, la un moment dat, cel mai mare exponent al corpului politic.

Cel mai recent, corpul politic a operat conform aceluiași model începând din decembrie 2021, până când alegerile parlamentare din 2024 au evidențiat o deplasare clară de la constructivismul internaționalizat/respectabil către varianta naționalist-populistă/iliberală și în România. Coaliția constituită în iunie 2025 pentru a susține ceea ce reprezenta fața „respectabilă” a constructivismului politic românesc nu a rezistat, tocmai pentru că a intrat în contradicție cu principiul fundamental al corpului politic: expansiunea fiscală în perioadele de creștere economică.

Această strategie nu doar că a permis corpului politic menținerea poziției dominante pe termen lung, ci a generat și o presiune inflaționistă persistentă, prin adăugarea unor noi cereri într-o economie a cărei ofertă era deja la potențial. Politicile fiscale prociclice promovate sistematic în fazele ascendente ale ciclului economic au alimentat dezechilibre structurale care s-au agravat, lăsând corecțiile necesare pe seama „sanitarilor”. Chiar și după destrămarea coaliției pe 5 mai 2026, fenomenul persistă: corpul politic, indiferent de vehiculul prin care se manifestă – PSD, AUR sau alte formațiuni absorbite –, continuă să favorizeze expansiunea fiscală în perioadele de creștere, perpetuând astfel ciclul de instabilitate macroeconomică.

Dacă impresia că teoria cinismului fiscal nu mai funcționează persistă totuși pentru unii, e pentru că ei gândesc în nume proprii — PSD, PNL, PNȚCD, PDL —, nu în conceptele structurale pe care teoria le propune, confundând astfel denumirea partidelor cu forța politică pe care aceasta o descrie.

În prezent, două dintre partidele ce aparțin de corpul politic, PSD și AUR și-au modificat pozițiile relative. Așa cum am menționat deja, primul a pierdut electorat; celălalt însă a câștigat electorat. Numai cu această observație, cineva ar putea spune că partidul cel mai mare este cel care stabilește dacă guvernează numai atunci când dorește și că distincția între fețe bune sau frumoase și fețe rele sau urâte ar fi inutilă. Dar mecanismul care trebuie evidențiat este cel al circulației elitelor în interiorul corpului politic. Elitele cu aceeași genealogie au migrat în bună parte de la PSD la AUR[22]. Migrarea relativ rapidă, indiferent de motivele care au determinat-o, a fost posibilă pentru că există în interiorul corpului politic o masă critică[23] de elite și rețele locale, predispozițiile originare persistând dincolo de vehiculul organizațional prin care se exprimă la un moment dat. Ceea ce a contat în această migrare între PSD și AUR ca partide ale corpului politic a fost criza legitimității părții respectabile sau internaționalizate a constructivismului occidental.

Prin acest mecanism ce include persistența predispozițiilor, genealogia nu mai e doar un marker de identitate istorică. Fiind integrate în structuri administrative locale de-a lungul timpului, elitele corpului politic ajung să controleze, cumulat, o resursă structurală — clădiri, rețele, know-how organizațional, relații cu autoritățile locale — pe care doar ele o dețin la scară suficientă. Acest tip de persistență corespunde unui mecanism bine documentat în teoria instituțională — dependența de traseu (path dependency) și continuitatea instituțională (North, 1991). Mai mult, odată ce o rețea atinge o masă critică de resurse organizaționale, fiecare actor nou conectat la ea beneficiază de randamente crescânde (costuri de coordonare mai mici, cunoaștere instituțională deja acumulată, așteptări adaptive ale celorlalți actori), ceea ce face ca rețeaua să devină auto-întăritoare, independent de eficiența sau de dezirabilitatea ei (Arthur, 1989). Același mecanism explică și de ce canalele de reproducere ale corpului politic — ucenicia, mentoratul, promovarea discreționară — nu dispar odată cu schimbarea vehiculului politic: cel care le-a deprins rămâne valoros exact pentru cunoașterea acumulată, indiferent de eticheta partidului sub care activează la un moment dat. Masa critică nu e, astfel, doar un prag empiric observat, ci o consecință predictibilă a acestei dinamici. Astfel, odată atinsă o masă critică, indiferent de eticheta de partid, legăturile puternice dintre elite, rețelele locale și resursele structurale deja acumulate supraviețuiesc oscilației dintre cele două fețe, fără pierderea coeziunii lor. Nu pentru că cineva ar urmări conștient menținerea acestor legături, ci pentru că doar rețelele care ating masa critică rămân, empiric, suficient de puternice pentru a supraviețui schimbării vehiculului politic prin care se exprimă la un moment dat.

Asta explică de ce partidele derivate din sau absorbite în corpul politic au, în condițiile României postcomuniste, cele mai mari șanse să ajungă dominante electoral, mai ales dacă pot deveni fețe frumoase, indiferent de ideile și originea fondatorilor — fără ca aceasta să însemne că toate partidele ce aparțin de corpul politic sunt mari sau ajung cu necesitate mari. Fondatorii AUR (Simion, Târziu), de exemplu, sunt genuin noi — dar infrastructura de cadre care i-a permis partidului să crească de la aproximativ 9 la sută în 2020 la 35-38 la sută în 2026 pare să fi fost construită parțial prin absorbție de elite exact din corpul politic pe care partidul îl critică retoric[24]. Procesul de absorbție a noilor elite în corpul politic nu este unul pur oportunist (o elită nouă „împrumută” resurse materiale de la corpul politic, fără să fie afectată de el), ci unul profund transformator: absorbția de elite implică și absorbția de mentalități, asigurând astfel continuitatea reflexelor sistemice indiferent de generația politică. Tot acest mecanism explică și de ce partidul care ajunge cel mai mare tinde să devină ramura frumoasă a corpului politic, chiar dacă fondatorii celui mai mare partid sunt din afara corpului politic. 

Până acum, niciun partid n-a devenit dominant electoral fără să absoarbă, la un moment dat, o masă critică de elite, practici și rețele locale din corpul politic preexistent — indiferent de puritatea ideologică a fondatorilor. Partidele mici, „genuin noi” (POT, SENS, REPER, chiar USR la început) rămân plafonate la 5-15 la sută pentru că le lipsește exact acest tip de infrastructură (primari, consilii județene, rețele de mobilizare electorală) — iar cea mai rapidă sursă de infrastructură de acest tip, în România, e absorbția din partidele vechi. Teoria prezentată aici oferă însă temei să credem că acest tipar s-ar putea schimba, mai degrabă într-un orizont îndepărtat decât într-unul apropiat.

Corpul politic în ansamblu nu este de facto înfrânt electoral — partidele ce aparțin de el rămân, aproape mereu, cele mai votate, dacă sunt considerate împreună. Corpul politic conține ambele tipuri de constructivism (internaționalist/respectabil sau naționalist-populist/suveranist), putându-l promova pe cel ce, în Occident, este considerat de tip respectabil. Ceasul politic al Occidentului, la care m-am referit anterior, nu schimbă mecanismul intern al corpului politic, ci modifică mediul de legitimitate în care acesta operează. Fața frumoasă se pierde în guvernările cu rol de asanare a economiei. Dacă în Occident predomină constructivismul respectabil, atunci, în timpul unei recesiuni interne, partidul cu față frumoasă derivat din corpul politic este aproape sigur cel mai mare partid, dar se retrage strategic în opoziție. Alte fețe frumoase — unele decisiv independente de corpul politic, altele, precum PDL, derivate direct din el — vor guverna în recesiune[25]. În ambele cazuri însă, ele rămân supuse aprobării parlamentare a fețelor corpului politic aflate atunci în opoziție. În schimb, în situația în care în Occident scena politică ar fi dominată de partide adepte ale constructivismului naționalist, în România cel mai mare partid ar fi unul dominat de constructivism naționalist. O retragere strategică ar duce la același rezultat: administrarea recesiunii de o formațiune a corpului politic cu față frumoasă, sau o coaliție de partide constructiviste.

Această „lege de mișcare” nu operează doar în România, ci și în celelalte democrații tinere din Europa Centrală și de Est. Așa cum cred însă că va rezulta imediat cu claritate, diferența esențială ține de prezența sau absența unui corp politic – moștenit direct sau constituit pe cealaltă cale definitorie – și de gradul de ancorare instituțională externă.

În Ungaria, Polonia și Cehia, fereastra de oportunitate creată de criza de legitimitate a constructivismului occidental „respectabil” a fost, fără îndoială, folosită — ascensiunea lui Orbán[26], a PiS[27] și, într-o măsură mai mică, a lui Babiš[28] coincid cronologic exact cu perioada pe care o descriu. Dar, spre deosebire de România, aceste țări nu au avut un corp politic continuu, derivat dintr-un fost partid-stat rămas dominant de la începutul tranziției (Szelényi, 1995; Bozóki, 2003)[29]. Partidul Socialist Maghiar și-a pierdut treptat relevanța, ajungând să se retragă din competiția electorală. Ungaria oferă, în plus, o confirmare empirică directă a distincției dintre oscilație și înrădăcinare: spre deosebire de mecanismul românesc de retragere strategică, Fidesz a guvernat continuu din 2010 până în 2026, inclusiv prin recesiunile din 2012, 2020, 2023 și 2024, fără nicio pauză în care un partid „sanitar” să fi gestionat vreo fază descendentă. Absența retragerii strategice, chiar și într-un stat membru UE, arată că ancora instituțională externă e o condiție necesară, dar nu suficientă, pentru ca mecanismul de oscilație descris pentru România să se manifeste.

Succesorii comuniști din Polonia (SLD) au fost marginalizați rapid de opoziții anticomuniste puternice, care au preluat imediat controlul politic (Wasilewski, 1996; Wesołowski, 1998), iar ceva similar s-a întâmplat cu succesorii din Cehia, KSČM (Blaive, 2024). Nici Polonia nu oferă un test propriu-zis al mecanismului de retragere strategică, pentru că îi lipsește un corp politic concentrat (PiS a guvernat continuu 2015-2023, inclusiv prin recesiunea COVID, dar ca radicalizare a unei mișcări genuin noi, nu ca vehicul al unui corp politic moștenit).

Pilonul iliberal a apărut, în aceste trei cazuri, mai degrabă prin radicalizarea internă a unor mișcări genuin noi sau genuin anticomuniste (Fidesz, PiS) decât prin capturarea unui vehicul preexistent de către elite cu genealogie în vechiul regim (Bill, 2022). Nu este exclus ca separația puterilor în stat să se fi erodat, în Polonia și Ungaria, printr-un proces diferit de cel din România, iar schimbarea între cele două tipuri de raționalism să fi survenit chiar mai repede și cu amploare mai mare, inclusiv prin apelul mai timpuriu la religie[30].

Nici prin cea de-a doua componentă din definiția corpului politic — alianțe și sprijin reciproc cu nucleul genealogic, fără genealogie directă — Fidesz, PiS și, în pofida aparențelor, nici ANO nu se califică. Fidesz și PiS eșuează la primul test: spre deosebire de relația AUR-PSD, documentată mai sus, ambele au apărut și s-au consolidat în opoziție directă cu succesorii comuniști slăbiți (MSZP, SLD), nu în alianță cu ei — niciun sprijin reciproc, nicio complementaritate funcțională. Cehia, în schimb, trece acest prim test, dar eșuează la următoarele două: guvernul Babiš (ANO, guvern minoritar) a depins, între 2018 și 2021, de sprijinul parlamentar repetat al KSČM, succesorul comunist direct, printr-un acord de toleranță care i-a asigurat votul de învestitură, precum și voturile necesare unui guvern minoritar pentru aprobarea bugetului, an de an — spre deosebire de Ungaria și Polonia, aici alianța chiar a existat. Cehia rămâne, totuși, țara din regiune fără corp politic concentrat — confirmând, prin absența lui, predicția formulată mai sus (v. supra) despre rezistența sporită a democrațiilor cu tradiție istorică solidă de separare a puterilor. Dar, la fel ca la Fidesz și PiS, restul criteriului cumulativ nu se verifică: ANO nu a aderat la predispozițiile KSČM, iar practicile sale organizaționale au o sursă documentată alternativă — modelul corporativ al conglomeratului Agrofert al lui Babiš, nu KSČM (Kopeček, 2016) —, iar sprijinul parlamentar rămâne tranzacțional — concesii de politici în schimbul voturilor —, fără complementaritatea funcțională de tipul «față frumoasă/față urâtă» documentată pentru AUR-PSD. Cele trei partide eșuează în puncte diferite ale aceluiași test cumulativ: Fidesz și PiS de la primul criteriu (nicio alianță), ANO de la restul (alianță fără adoptare de predispoziții, fără import de practici, fără complementaritate funcțională) — dar toate trei confirmă, fiecare în felul lui, că o simplă coincidență parțială cu unul dintre criterii, oricât de vizibilă, nu echivalează cu apartenența la corpul politic.

Putem înțelege mai bine cea de-a doua componentă din definiția corpului politic — fără genealogie directă, dar prin aderarea la predispoziții, importul de practici, alianțe repetate și sprijin reciproc, toate cumulativ — prin aceeași logică a dependenței de traseu pe care am invocat-o deja (North, 1991): interacțiunile repetate se instituționalizează, devenind structuri durabile, în timp ce tranzacțiile izolate rămân episoade fără urmă. Exact această distincție desparte alianța tranzacțională, izolată (ANO-KSČM), de apartenența reală la corpul politic (AUR-PSD): nu actul singular contează, ci repetarea lui, până la cristalizarea unei forme durabile.

În Ungaria și Polonia, atunci când Fidesz și PiS ajung la înrădăcinare iliberală, ele nu fac asta pentru că ar deriva din corpul politic sau ar fi aliate cu el — testul de mai sus arată clar contrariul —, ci pentru că împrumută, independent, aceleași predispoziții și practici pe care le-ar fi produs orice elită confruntată cu o separare slabă a puterilor. Convergența nu e un semn de filiație, ci de cauzalitate comună.

Bulgaria oferă o variantă intermediară. Partidul Socialist Bulgar, succesorul comunist direct, nu a reușit niciodată o dominanță persistentă de tipul celei descrise pentru PSD, dar practicile și rețelele vechiului regim nu au dispărut — s-au difuzat în mai multe vehicule politice simultan (Dimitrov, 2009), inclusiv în formațiuni care se revendică explicit anticomuniste. Rezultatul nu e un corp politic concentrat, cu o genealogie clară și testabilă, ci o infuzie mai largă și mai greu de urmărit, care pare să explice fragmentarea și instabilitatea guvernamentală cronică a Bulgariei, mai degrabă decât o oscilație clară între o față frumoasă și una urâtă. În Bulgaria nu operează mecanismul de retragere strategică pe care îl întâlnim în România.

Slovacia oferă, dintre toate cazurile discutate, poate cea mai curată genealogie organizațională. Partidul Comunist din Slovacia (KSS) s-a transformat direct, în 1991, în Partidul Stângii Democrate (SDĽ), moștenind aparatul organizațional, activele și majoritatea membrilor. Robert Fico, membru al fostului partid comunist și ulterior vicepreședinte SDĽ, a fondat în 1999 un vehicul nou, Smer, atunci când SDĽ a intrat în declin electoral — iar în 2005, SDĽ a fost formal absorbit de Smer, confirmând organizațional linia de succesiune. Smer domină scena politică slovacă de un sfert de secol, cu patru mandate de guvernare — o persistență comparabilă cu cea a PSD. De la revenirea la putere în 2023, guvernul Fico a demontat parchetul special anticorupție și a intimidat public Curtea Constituțională, care a cedat ulterior în fața presiunii politice (Čuroš, 2024; Haughton, Cutts & Rybář, 2025). Ca și România și Bulgaria, Slovacia e stat membru UE, dar în ciuda acestei ancore externe, corpul politic slovac pare să fi trecut direct la o formă de înrădăcinare agresivă, fără perioada de oscilație strategică descrisă mai sus.

Cazul slovac ridică o întrebare structurală despre variabila ancorării instituționale: gradul de ancorare instituțională externă nu este constant în timp, chiar și pentru aceeași țară membră UE. El rezultă din interacțiunea a trei componente: apartenența formală (necesară, dar insuficientă, pentru a te comporta ca atare); intensitatea activă a mecanismelor de condiționalitate la momentul respectiv — de exemplu, Comisia Europeană poate acționa efectiv, prin instrumentele sale (înghețare de fonduri, procedura prevăzută de articolul 7 referitoare la încălcarea valorilor fundamentale, rapoarte MCV/statul de drept), sau aceste instrumente pot fi epuizate (votul unanim privind suspendarea dreptului de vot în Consiliul UE devine imposibil dacă două state se susțin reciproc, cum au făcut Polonia și Ungaria); și dependența fiscală a corpului politic local de resursele europene, în acel moment. Viteza neobișnuit de mare a înrădăcinării slovace după 2023 e consecventă cu un moment în care toate trei componentele erau slabe simultan: atenția instituțională europeană concentrată deja pe alte cazuri (Ungaria, Polonia), iar corpul politic slovac beneficiind de o presiune fiscală internă relativ redusă, comparativ cu România în aceeași perioadă. Aceleași trei componente rămân relevante, în principiu, pentru orice caz din regiune — dar le tratez explicit doar acolo unde interacțiunea lor produce o anomalie greu de explicat altfel prin schema binară a Tabelului 2, cum e viteza înrădăcinării slovace.

Lituania funcționează ca un caz-limită, util pentru a delimita domeniul de aplicare al teoriei. Partidul Democrat al Muncii din Lituania (LDDP), succesorul comunist direct, a câștigat alegerile din 1992 cu majoritate absolută — primul caz din Europa postcomunistă în care un fost partid comunist revine la putere prin alegeri libere (Sellier și Sellier, 2011; Park, 2015; Buchowski, 2020). Dar, spre deosebire de PSD, Smer sau BSP, LDDP nu a persistat: sprijinul său a scăzut la sub 11 la sută în opt ani, iar în 2001 partidul s-a dizolvat prin fuziune într-un partid social-democrat autentic, cu rădăcini pre-sovietice. Genealogia dominantă azi a stângii lituaniene nu mai e a fostului partid-stat, ci a social-democrației istorice — o diluare, nu o capturare. Lituania nu e un contraexemplu al teoriei, ci un caz-limită care arată cum se comportă o democrație consolidată atunci când mecanismul descris aici nu e prezent — confirmând că acesta necesită simultan ambele condiții enunțate mai sus: un corp politic, indiferent de calea prin care s-a constituit, și o ancorare instituțională incompletă.

Serbia, în sfârșit, oferă testul cel mai instructiv — și cea mai importantă rezervă la teoria de mai sus. Corpul politic sârb, derivat din Partidul Socialist al lui Milošević (Vladisavljević, 2008), s-a comportat radical diferit de cel românesc: nu a oscilat între izolare temporară și guvernare, ci s-a consolidat continuu, până la punctul în care organizații independente clasifică Serbia drept autocrație electorală (Jerkov, Bešlin & Radeljić, 2025). Diferența esențială nu ține de structura corpului politic sârb, ci de faptul că Serbia nu e stat membru UE — deci nu e supusă niciunui mecanism instituțional extern comparabil (Vujačić, 2004)[31]. Mecanismul de izolare strategică observat în România, prin care restul spectrului se coalizează împotriva actorului dominant, nu a funcționat în Serbia timp de treisprezece ani,  actorul dominant a capturat direct instrumentele care ar fi permis acea coalizare — presă, justiție, proces electoral[32], precum și mediul de afaceri, prin colonizare politică sistematică a sectorului privat (Resimić, 2022).

Explicații alternative la care cineva s-ar putea gândi pentru înrădăcinarea sârbă — naționalismul, controlul presei, moștenirea războaielor iugoslave, relația cu Rusia, nivelul de dezvoltare economică — nu concurează, de fapt, cu teoria, ci se reduc la ea. Naționalismul și controlul presei sunt trăsături moștenite direct din genealogia corpului politic sârb, nu factori externi. Războaiele iugoslave și sancțiunile asociate au produs, istoric, absența ancorei instituționale — dar de la 2000 încoace, calea europeană a rămas deschisă (Serbia e candidată UE din 2012), iar absența oricărei apropieri de NATO e o alegere proprie, declarată explicit prin rezoluția de «neutralitate militară» din 2007. Relația privilegiată cu Rusia, menținută în ciuda costului unei aderări europene încetinite, e tot o decizie a corpului politic, nu o constrângere externă independentă. Nivelul de dezvoltare economică, în sfârșit, nu rezistă comparației cu Slovacia — mult mai dezvoltată, dar la fel de rapid înrădăcinată —, confirmând că variabila decisivă rămâne concentrarea corpului politic și gradul de ancorare instituțională, nu bogăția țării.

Toate aceste democrații parcurg același drum — oscilația ceasului politic occidental — și ajung la aceeași bifurcație pe care am descris-o mai sus, dar ca mașini cu suspensii diferite, date de gradul de ancorare instituțională și de mecanismul specific — corpul politic sau altul — prin care slaba separare a puterilor se transmite: cele cu suspensie solidă (Cehia, Lituania) resimt curbele lin; cele cu suspensie precară (Slovacia, la extrema opusă) le resimt ca zguduituri. Aceeași rădăcină — separarea puterilor, slabă istoric în majoritatea acestor țări — explică, implicit, și incapacitatea lor de a iniția independent de democrațiile occidentale consolidate, prin resurse proprii, fie oscilația constructivistă, fie alegerea la bifurcație: rezultatul amplificat sau înrădăcinat pe care îl observăm empiric este chiar dovada acestei dependențe de imitație, nu o consecință separată de ea.

Diferențele conturate mai sus nu sunt, de altfel, un produs exclusiv al perioadei comuniste sau postcomuniste. Aceeași axă temporală — dependența de traseu și randamentele crescânde (North, 1991; Arthur, 1989) — care explică persistența corpului politic românesc poate fi urmărită, cu rezultate diferite, și în celelalte democrații comparate aici, dincolo de perioada comunistă: majoritatea au moștenit, din perioada interbelică, fie o separare a puterilor solidă și funcțională, fie una la fel de precară de facto ca cea românească, indiferent cât de avansate păreau textele constituționale respective. Din cele șapte democrații comparate aici, doar Cehoslovacia interbelică a avut o tradiție constituțională a limitării reciproce a puterilor cu adevărat funcțională — întreruptă din exterior, prin Acordul de la München (1938), nu erodată din interior (Rothschild, 1974, pp. 97, 130-132; Wandycz, 1992, pp. 236, 239). De aceea, Cehia a beneficiat de o continuitate mai mare a tradiției constituționale occidentale după 1989. Pe baza datelor furnizate de Rothschild (1974) se poate trage concluzia că toate celelalte șase au experimentat fie o prăbușire timpurie a democrației parlamentare (Lituania, 1926, p. 379; Polonia, 1926, pp. 47-48; Bulgaria, 1923, p. 339, și 1934-35, p. 351; Serbia/Iugoslavia, 1929, p. 233), fie n-au pornit niciodată ca democrații funcționale (Ungaria, încă de la formarea statului postbelic, ca monarhie din 1920, sub regența lui Horthy; p. 153).

Cazurile pe care le-am prezentat sugerează că amplitudinea și forma exactă a ascensiunii feței urâte a partidelor dominate de constructivism depind de cel puțin doi factori independenți de legea de mișcare în sine: prezența sau absența unui corp politic care amplifică local oscilația, și gradul în care separația puterilor, ca sistem evolutiv, beneficiază de o ancoră instituțională externă. Tabelul 2 arată această structură pe cele opt țări analizate.

Tabelul 2: Conformarea sintetică a teoriei pentru România

Țara	Corp politic	Influență de la Ancora UE	Testul: Oscilație vs. Înrădăcinare	Indice constrângeri legislative asupra guvernului;* (0-1), mai mare = mai robust	Indice constrângeri judiciare asupra guvernului;* (0-1), mai mare = mai robust
România	DA, concentrat	DA	Oscilație (retragere strategică); alternează electoral conform ciclului economic	0,66 (0,56; 2024)	0,74 (0,53; 2018)
Slovacia	DA, concentrat	DA	Tendință spre înrădăcinare**	0,62 (0,61; 2024)	0,81 (0,82; 2018)
Serbia	DA, concentrat	NU	Înrădăcinare deplină	0,34 (0,32; 2021)	0,41 (0,43; 2024)
Bulgaria	DA, difuz	DA	Instabilitate guvernamentală	0,90 (0,53; 2018)	0,79 (0,81; 2020)
Ungaria	NU	DA	Înrădăcinare parțială (Fidesz) fără genealogie	0,50 (0,50; 2024)	0,68 (0,63; 2024)
Polonia	NU	DA	Înrădăcinare parțială (PiS) fără genealogie	0,92 (0,70; 2021)	0,71 (0,54; 2021)
Cehia	NU	DA	Alternanță electorală reală	0,93 (0,83; 2017)	0,96 (0,84; 2021)
Lituania	NU	DA	Alternanță electorală reală	0,92 (0,92; 2018)	0,95 (0,94; 2024)

Peisajul Europei centrale și de est, rezumat în Tabelul 2, arată astfel patru grupe, organizate după gradul de concentrare al corpului politic: concentrat cu oscilație sau înrădăcinare (România, Slovacia, Serbia), difuz (Bulgaria), absent cu ruptură genealogică timpurie (Ungaria, Polonia, Cehia) și absent prin diluare ulterioară (Lituania)[33]. Cazul bulgar merită o precizare: scorurile sale de separație a puterilor din tabel (0,90 legislativ, 0,79 judiciar) sunt, surprinzător, mai ridicate decât cele ale României sau Slovaciei — nu pentru că instituțiile bulgare ar fi mai robuste în sine, ci pentru că fragmentarea împiedică orice actor să rămână suficient la guvernare cât să apuce să le erodeze sistematic, spre deosebire de un corp politic concentrat, care dispune de timpul necesar pentru asta.

Rămâne totuși de clarificat ce anume înseamnă, mai exact, „înrădăcinare” — pentru că nu orice guvernare îndelungată, prin faze bune și rele deopotrivă, indică același fenomen. O țară occidentală cu îndelungată tradiție democratică nu cunoaște un proces propriu-zis de apariție și înrădăcinare a unor practici de erodare a separației puterilor. Mecanismele de control rămân, pur și simplu, nepuse la încercare în mod real — nu au existat încercări de a reduce separația puterilor sau libertățile fundamentale. Ele nu sunt neutralizate — pentru că nu au trecut niciodată prin acest test. În Ungaria și Polonia, situația e diferită: a avut loc o înrădăcinare contestată sau parțială. Au existat daune reale asupra separației puterilor și asupra altor instituții. Dar mecanismul electoral a fost păstrat. În ambele cazuri, el a rămas capabil să producă o alternanță. Datele confirmă chiar și ritmul diferit al acestui proces: în Ungaria, indicatorii de separație a puterilor s-au redus treptat, pe parcursul a peste un deceniu de guvernare Orbán neîntreruptă; în Polonia, aceiași indicatori s-au redus abrupt, concentrat în perioada guvernării PiS (2015-2023), înainte de a se ameliora după alternanța din 2023[34]. Cazul extrem rămâne Serbia, unde are loc o înrădăcinare deplină: nu doar daune instituționale, ci capturarea directă a mecanismului electoral însuși, care nu mai poate fi folosit pentru a produce o dislocare de la guvernare.

Este relevant de menționat că dintre țările analizate aici, „Democracy Report 2026”, publicat în martie de Varieties of Democracy Institute al Universității Gothenburg, menționează ca democrații liberale doar Cehia și Lituania. Bulgaria și Polonia sunt menționate ca democrații electorale, iar Ungaria și Serbia sunt menționate ca autocrații electorale. Raportul menționează explicit că, printre statele membre UE aflate în proces de autocratizareîn 2025-2026, se numără „Croația, Ungaria, România, Slovacia și Slovenia”, Serbia fiind menționată printre vecinii non-UE aflați în același proces.

Este de asemenea relevant să notez că în România indicatori importanți ai V-Dem ce caracterizează democrația (private civil liberties; judicial checks on government; legistive checks on government; rule of law; democratic elections; liberal democracy overall) au avut o tendință de creștere după anul 2000 până în anul 2016, fără ca toți indicatorii să atingă niveluri înalte, de peste 0,8 — deși constrângerile judiciare și statul de drept s-au apropiat sau au depășit acest prag spre 2015-2016. Cehia, Lituania, Polonia și Ungaria se aflau deja, încă din anul 2000, la niveluri de peste 0,8 pe majoritatea acestor dimensiuni. În România, pentru anii 2017 și 2018 indicatorii respectivi arată o deteriorare abruptă a calității democrației liberale. În anii 2019 și 2020, indicatorii au început să crească, indicând o revenire spre calitatea democrației liberale spre nivelurile din 2016. Totuși, tendința de degradare relativ abruptă a reapărut și a continuat în perioada 2021-2024. Anul 2025 arată o ușoară inversare a tendinței.  

Lăsând la o parte situația în care Occidentul ar fi dominat de partide cu constructivism naționalist-populist, în România, atât timp cât corpul politic se va menține dominant, fața frumoasă se câștigă în două situații: fie printr-o guvernare exclusivă în fazele ascendente ale economiei, utilizând sau nu politici fiscale prociclice, urmată de așteptare în opoziție, fie, mai rapid, prin migrarea elitelor către un vehicul nou, adică viitoarea față frumoasă, care resetează golul lăsat de lipsa guvernării fără să piardă infrastructura acumulată. Guvernările „sanitare”, cu excepția guvernelor Ciorbea-Vasile-Isărescu din perioada 1996-2000, nu s-au întâmplat pentru că partea „internaționalizată” a corpului politic a pierdut alegerile, ci pentru că, fiind cea mai mare, a fost și cea mai izolabilă — iar acest rol l-a jucat, în cea mai mare parte a timpului, PSD. Acest tipar al eliminării țintei — fie prin izolare parlamentară impusă din exterior, fie prin ieșire strategică anticipată — s-a repetat constant de-a lungul ultimelor două decenii, deosebindu-se de fiecare dată doar prin natura coaliției care l-a produs. Restul spectrului politic, deși mai mic individual, s-a putut coaliza împotriva acelei părți, cum s-a întâmplat prin moțiunea de cenzură ce a dus la căderea guvernului Dăncilă în octombrie 2019 și, mai devreme, în 2012, a guvernului Ungureanu[35], sau partea respectivă a ales strategic, anticipând un asemenea rezultat, să iasă din guvernare înainte ca restul spectrului să se coalizeze (PSD, în 2009, și, recent, în 2026). Ieșirea din 2009 și cea din 2026 nu diferă prin gradul de implicare a PSD în votul final — în ambele cazuri PSD a votat pentru moțiune —, ci prin natura partenerilor de vot. În 2009, moțiunea „11 pentru România” a fost inițiată de PNL și UDMR, care într-o anumită proporție sunt părți “respectabile” ale corpului politic. Ea reflectă coaliții între actorii respectabili din perspectiva constructivismului occidental al corpului politic. Lupta dintre USL și PDL a marcat același fenomen de luptă între fețe frumoase. În 2026, PSD a semnat și votat moțiunea alături de AUR — cealaltă față, cu aceeași probabilitate înaltă de apartenență la corpul politic ca PSD însuși. Ieșirea strategică din 2026 a fost dusă la capăt prin cooperare explicită între cele două fețe  ale aceluiași corp politic, diferite ca legitimitate din perspectiva constructivismului politic european, unde partea iliberală, deși în creștere, nu este predominantă.

Mecanismul nu e despre vot de protest care câștigă alegeri — e despre coaliții defensive ale restului împotriva unui actor dominant care nu poate fi bătut singur la urne, dar poate fi exclus din aritmetica parlamentară. Asimetria dintre persistența corpului politic și fragilitatea coalițiilor formate împotriva lui nu e întâmplătoare — corespunde logicii acțiunii colective descrise de Olson (1965) și aplicate deja capturii de reglementare de către Stigler (1971, deja citat mai sus): actorii cu beneficii concentrate dintr-un aranjament instituțional (corpul politic, cu control asupra resurselor administrative locale) au capacitate de organizare și apărare structural superioară actorilor cu costuri difuze (restul electoratului, afectat individual, dar dispersat, de clientelism). Aplicată la conceptul de corp politic, logica lui Olson explică de ce o asemenea configurație tinde să persiste, odată apărută. Aceasta nu presupune că elitele corpului politic ar calcula conștient acest avantaj structural, ci doar că, dintre toate configurațiile posibile ale scenei politice, cea cu această asimetrie (beneficii concentrate vs. costuri difuze) s-a dovedit, empiric, suficient de stabilă cât să persiste. De aceea, coalițiile defensive împotriva actorului dominant rămân, prin natura lor, temporare și fragile, în timp ce nucleul cu beneficii concentrate se poate reorganiza rapid, inclusiv prin migrare între vehicule politice.

Această discuție conturează primul dintre două niveluri de sintetizare teoretico-epistemologică ale mecanismului prin care fața la guvernare a corpului politic poate fi înlăturată. Nivelul de față rezultă din intersecția a două axe independente: cine are inițiativa excluderii — ținta însăși, sau restul spectrului — și cu cine se execută excluderea — o coaliție fragmentată de actori individual mai mici, sau un singur actor concentrat, capabil singur de acțiune. Rezultă patru configurații, dintre care primele trei sunt deja ilustrate istoric, iar a patra rămâne, deocamdată, condițională. Din intersecția celor două axe (inițiativa excluderii și natura actorului care o execută) rezultă patru mecanisme distincte de eliminare a țintei.

Izolare clasică (guvernul Dăncilă 2019, Ungureanu 2012): ținta nu alege să plece; e exclusă de o coaliție fragmentată de actori individual mai mici — unii cu legături parțiale la corpul politic (PNL, UDMR, PC), alții independenți de el (USR, PMP) —, niciunul fiind singur cealaltă față consolidată. Fragmentarea explică de ce logica olsoniană, discutată mai sus, se aplică în acest caz.

Ieșire strategică simplă (guvernul Boc 2009): ținta (PSD) alege să plece, anticipând recesiunea, iar plecarea e formalizată printr-un vot alături de aceeași categorie de parteneri fragmentați ca la izolare. Diferența față de izolare nu stă în identitatea partenerilor, ci în inițiativă.

Preluare anticipată (guvernul Bolojan 2026): ținta (PSD) alege să plece, dar formalizarea se face alături de un singur actor concentrat — cealaltă față numită a corpului politic, AUR —, nu alături de o coaliție fragmentată. Cooperarea explicită dintre cele două fețe numite marchează o tranziție a rolului de față dominantă, nu doar o izolare temporară.

A patra configurație — ținta exclusă, împotriva voinței sale, de un singur actor concentrat, fără nevoia unei coaliții fragmentate — rămâne, deocamdată, neilustrată. Ar presupune ca AUR să dispună singur de suficiente mandate pentru a scoate PSD dintr-o guvernare fără cooperarea sau consimțământul acestuia și fără sprijinul unor parteneri suplimentari. Nu s-a întâmplat până acum: la Bolojan, AUR a avut nevoie de PACE, POT și chiar de votul PSD însuși. Rămâne o predicție condițională a schemei, testabilă doar dacă și când AUR ajunge să nu mai aibă nevoie de restul spectrului pentru a compune, singur, o majoritate ostilă PSD.

Pe scurt, teoria corpului politic pune în dialog mai multe tradiții teoretice, fiecare răspunzând la o întrebare diferită despre același fenomen. Sociologia elitelor — Mosca (1896), Pareto (1963 [1916]), Michels (1911) — stabilește faptul empiric de la care pornesc cele trei axe ale teoriei corpului politic: în orice societate, o minoritate organizată (clasa politică/elitele politice) domină o majoritate neorganizată (alegătorii), iar organizațiile tind spre rigidizare oligarhică; altfel spus, conducerea lor internă rezistă reînnoirii reale, chiar și acolo unde formele democratice rămân neschimbate. Economia instituțională explică mecanismul care produce și menține acest fapt, pe două axe: pe axa internă a scenei politice românești, teoria organizării grupurilor mici a lui Olson (1965) arată de ce corpul politic rămâne în joc — avantajul organizațional al unui grup mic relativ la electorat; pe axa temporală, teoria dependenței de traseu și a randamentelor crescânde a lui North (1991) și Arthur (1989) arată de ce corpul politic e mereu solid în timpul jocului — auto-întărirea rețelei, indiferent de meritele elitelor care o formează la un moment dat. Niciuna dintre aceste tradiții nu explică însă direcția sau conținutul pe care îl ia dominația elitară — de ce alege să fie constructivistă sau evoluționistă, respectabilă sau iliberală, la un moment dat. Această a treia întrebare — explicată pe axa externă, prin mecanismul disonanței cognitive, al bifurcației și al ceasului politic occidental, pe care le-am dezvoltat pe baza premisei ordinii spontane a lui Hayek (Croitoru, 2026) — arată cu ce mască intră în joc corpul politic, și de ce acea mască devine dominantă la un moment dat, nu la altul.

Rezultatele alegerilor parlamentare de după 1990 arată că în România corpul politic este în fapt un nucleu dominant, în jurul căruia se reconfigurează restul scenei politice. Excepția din anul 1996, când alegerile au fost câștigate de Convenția Democrată din România, nu infirmă acest fapt, ci, conform teoriei pe care o prezint aici, îl întărește, căci încă din trimestrul al patrulea al anului 1996 economia intrase în recesiune. Este, de altfel, aceeași cronologie care explică de ce, așa cum am arătat mai sus, guvernarea Ciorbea-Vasile-Isărescu rămâne singura excepție de la mecanismul izolării clasice prin moțiune de cenzură: fața internaționalizată a corpului politic nu a fost doar izolată în 1996, ci a pierdut alegerile — tot pentru că economia intra deja în recesiune, urmând, ca și în celelalte cazuri, tiparul retragerii din perioadele proaste. Metaforic, vorbim despre un singur trup, mereu prezent, a cărui „față frumoasă” este înlocuită treptat de fosta sa „față urâtă”, fără ca trupul însuși să-și piardă vreodată poziția dominantă. În noii termeni, teoria cinismului fiscal se poate reformula astfel: corpul politic, prin formațiunile care exprimă succesiv poziția sa dominantă, participă disproporționat la fazele expansioniste ale ciclului economic și este subreprezentat în perioadele de consolidare fiscală și ajustare macroeconomică.

Corpul politic nu e niciodată cu adevărat pedepsit electoral, doar izolat temporar din aritmetica de guvernare. Mecanismul care asigură această poziție constă în dominanță electorală aproape permanentă a corpului politic, susținută de resurse organizaționale moștenite/absorbite, cu excludere temporară a partidului ce reprezintă fața frumoasă în perioadele de criză — prin izolare sau prin ieșire strategică, după caz, așa cum am arătat mai sus.

Este însă clar că atunci când unii oameni spun că PSD și AUR (acesta din urmă fiind un simbol pentru orice formațiune politică ce se  autodefinește ca „anti-sistem”) au ceva în comun se gândesc la una sau mai multe caracteristici comune lor, care le sunt specifice și nu sunt identificabile la alte partide.

Este clar că acele trăsături comune sunt cele moștenite de la corpul politic din care s-au născut. Din perspectiva rețelelor și mentalităților comune, alegătorii dezamăgiți de o anumită formă de manifestare a acestor elite (Lewandowski, 2021) tind să migreze natural către cealaltă formă. Este rezonabil să presupunem că electoratul migrat dinspre o față a corpului politic a fost preluat de cealaltă (de exemplu, ceea ce a pierdut ca electorat PSD a câștigat AUR). Dacă noua față dominantă a corpului politic (de exemplu AUR) ar guverna în perioade bune, ar implementa reforme reale de separare a puterilor (independență justiție, reducere drastică a aparatului clientelar) și ar menține această linie la guvernare, teoria ar fi falsă. Ar fi la fel de falsă dacă o formațiune din afara rețelelor clientelare istorice ar reuși să guverneze o perioadă de criză majoră și să câștige alegerile ulterioare.

Aceste trăsături comune nu rezultă dintr-un control centralizat realizat de corpul politic. Niciuna dintre fețele sale nu este un instrument controlat direct de corpul politic, ci o manifestare naturală a aceleiași esențe structurale: aceeași reticență profundă față de o separație reală a puterilor, aceleași reflexe clientelare și aceeași predispoziție către raționalism constructivist adaptat noilor condiții. Corpul politic nu dirijează partidele ce ar putea fi o față sau cealaltă, ci se regăsește și se exprimă prin ele. Corpul politic nu trebuie înțeles prin personificarea lui, chiar dacă în text folosesc uneori un limbaj intențional pentru a descrie comportamente ale corpului politic. Acest limbaj este metaforic: nu presupune nici existența unei voințe unificate, nici a unui comportament intențional.

Teoria se construiește pe metoda individualistă și „compozitivă” a lui Hayek (1979 [1952]), nu pe individualismul metodologic reducționist: pornește de la alegeri individuale, dar acceptă că tiparele emergente rezultate (rețele, predispoziții, practici) capătă o stabilitate proprie, ireductibilă complet, în sens explicativ, la intențiile oricărui individ la un moment dat. Cu alte cuvinte, predispozițiile nu „plutesc” independent de indivizi — fiecare e purtată concret de cineva —, dar nici nu se reduc la mințile indivizilor prezenți la un moment dat: rețeaua este cea care asigură transmiterea lor mai departe, prin exact mecanismele descrise în definiție (ucenicie, mentorat, promovare discreționară), către indivizi noi, care altfel n-ar avea de unde să le moștenească.

Expresii precum „retragere strategică” rămân, la o citire superficială, susceptibile de o interpretare antropomorfă. Ca tipar agregat, pe termen lung, ele descriu însă decizii individuale convergente, fără nicio coordonare centrală permanentă — exact cum „piața stabilește prețul” descrie un rezultat agregat, nu o minte colectivă. Episoadele concrete de cooperare explicită, documentată — precum alianța PSD-AUR la moțiunea din 2026 — sunt compatibile cu acest cadru: ele rămân coordonări punctuale, ad-hoc, între actori identificabili, nu dovada vreunei structuri de comandă permanente a corpului politic ca atare.

Corpul politic este o structură emergentă, la fel cum este și ordinea spontană. Metoda individualistă și „compozitivă” a lui Hayek este puternic angajată în definirea corpului politic, pentru că ceea ce numesc corp politic este o reconstrucție a unui întreg din elemente individuale, cu recunoașterea explicită că întregul rezultat are proprietăți structurale proprii.

Nu e vorba de o simplă observație neutră a unor fapte. Curentul predominant în domeniul neuroștiinței cognitive contemporane — procesarea sau codarea predictivă (Parr, Pezzulo și Friston, 2022; Hohwy, 2013; Clark, 2016) — merge în aceeași direcție cu ce Hayek susținea deja, în eseul său „The Primacy of the Abstract” (1969): că percepțiile concrete nu pot exista fără abstracțiuni prealabile — abstractul precede concretul, nu invers: nu vedem întâi trăsăturile comune, pentru a deduce apoi criteriul, ci avem deja criteriul (genealogia, predispozițiile, practicile importate) care ne face să recunoaștem anumite trăsături ca fiind relevante, ignorând altele la fel de vizibile.

Trăsăturile comune ale entităților, de exemplu ale PSD (apartenent genealogic) și AUR (apartenent negenealogic), rezultă din faptul că ambele formațiuni aparțin aceluiași corp politic, manifestându-se diferit în funcție de circumstanțe și de segmentul de electorat pe care îl abordează. Dacă trăsăturile respective ar fi identificabile și la alte partide, atunci ar exista și alte partide care ar putea fi alături de PSD și AUR din acel punct de vedere. Aceste caracteristici sunt ceea ce definesc corpul politic, indiferent ce nume au partidele ce-i aparțin în definiția legală a noțiunii de partid. Pot fi multe criterii după care putem grupa partidele; unele permit să avem toate partidele într-un singur grup. Dar când în public apare ideea că două partide se aseamănă, este evident că criteriul angajat pentru selecție este specific doar celor două.

De la început am clarificat că ceea ce diferențiază primordial partidele este concepția referitoare la cunoaștere. Criteriul raționalismului a fost cel pe care l-am angajat în analiza noastră, inclusiv pentru a produce Tabelul 1. Cei ce cred în puterile rațiunii conștiente pentru a crea reguli bune după care să ne comportăm astfel încât societatea să arate așa cum o înțelege o elită luminată, sunt membri sau susținători ai partidelor socialiste; cei ce cred că societatea este mai bună dacă pentru a ne ghida comportamentele utilizăm tradiția, adică toate reguli abstracte descoperite și de credințele morale, sunt membri sau adepți ai partidelor liberale clasice. În primul caz, libertatea este disciplinată în mod constructivist, iar în al doilea în mod natural. Din această perspectivă, nu există propriu-zis o dreaptă politică, în sensul unei forțe care ar promova mai multă libertate decât nivelul natural disciplinat de tradiție[36]. Aici apare însă o problemă extrem de importantă pentru analiza noastră: separația puterilor (ca de altfel majoritatea regulilor ce operează în societate) este o regulă descoperită, nu una inventată; ea este o tradiție puternică.  

Când separația de facto a puterilor în stat este bună, fiind o tradiție puternică, ceea ce diferențiază partidele sunt viziunile referitoare la cum pot atinge diverse obiective în ariile legitime ale guvernului (partidele liberale clasice), sau chiar și în afara acestora (partidele constructiviste)[37]. Chiar dacă, conform ceasului politic, constructivismul trece de la „respectabil” la „iliberal”, separația puterilor nu se deteriorează atât de mult încât să împiedice reglajele[38]. Altfel spus, în țările occidentale în care separația de facto a puterilor în stat este bună, criteriul separației puterilor nu introduce o distincție utilă în gruparea partidelor. În țările democratice care nu au experimentat comunismul, odată realizată, separația puterilor în stat s-a manifestat ca o tradiție puternică; chiar și atunci când a fost întreruptă (ca în Germania sau Italia în anii 1930), ea a revenit relativ rapid. În schimb, în unele țări în care separația de iure a puterilor a intervenit târziu și a fost întreruptă de comunism, așa cum s-a întâmplat în România, atitudinea față de separația puterilor introduce un criteriu real de clasificare a partidelor. Când separația dintre puteri în stat este precară, cum se întâmplă la noi, ne dăm seama că ceea ce diferențiază partidele nu este viziunea referitoare la obiectivele ce pot fi atinse în societate, ci poziția referitoare la separația puterilor. Cu cât există mai multă corupție în partide sau în aliații lor din sectorul privat, cu atât acel partid este înclinat să împiedice realizarea unei separații de facto. Ipoteza mea este că încă din momentul în care a avut loc marea Simbioză pe care am definit-o în 2015[39] și chiar după intrarea României în UE și NATO, corpul politic primordial a conservat mentalități în contradicție cu posibilitatea apariției unei separații de facto a puterilor în stat.

Aceasta este o rădăcină comună pentru toate formele de manifestare ale corpului politic, pentru că a fost esența fostului partid stat. Dar este în mod precis rădăcina comună cea care explică de ce, chiar și atunci când fețele se confruntă retoric, ele tind să coopereze tacit împotriva reformelor care le-ar amenința rețelele (exemple: rezistența comună la anumite reforme judiciare sau administrative). Cooperarea rămâne, de regulă, tacită, dar aceeași rădăcină comună poate produce, în împrejurări excepționale, nu doar rezistență pasivă la o reformă nedorită, ci acțiune comună, vizibilă, de înlăturare a unei guvernări, așa cum s-a întâmplat în 2026. Aceasta este cauza de fond pentru care în mod inevitabil, din corpul politic au rezultat două fețe organizatorice ale sale: cea a partidului bun și cea a mai multor partide rele ca sateliți ai celui bun. Aceasta este o inovație care a scăpat analizei în mare măsură. Fețele sunt o granulație mai fină decât poate oferi împărțirea spectrului politic după ceea ce reflectă denumirile și doctrinele declarate ale partidelor. Același corp politic, două fețe. Aceeași atitudine rezervată față de separația puterilor a celor ce alcătuiesc corpul politic, dar în grade diferite.

În mod natural, căderea vechiului regim comunist și orientarea spre democrație a produs o structurare imediată a corpului politic, conform efectului de imitație pe care l-am descris, ce a făcut ca fața frumoasă să ia proporții considerabile, comparativ cu ceea ce a rămas să constituie fața urâtă a corpului politic. Aceasta a însemnat în esență că spiritul advers separației de facto a fost cel mai temperat în prima, și cel mai radical în a doua. Această asimetrie a fost esența forței de mișcare între cele două. Acele elite ale corpului politic ce constituiau chipul frumos, ce aderaseră la constructivismul „respectabil”, se puteau perpetua pentru o perioadă pornind de la faptul originar de a fi produs cel mai mare partid politic de după 1989, care a avut ca strategie să guverneze în perioade bune promovând politici prociclice.

Totuși, șansa ca numai acest mecanism să asigure menținerea statu quo-ului ar fi scăzut în timp. Pentru a evita acest lucru, partidul „frumos” și „bun” s-a prezentat ca singura protecție concretă și palpabilă pentru categoriile vulnerabile: pensionari, bugetari, comunități rurale fără prea multe opțiuni economice. În total, milioane de oameni. Politicile prociclice sunt instrumentul care face această față să fie frumoasă în ochii celor mai mulți, căci induce ideea de generozitate, pe care elitele ce alcătuiesc corpul politic o utilizează. Aceasta explică de ce structura corpului politic face ca această strategie să fie nu doar posibilă, ci și rațional preferabilă față de alternativă. Toți acești oameni au văzut la început numai generozitate. Treptat însă, faptul că separația puterilor a fost precară de facto a început să se vadă în corupția sistemică, politizarea instituțiilor statului, subordonarea justiției intereselor de partid, clientelismul care a transformat statul român într-o rețea de redistribuire a resurselor publice către propriii susținători. Era previzibil că resentimentele față de aceste evoluții vor deveni dominante, reale și legitime. Interacțiunea dintre aceste elite și presiunile electorale a condus, în mod natural, la apariția feței urâte a corpului politic, cu o aparență inofensivă la acel moment. Pentru a gestiona aceste noi consecințe, această parte urâtă era necesară și a existat în plan secund de la început, pregătită să le evidențieze ca probleme pe care le poate rezolva, ceea ce i-ar fi putut aduce o largă apreciere. În esență, fața frumoasă a fost inițial dominantă (PSD post-1989), temperând elementele anti-separație a puterilor. Fața urâtă a rămas secundară, dar utilă. Ascensiunea actuală a fețelor urâte nu contrazice teoria, ci reflectă epuizarea parțială a feței frumoase și captarea resentimentelor.

Desigur, ascensiunea fețelor urâte nu poate fi explicată exclusiv prin dinamica internă a corpului politic. Dinamica internă a corpului politic nu operează în vid — ea interacționează permanent cu forțe globale, iar ascensiunea fețelor urâte a devenit, în ultimii ani, un fenomen larg răspândit. În consecință, este necesar să înțelegem de ce conceptul de corp politic nu elimină explicațiile globale ale aceluiași fenomen, ci în ce fel le subsumează și le modelează.

Era previzibil în noile condiții, mai ales după criza globală din 2008, că respectivul corp politic va fi perceput ca indiferent față de o globalizare care părea să lase în urmă oameni, față de o corectitudine politică importată care pare să ignore valorile și tradițiile locale, precum și alte fețe urâte externe. Globalizarea, migrația, declinul încrederii în instituții, rețelele sociale și schimbările demografice sunt menționați ca principalii factori care au creat peste tot în lume un mediu favorabil pentru apariția unor mișcări radicale sau anti-sistem. Resentimentul anti-globalizare, anti-corectitudine politică și anti-elite este universal post-2008 (vezi Brexit, Trump, populisme europene).

Dar acești factori nu sunt cauze prime, exterioare oricărei explicații. Ei sunt, la rândul lor, consecințe ale raționalismului constructivist practicat de elitele occidentale în ultimele decenii — politici de globalizare, de gestionare a migrației și de redefinire a normelor sociale, proiectate de sus în jos, în contradicție cu regulile generale și abstracte și cu credințele morale ale tradiției occidentale. Este firesc ca atunci când politicile elitelor intră în conflict cu principiile pe care tradiția le reflectă, să apară adversitate sau resentiment față de globalizare și să scadă încrederea în instituții și în cei care le conduc. În țările occidentale, publicul a reușit să identifice tipologiile de politici constructiviste, dar nu a identificat constructivismul însuși ca sursă principală a nemulțumirilor. Astfel, pornind de la similaritatea problemelor și a soluțiilor, cea mai mare parte a publicului a dat vina pe globalizare și pe celelalte fenomene pe care le-am amintit, pentru ascensiunea unor forțe pe care le-a identificat ca radicale sau anti-sistem.

Acest resentiment este, în consecință, universal — el apare în toate societățile occidentale confruntate cu extinderea raționalismului constructivist. Ceea ce explică teoria mea nu este apariția resentimentului, ci forma specifică pe care o capătă în România. Raționalismul constructivist occidental a creat materia primă a nemulțumirii. Corpul politic românesc i-a dat o formă specifică, capturând-o în fețele sale existente. Aceasta nu neagă autonomia mișcărilor populiste, dar explică de ce ele nu au rămas complet independente.

În alte țări, acest resentiment a produs mișcări autentic noi, exterioare structurilor politice devenite prea constructiviste, cu un grad mai mare de autonomie față de acestea din urmă. Unele dintre aceste mișcări au produs în unele țări occidentale chiar opoziții radicale autonome, care nu au rămas neapărat marginale ca pondere pe scena politică și doresc o reducere a separației puterilor în stat. Mișcările populiste și suveraniste fac acest lucru. În opinia mea, aceasta este o dovadă că politicile generate prin raționalism constructivist, indiferent cât de adecvate ar putea părea la un moment dat, dau naștere unor consecințe ce se reflectă în deteriorarea echilibrului de facto între puteri. Numai tradiția de reguli abstracte și credințe morale, care se primenește mereu prin evoluție selectivă, poate menține acest echilibru. Numai această tradiție ne poate arăta cum poate fi menținută independența acestor puteri (forțe) și cum pot fi ținute sub control. Orice reglementare incompatibilă cu această tradiție este incompatibilă cu dezideratul de a avea o separație de facto reală și echilibrantă a puterilor.    

În România, același resentiment universal a întâlnit corpul politic de care vorbim. Fețele sale — frumoasă și urâtă — au dispus de infrastructura organizatorică, mentalitățile și rețelele necesare pentru a-l capta și a-l direcționa. Tendințele globale respective sunt amplificate, modelate și instrumentalizate de acestea, care le integrează în propriile strategii de conservare a puterii. Diferența nu este, deci, în cauza resentimentului — care este reală, universală și legitimă — ci în faptul că, la noi, acest resentiment a întâlnit o societate care se particularizează față de alte societăți occidentale cu tradiție îndelungată în democrație prin structura corpului politic de care vorbim și a interesului particular al fețelor sale în a menține separația puterilor precară. Atitudinea față de separația puterilor și alte mentalități comune le-au permis actorilor din aceste partide ce aparțin de corpul politic să utilizeze o logică partizană prin care au convertit tensiunile globale în resurse politice interne: cei percepuți ca aparținând părții urâte au exprimat resentimentele sociale, iar cei percepuți ca fiind partea frumoasă au vorbit pentru a rămâne acceptabili în ochii partenerilor occidentali. Altfel spus, în România acest resentiment universal nu rămâne o forță nouă și autonomă, ci este capturat de o structură preexistentă într-o față care capătă legitimitate prin analogie cu mișcări similare din Occident.

Dificultățile pentru corpul politic ar putea veni de la o opoziție politică ce ar fi menținut practica intervenționist-redistributivă, dar care ar fi fost autentic interesată de eliminarea corupției și, astfel, de o separație reală a puterilor în practică. Sau, alternativ, dar mult mai puțin probabilă, puteau veni de la o opoziție autentic liberală, care cu atât mai mult ar fi dorit o separație reală a puterilor în stat. Până acum, astfel de alternative au fost slabe.

Aceste opoziții care ar fi dislocat din votanții corpului politic de care vorbim i s-a opus o altă față frumoasă a acestuia, corespunzătoare noilor circumstanțe interne și internaționale: negarea legitimității instituțiilor. Aceasta este însă urâțenia care se îmbracă în frumusețea falsă a ideologizării unor valori autentice: identitate, tradiție, suveranitate, rezistență față de elite. Sub această frumusețe, se propune, de fapt, deconstrucția a ceea ce este occidental autentic. Cred că această idee poate fi imediat mai bine înțeleasă dacă introducem în text magia explicativă din poezia „Descântec” a lui Cezar Baltag: „Vineri la Sumedru/ la-înnoptatul slab,/ albul trecea negru, negrul trecea alb”.  

O față frumoasă și o față urâtă: configurația actorilor din corpul politic funcționează ca și cum ar urmări această dualitate. La fel ca în managementul unui portofoliu financiar: un activ mai puțin riscant lucrează împreună cu un activ mai riscant, pentru ca portofoliul să-și conserve valoarea indiferent de condiții. Similar, elitele corpului politic de care vorbim au dat denumiri diferite construcțiilor politice pe care le-au creat, pentru a acoperi cu ele atitudini și mentalități ce puteau fi definite ca ramura respectabilă, cât și atitudini și mentalități ce puteau fi definite ca ramură iliberală. Politicile promovate de cei ce o compun pe una sau pe cealaltă dintre ramuri încalcă însă îndelung principiile obiective și credințele morale, ducând inevitabil la acumularea de consecințe nesatisfăcătoare până la punctul de la care percepțiile și clasificarea care rezultă din ele se schimbă, făcând ca prima să fie privită de public drept partea negativă, «sistemul», iar a doua drept partea pozitivă, «anti-sistemul». Numărul votanților captați de cele două ar rămâne însă, în mod stabil, la un nivel relativ înalt. De exemplu, atunci când fața frumoasă a corpului politic de care vorbim a fost privită de public drept «sistem» — adică drept partea negativă, pentru o mare parte a votanților —, acei votanți au văzut virtutea în partidul «anti-sistem», adică în fața urâtă, devenită acum pozitivă în ochii lor.

Revenind, în termeni simpli, la firul principal al argumentului, teoria pe care o prezint este aceasta: corpul politic din România a fost întotdeauna la guvernare în timpuri bune și a promovat politici fiscale prociclice — una dintre formele posibile prin care un corp politic se poate manifesta, alta fiind, de exemplu, tendința spre înrădăcinare, ca în cazul Slovaciei. Ambele sale fețe au fost acolo, numai că cea urâtă — eticheta nu rămâne fixată pe același partid — a fost mereu în plan secund, ca aliat, dând feței frumoase sprijin parlamentar și spunând Occidentului ceea ce aceasta din urmă nu putea spune dacă voia să rămână frumoasă în ochii privitorului. În acest fel, corpul politic de care vorbesc a evoluat astfel încât au rezultat două lucruri: când fața frumoasă a fost în opoziție pentru că economia era în recesiune, ea era suficient de mare pentru a aproba în parlament ce putea face și ce nu putea face partidul „sanitar” aflat la guvernare; când aceasta și-a pierdut din electorat, cealaltă (printr-un alt partid) a devenit dominantă, mai mare decât fusese prima. Cele două fețe, ce aparțin de același corp politic, rămân însă permanent aliate prin valorile comune, chiar și când sunt aparent în opoziție publică – astfel că împreună pot controla ce face partidul sanitar odată aflat la guvernare. 

Pentru a clarifica natura acestui mecanism al celor două fețe — care nu este o invenție ad hoc, ci un tipar structural recognoscibil —, e util să apelăm la câteva modele culturale care exprimă aceeași logică a dublării, exploatând cunoașterea tacită pe care orice cititor o are deja despre această logică. Nu trebuie să fii inventiv pentru a aplica în practica politicii conceptul de «două fețe»: există exemple în literatură, în mitologie, în folclor — de la Dorian Gray al lui Wilde, până la Jekyll și Hyde ai lui Stevenson. Menționez în mod special pe Goliadkin al lui Dostoievski și pe «învățatul» lui Andersen, pentru că cele două opere la care mă refer (Sosia/Dublura și respectiv Umbra) explică nu doar tema, ci și mecanismul ei[40].

Ele ilustrează plastic ideea centrală a corpului politic: identitatea esențială nu coincide cu manifestările sale vizibile. Dar exemplele nu servesc doar acestei analogii structurale — ele conțin, fără excepție, și o explicație pentru soarta «celui bun»: dublul, portretul sau umbra nu învinge prin forță proprie, ci pentru că persoana autentică are o slăbiciune pe care dublul o exploatează — vanitatea lui Dorian, curiozitatea lui Jekyll, naivitatea «învățatului» față de propria umbră.

Mecanismul politic pe care îl descriu este guvernat de același principiu, dar cu o complicație pe care ficțiunea n-o cunoaște: aici, slăbiciunea nu aparține unei singure «persoane autentice», ci unor douăentități diferite, cu slăbiciuni diferite. Partidele „sanitare” au propria lor slăbiciune: acceptă, rând pe rând, să guverneze exact atunci când costul politic e maxim, pentru a corecta populismul fiscal. Corpul politic are, la rândul lui, o slăbiciune distinctă: reflexele lui antiliberale, care ies la iveală ori de câte ori masca „feței frumoase” nu mai e necesară. Fiecare dintre aceste două slăbiciuni produce propria ei formă de „rău vizibil” — propria ei față urâtă.

Andersen arată mecanismul lent, al naivității: învățatul își lasă umbra liberă, crezând-o inofensivă, iar aceasta profită tocmai de această încredere ca să acumuleze, treptat, poziție socială și respectabilitate, până când ajunge să-l condamne pe cel care i-a dat viață – semnificativ, Andersen nici nu dă un nume învățatului său. Dostoievski arată mecanismul rapid, al uzurpării active: Goliadkin nu greșește prin naivitate, ci pur și simplu nu poate ține pasul cu dublul său, care îi confiscă metodic, funcție cu funcție, tot ce avea. În ambele cazuri, «răul» nu cucerește prin forță proprie superioară, ci prin exploatarea unei vulnerabilități specifice a celui autentic — încrederea greșit plasată, la Andersen; incapacitatea de a concura, la Dostoievski.

Spre deosebire însă de aceste ficțiuni, unde un singur dublu poartă răul și își atinge scopurile, mecanismul politic pe care îl descriu are nevoie de două fețe urâte distincte, nu una. Așa cum cred că a rezultat cu claritate, fața urâtă a sanitarului este diferită de fața urâtă a corpului politic, iar asta este cheia pentru un rezultat diferit.

Această comparație nu are, așadar, o funcție decorativ-culturală, ci una epistemologică, operând pe două paliere. Pe de o parte, similitudinea structurală validează tiparul dublării ca fiind recognoscibil, nu inventat ad hoc, în scopul „fabricării” teoriei, și clarifică mecanismul general al învingerii prin exploatarea unei slăbiciuni, nu prin forță proprie. Pe de altă parte, punctul de dizanalogie — o singură slăbiciune în ficțiunea literară, două slăbiciuni distincte în teoria pe care o prezint (ale corpului politic și ale partidelor sanitare) — generează o predicție structurală proprie teoriei, nu doar o ilustrare a ei: ruperea ciclului poate porni de la oricare dintre slăbiciuni, independent.

Această funcție epistemică a comparației nu se limitează la a ilustra separat fiecare trăsătură a corpului politic. Fără analogia cu „umbra” și „dublul”, poate ar fi rămas neclar de ce genealogia directă și alianța funcțională — cele două căi, altfel disjuncte, ale definiției — converg spre aceeași esență: fiecare descrie un raport între o entitate originară și un dublu al ei, legat de aceasta prin exploatarea unei slăbiciuni, nu prin forță proprie. Comparația literară nu doar explică mecanismul separat al fiecărei fețe — ea ajută la a „pătrunde mai adânc în esența lucrurilor” și developează, ca la Athenodotus (vezi Grimal, 2026 [1991]), armonia dintre toate elementele definiției, altfel vizibile doar ca o listă de condiții alăturate.

Ambele fețe urâte le sunt utile elitelor ce alcătuiesc corpul politic, căci ele sperie electoratul și-l abate către partea lor atrăgătoare. Reechilibrarea bugetului prin austeritatea promovată în perioadele proaste de partidele „sanitare” îi sperie pe cei mai mulți, dar face bine economiei în ansamblu și, astfel, partidului ce va guverna în perioadele bune. Ramura urâtă a corpului politic sperie prin mesaje antiliberale. Acest mecanism a permis ca atitudinea elementelor corpului politic referitoare la separația puterilor în stat să rămână dominantă și să facă separația de facto precară.

Ceea ce pare în prezent a fi o micșorare a bazei de votanți a ceea ce ar putea fi acum fața urâtă a corpului politic de care vorbim este doar o creștere a bazei de votanți a celeilalte fețe a sa, cea care pare frumoasă. Dincolo de fețele sale, rețeaua de practici și elite care guvernează doar în perioadele bune își păstrează intactă influența și viabilitatea, demonstrând o remarcabilă capacitate de adaptare instituțională. Cine nu înțelege asta se află într-o gravă eroare. În această poziție s-au aflat PNȚCD și PDL. Poate că atunci nu s-a putut altfel.

Aici trebuie precizat un lucru esențial: nu apartenența la corpul politic protejează împotriva poziției de partid sanitar, ci poziția strategică față de ciclul economic. Orice partid — inclusiv unul derivat direct din corpul politic sau unul care i-a absorbit parte din elite, precum PNȚCD — devine sacrificabil dacă rămâne să guverneze exact în faza descendentă. Ceea ce diferențiază sistematic corpul politic de restul scenei nu e imunitatea la sacrificiu, ci capacitatea superioară, dată de resursele și rețelele sale, de a pune ramura sa frumoasă să ajungă, de regulă, în poziția de a evita acest rol — nu o garanție că îl va evita mereu. Partidul sanitar nu e desemnat de corpul politic, ci se auto-selectează electoral. El oferă publicului exact contrastul de care are nevoie: PNȚCD a câștigat pe discurs anticomunist, PDL pe discurs anticorupție — ambele opuse frontal feței frumoase a corpului politic la momentul respectiv, nu variante domesticite ale ei.

Dar, spre deosebire de soarta celui bun din ficțiunile amintite mai sus, în politică se poate și altfel. „Umbra” și „dublul” sunt, în ficțiune, infailibili. Corpul politic nu este omniprezent și infailibil. Ceea ce contribuie la perpetuarea corpului politic este, în fond, sacrificiul partidelor „sanitare”. Dar dacă acestea nu ar mai accepta sacrificiul, partidele ce reprezintă corpul politic ar trebui să-și corecteze mentalitățile din moment ce ar fi nevoite să guverneze în recesiuni și, eventual, să corecteze propriile erori de politică fiscală. Corecțiile respective vor limita capacitatea partidelor ce aparțin de el de a-și menține poziția dominantă, deoarece avantajul strategic al corpului politic depinde tocmai de posibilitatea evitării costurilor recesiunii. Mai mult, aceasta va începe să schimbe regulile și mentalitățile promovate de elitele corpului politic. Schimbările respective vor deschide posibilitatea ieșirii din mecanismul prin care partidul reprezentând fața frumoasă a câștigat sistematic până acum, făcând posibil ca forțele politice care doresc în practică o separație autentică a puterilor să predomine. Așa cum am arătat însă de la început în varianta restrânsă a ipotezei cinismului fiscal, există cauze clare pentru care partidele sanitare nu se pot abține să accepte guvernarea în recesiuni[41]. Aceasta nu înseamnă că nu există soluții, numai că ele sunt în cu totul altă parte decât le caută adversarii corpului politic de care discutăm. Ele există în faptul că ordinea socială este covârșitor preponderent ordine spontană a pieței, chiar dacă intervențiile guvernamentale alterează relațiile sociale și chiar dacă există o separație precară a puterilor în stat.

Astfel, soluțiile sunt deja în curs de implementare în această ordine spontană, dar sunt lente. Faptul că ordinea socială rămâne preponderent ordine spontană a pieței, va genera permanent tensiuni între natura corpului politic și ordinea pieței. Aceste tensiuni dintre regulile impuse de corpul politic și ordinea pieței vor genera costuri individuale prea mari, determinându-i pe cetățeni să își modifice opțiunile și comportamentele. Tensiunile vor crea, în timp, condiții favorabile apariției unor forțe politice noi, exterioare rețelelor corpului politic, care să prioritizeze ordinea spontană și separarea puterilor. În acest context, un partid liberal în sens clasic ar avea cele mai mari șanse să valorifice aceste tensiuni, printr-o agendă centrată pe reducerea dependenței de redistribuire, stimularea antreprenoriatului și consolidarea concurenței. Vor apărea tensiuni interne între cele două fețe ale corpului politic. Când fața frumoasă și fața urâtă intră în conflict, pentru interesele lor curente, coeziunea intereselor din interiorul acestor elite ce alcătuiesc corpul politic se fisurează. În general, regulile proiectate de partidele ce aparțin de corpul politic, ca orice reguli proiectate cu scop, vor intra în conflict cu regulile generale și abstracte ale tradiției occidentale, ceea ce va duce la tensiuni și schimbări prin care elitele ce alcătuiesc corpul politic vor fi presate să renunțe și mai amplu la atitudinea față de separația puterilor. În fine, vor apărea tensiuni între corpul politic și instituții occidentale (UE, NATO), nu atât sub forma unor presiuni externe, cât sub forma unei incompatibilități structurale, care nu va mai putea fi justificată, acoperită sau explicată prin motivul feței urâte. Aceste incompatibilități depind mult de „ceasul politic” al Occidentului. Dacă constructivismul politic „respectabil” va rămâne dominant, atunci partidele ce nu fac parte din corpul politic pot să ajute acest proces. Pe termen scurt, mai întâi partea frumoasă va tinde să renunțe la politici fiscale prociclice, ca gest menit să reducă conflictul cu instituțiile occidentale. Implicit, dependența de resursele bugetare ar putea scădea. Asta ar da o șansă mai mare unor partide ce își fac o agendă distinctă din a readuce politicile liberale clasice în practica politică, astfel încât să încerce să obțină un sprijin mai mare de la public. Dacă, în schimb, constructivismul politic iliberal va continua să aibă o legitimare mai mare în Occident, atunci și partea iliberală a corpului politic va găsi, la rândul ei, un teren de creștere similar în România. Simetric, dacă democrațiile occidentale mature ar ajunge din nou la bifurcația descrisă la pasul unu și ar alege raționalismul evolutiv, efectul de imitație, în prima sa formă, ar transmite și acest rezultat spre corpul politic românesc — deschizând, pe această cale externă, exact scenariul de ieșire pe care condițiile interne, discutate mai sus, îl fac posibil doar cu întârziere și numai dacă partidele „sanitare” încetează să mai accepte sacrificiul. Nu putem ști cum bate ceasul politic al Occidentului, astfel că singura întrebare deschisă este dacă tensiunile se vor acumula suficient de repede pentru a produce fisurarea coeziunii elitelor ce alcătuiesc corpul politic înainte ca acesta să fi produs daune grave democrației și separației puterilor.

Toate aceste previziuni rămân, prin natura lor, contingente — iar onestitatea față de cititor cere să închei precizând exact ce anume poate și ce nu poate demonstra teoria de față. E necesar să răspund onest la o întrebare pe care orice cititor atent ar putea-o pune referitor la testarea teoriei: poate fi ea confirmată printr-o măsură agregată a intensității sau a tendinței fenomenului în timp? Răspunsul e nu — și nu doar din lipsă de date. O asemenea testare ar necesita o bază de date biografică construită separat, verificată nume cu nume din surse primare, o muncă ce depășește scopul acestui articol. Mai mult, teoria nu poate spune, cu instrumentele de față, dacă absorbția practicilor corpului politic a devenit, în timp, mai răspândită sau mai restrânsă. Nu e o simplă lacună de date, ci o limită de principiu: orice încercare de a măsura o asemenea tendință ar necesita agregarea proceselor individuale de migrare și selecție într-un indicator unic — exact genul de operație pe care teoria prezentată aici o consideră epistemic înșelătoare pentru fenomene de ordine complexă, unde agregatele ascund tocmai procesele particulare care le dau conținut. Teoria rămâne falsificabilă prin verificări calitative și condiționale — analiza rețelelor de elite, a numirilor, a comportamentului în momente critice și a pozițiilor față de separația puterilor —, nu prin agregate statistice care ar ascunde tocmai mecanismele structurale pe care teoria le descrie[42].

Concret, teoria ar fi infirmată dacă s-ar produce oricare dintre următoarele situații, privind existența corpului politic (criteriile a-b) sau mecanismul său de funcționare (criteriile c-e): (a) un partid fără genealogie directă și fără comportament relațional documentat cu nucleul genealogic (alianțe, sprijin reciproc) ar fi totuși clasificat drept membru al corpului politic, sau invers, un partid care satisface riguros criteriul cumulativ ar fi exclus arbitrar; (b) o democrație cu tradiție istorică solidă de separare a puterilor (precum Cehia) ar dezvolta, totuși, un corp politic concentrat, în ciuda acestei moșteniri — sau, simetric, o democrație cu tradiție istorică precară ar rezista mecanismului fără o explicație structurală alternativă; (c) al patrulea tip de configurație a eliminării țintei menționat mai sus — un singur actor concentrat, capabil să excludă ținta fără nevoia unei coaliții fragmentate — s-ar produce, dar fără ca acest lucru să schimbe natura sau comportamentul fostei ținte, contrazicând ideea unei tranziții reale a rolului de față dominantă; (d) o formațiune a corpului politic ar guverna în perioade de avânt economic, ar implementa reforme reale de separare a puterilor și ar menține această linie la guvernare; (e) o formațiune din afara rețelelor clientelare istorice ar reuși să guverneze o criză majoră și să câștige alegerile ulterioare. Aceste condiții nu epuizează toate testele posibile, dar arată că teoria riscă în mod real să fie infirmată, nu doar confirmată selectiv.

Corpul politic, fiind un obiect teoretic, la fel ca electronul inferat din urmele din camera cu ceață, nu este observabil direct, ci reconstruit din efectele sale — deși, spre deosebire de fizică, inferența socială rămâne una calitativă, nu una capabilă de precizie cantitativă. Această inferență se bazează însă pe dovezi directe ale mecanismelor definitorii — migrare documentată de persoane și import de practici, pentru genealogie; alianțe parlamentare înregistrate și sprijin reciproc documentat, pentru cealaltă parte a definiției —, nu pe efecte agregate îndepărtate, motiv pentru care testele aplicate mai sus (Fidesz, PiS, ANO) au putut fi verificate punctual, nu statistic. Ceea ce poate oferi, în schimb, sunt predicții condiționale: mecanismul descris ar deveni mai vizibil dacă separația puterilor s-ar slăbi și mai mult, sau dacă un nou ciclu de recesiune ar pune din nou la încercare capacitatea corpului politic de a transfera costul guvernării către un partid sanitar. Aceste condiții ilustrează exact tipul de contribuție pe care teoria îl poate revendica: nu anticiparea unei evoluții istorice inevitabile, ci identificarea unui mecanism capabil să genereze predicții condiționale, verificabile pe măsură ce condițiile relevante apar.

---

[1] Vezi Croitoru (2017) și Croitoru (2018).

[2] Teoria cinismului fiscal se distinge de diverse teorii similare din literatură ce se referă la prociclicitatea politicii fiscale prin câteva trăsături specifice. În teoria cinismului fiscal, orizontul decizional este lung, corespunzător ciclului de afaceri; există o asimetrie cognitivă între guvernanți și electorat; există un partid dominant, a cărui strategie contează; pro-ciclicitatea este o alegere a partidului care guvernează în fazele ascendente ale economiei, cu o componentă cinică referitoare la partidele ce vor guverna în faza descendentă; există, astfel, asimetrie strategică între partide; există o intenționalitate deliberată sau iluzorie; există implicații pentru structurile democratice. În teoriile alternative, aceste trăsături sunt mai degrabă diferite. În Nordhaus (1975), guvernele promovează politici pro-ciclice pentru a maximiza voturile. Orizontul este scurt, nu strategic, pe mai multe cicluri politice. În Rogoff și Sibert (1988), votanții cred că numai un guvern competent poate crește deficitul bugetar, deoarece numai el îl poate reduce ulterior; votanții nu pot distinge dacă expansiunile fiscale înainte de alegeri sunt făcute de un guvern competent, sau de un guvern incompetent, ei crezând că orice guvern care crește deficitul bugetar transmite semnal privind competența, indicând o asimetrie informațională. Tornell și Lane (1999) arată că în state cu instituții slabe și grupuri de interes multiple, fiecare grup încearcă să captureze cât mai multe resurse publice în perioade de boom, tocmai pentru că nu au încredere că resursele vor fi gestionate corect ulterior. Acemoglu, Johnson și Robinson (2001) arată că pro-ciclicalitatea fiscală este un simptom al capturii statului de către elite. Gavin & Perotti (1997) subliniază că țările în curs de dezvoltare sunt forțate să fie pro-ciclice: în recesiune, piețele refuză să le finanțeze deficitele, deci sunt nevoite să taie cheltuieli exact când ar trebui să le crească. Talvi și Végh (2005) extind argumentul: slăbiciunea instituțională difuză permite ca în perioade de boom, guvernele să cedeze presiunilor politice pentru creșterea cheltuielilor exact când veniturile fiscale sunt mari. Alesina și Tabellini (1990) arată că un guvern care anticipează că va pierde puterea acumulează deliberat datorie pentru a constrânge guvernul următor. Logica este similară cinismului fiscal, dar mecanismul este prin datorie, nu prin ciclul de afaceri. Roubini și Sachs (1989) spun că guvernele de coaliție fragmentate sunt mai pro-ciclice, deoarece fiecare partener din coaliție blochează ajustările. Slăbiciunea guvernării colective este cea care contează, nu strategia unui partid dominant. Buchanan și Wagner (1977) subliniază că politicienii răspund rațional la preferința distorsionată a votanților care subestimează sistematic costurile datoriei publice și supraestimează beneficiile cheltuielilor imediate.

[3] În perioada 2003-2004 a avut loc subordonarea într-o mare măsură a justiției față de executiv; în perioada 2007-2009 apare conflictul privind salarizarea magistraților, care reflectă tensiuni între puterea judecătorească și celelalte două puteri politice, finalizat prin trasarea de către Curtea Constituțională de linii de demarcație clare între interpretarea legii  și oportunitatea bugetară; în vara anului 2012 are loc criza constituțională și suspendarea președintelui, criză care s-a stins în urma presiunilor partenerilor euro-atlantici (Comisia Europeană, Consiliul Europei prin Comisia de la Veneția); în 2013, au avut loc încercări de modificare a codurilor penale și de a impune o lege a amnistiei care ofereau o super-imunitate demnitarilor și baronilor locali (criza s-a stins sub presiunea opiniei publice); în perioada 2017-2019 are loc modificarea legilor justiției și este emisă Ordonanța 13, prin care puterea politică (majoritatea PSD-ALDE și executivul) a încercat să își extindă controlul asupra puterii judecătorești; în 2018, demiterea șefei DNA reflectă un conflict între puterea politică și puterea juridică; În 2022 s-au modificat legile justiției, care în loc să distribuie mai echilibrat puterea, conform scopului asumat, au deplasat puterea dinspre ministrul Justiției și executiv înspre conducerile CSM și Inspecției Judiciare; în 2025, conform documentarului Recorder, concentrarea puterii în interiorul justiției este în mâna unor magistrați apropiați de zona politică, ceea ce, în viziunea realizatorilor documentarului, explică fenomenul prescrierilor și anularea probelor pe motive formale.

[4] Vezi articolul “PNL: irelevant politic în 2024?”, publicat pe luciancroitoru.ro pe 24 octombrie 2021.

[5] Guvernul Orban (4 nov. 2019 – 7 dec. 2020): PNL. În anul 2020 economia a scăzut cu 3,7 la sută, iar deficitul bugetar a crescut de la 4,6 la 9,3 la sută din PIB; Guvernul Cîțu (dec. 2020-nov. 2021): PNL-USR-PLUS (dec.-sep.)-UDMR. Guvernul cade prin moțiune de cenzură pe 5 oct. 2021, și rămâne interimar până la 25 noiembrie; Guvernul Ciucă (nov. 2021 – iun. 2023): PNL – PSD – UDMR (coaliție autointitulată „Coaliția Națională pentru România”, dar descrisă de mulți analiști ca reeditare a USL (Uniunea Social-Liberală) din perioada 2011-2014); Guvernul Ciolacu I (iun. 2023 – dec. 2024): PSD – PNL (UDMR iese din coaliție); Guvernul Ciolacu II (dec. 2024 – mai 2025): PSD – PNL – UDMR (Coaliția se reîntregește după alegerile din 1 dec. 2024; Ciolacu demisionează după a doua zi după alegerile prezidențiale din mai 2025); Guvernul Bolojan (iun. 2025 – mai 2026): PNL – PSD – USR – UDMR (PSD se retrage din coaliție pe 23 aprilie). Guvernul Bolojan cade prin moțiune de cenzură (AUR, PACE, POT, PSD) pe 5 mai 2026.

[6] Perioada 1990-2026 poate fi împărțită în mai multe sub perioade: constructivism de șoc (1990-1995); A Treia Cale a raționalismului preponderent evolutiv (1995-2001); revenirea la constructivismul tehnocratic (2001-2008); criza economică și răspunsul constructivist la criză (2008-2016); creșterea unui constructivism populist și iliberal (2016-2026).

[7] Vezi Lucian Croitoru (2026), „Scrisoare către Augustin. Capcana intervențiilor în ordinea pieței”, Curtea Veche Publishing, 2026.

[8] Hayek, Friedrich (1993), „Law, Lagislation, and Liberty”, Vol. 1, pp. 32-33.

[9] Publicul nu are această înclinație constructivistă dintr-o eroare de judecată izolată, ci din cel puțin trei cauze: (i) un fel de atavism, cum spune Hayek, nu o eroare modernă; e intuiția implicită, moștenită evolutiv, referitoare la posibilitatea unui proces deschis de a da rezultate bune. Aceasta poate face ca instinctele să nască dorințe pentru un guvern care promovează redistribuirea (vezi Rubin, 2005; Boyer și Petersen, 2017); (ii) asimetria referitoare la cauză între beneficiile ordinii spontane și costurile reprezentate de aspectele nesatisfăcătoare, la care se referă Bastiat: beneficiile sunt difuze în ordinea spontană, generate de un proces de coordonare care nu se vede (milioane de oameni sunt coordonați de reguli abstracte și de modificarea prețurilor). Aspectele nesatisfăcătoare se văd, sunt concrete, personale (sărăcia unui vecin, șomeri, falimente), par să fie determinate de cauze concrete și, de aceea, par să necesite soluții la fel de concrete; (iii) explicația ordinii spontane cere un efort de învățare, pe care publicul nu-l face. În schimb, explicația constructivistă de tipul dacă „efectul E apare din cauza deciziei lui C”, atunci „un efect mai bun apare dacă altcineva  ia o decizie mai bună” se poate înțelege imediat și nu necesită înțelegerea diviziunii cunoașterii pe care se bazează explicația evoluționistă.

[10] Dacă publicul rămâne majoritar constructivist, iar elitele, nici chiar cele evolutive, nu pot evita să dea satisfacție cererilor sale, elementul cheie în bucla elite-public devin aspectele nesatisfăcătoare inerente ordinii spontane. Publicul nu acceptă aspectele nesatisfăcătoare ca fiind ireductibile — le interpretează, greșit, ca eșecuri corectabile, și cere intervenție, prin care apar alte aspecte nesatisfăcătoare și tot așa. Criza nu vine neapărat din ce face elita, ci din așteptările publicului, hrănite de propria lui înclinație constructivistă. Această înclinație constructivistă a publicului este generată de cauzele structurale, deja discutate mai sus (vezi nota de subsol 9).

[11] Vezi Croitoru (2026), op. cit., pp. 331-356.

[12] De ce este mi probabil să se lase loc elitelor liberale? Istoria arată

[13] Soluția curentă data în Occident trilemei de politică monetară formulată de Mundell și Fleming.

[14] La constructivism se poate ajunge pe mai multe căi: direct dinspre raționalismul evolutiv aflat la putere; direct dinspre suspendarea ordinii spontane, după restaurarea acesteia; sau dinspre suspendare, printr-o fază intermediară de dominație a elitelor evoluționiste, care cedează abia apoi spre constructivism. Indiferent pe care dintre aceste căi ajunge societatea, temporar, la raționalism evolutiv, același mecanism (nota 9) — nu o a patra cale, ci procesul care urmează oricăreia dintre cele trei — o împinge apoi înapoi spre constructivism.

[15] Fenomenul contrazice, într-un sens important, circulația elitelor descrisă de Pareto (1963 [1916]): aici, circulația e reală doar la nivelul formei organizaționale (partide noi, alianțe noi), nu și la nivelul substanței — predispozițiile și practicile constitutive rezistând tocmai acolo unde teoria clasică ar prezice înlocuirea lor.

[16] Este posibil să citim dinamica corpului politic ca pe o perversiune politică a sincronismului lovinescian. În loc ca sincronizarea cu Occidentul să ducă la temperarea impulsului constructivist și la consolidarea separației puterilor, corpul politic folosește sincronismul de fațadă (fața frumoasă) ca pe un scut geopolitic în spatele căruia își reproduce, pentru cât de mult timp poate, fondul iliberal. Pentru corpul politic românesc, sincronismul nu este un instrument de modernizare autentică, ci o strategie de camuflaj geopolitic. Prin prisma tipurilor de constructivism utilizate de mine (respectabil sau iliberal), forma (instituțiile democrației liberale de tip occidental, separația de iure a puterilor) este asumată zgomotos. Fondul pe care această formă ar trebui să se așeze nu este un vid cultural (cum credea Maiorescu), ci reguli abstracte și credințe morale ce alcătuiesc tradiția și care ne ghidează acțiunile, dând naștere ordinii spontane a pieței. Partidele ce aparțin corpului politic folosesc însă forma mai mult decât o folosesc partidele constructiviste „respectabile” tocmai pentru a agresa și controla fondul (ordinea spontană), prin politici prociclice, redistribuire discreționară și reglementări asimetrice.

[17] Dominanța fiscală a fost deseori criticată de BNR, dar nu retorica ci acțiunile băncii centrale au fost subiect al unor interferențe politice. Am să dau doar două exemple, despre care cred că au fost cele mai intruzive. În anul 2018, BNR a trecut la un ciclu de întărire a politicii monetare, mărind rata dobânzii de la 1,75 la sută la 2,25 la sută în doar două luni (ianuarie și februarie). Aceasta l-a determinat pe președintele de atunci al PSD și al Camerei Deputaților să adreseze pe 27 februarie o scrisoare Consiliului de Administrație al BNR pentru a menționa o acuzație referitoare la conduita politicii monetare: BNR a majorat dobânda mai rapid decât BCE sau alte bănci centrale din regiune, care nu operaseră nicio creștere similară. Au existat, de asemenea, inițiative parlamentare ce au vizat crearea unei pârghii ca o majoritate parlamentară nemulțumită de politica monetară să demită CA al BNR. Astfel, în 2016, senatoarea Cristiana Anghel a depus un proiect de lege prin care, dacă proiectul ar fi fost adoptat, raportul anual al BNR, care prin lege este trimis parlamentului, urma să fie prezentat în ședință comună, iar respingerea lui de către Parlament ar fi dus automat (aceasta ar fi fost modificarea cheie) la demiterea Consiliului de administrație.

[18] Aici este necesar să subliniez că un corp politic definit ca în text (prin practici și rețele informale) este în totală opoziție cu orice definiție ce identifică o coordonare (sau chiar o conspirație) centralizată. Această distincție pe care o fac corespunde în literatură diferenței dintre, pe de o parte, „capturarea statului” ca proces emergent și difuz (vezi Hellman, Jones și Kaufmann, 2003; David-Barrett, 2024) sau formarea și acțiunea partidului-cartel ca structură care reproduce privilegii fără coordonare centrală explicită (pentru conceptul de partid-cartel vezi Katz și Mair,1995) și, pe de altă parte, modelele de coordonare explicită (între autorii români care se referă la această coordonare explicită, chiar și atunci când folosesc concepte de „stat capturat” sau de „partid-cartel” menționez: Aligică, 2012 și 2023; Ioniță, 2015; Zulean, 2020; Culcer, 2023; Mungiu-Pippidi, 2026). Acestea din urmă au trei trăsături sau presupuneri comune: (i) actorii știu că participă la o coordonare; (ii) există unmoment fondator al înțelegerii comune; (iii) există mecanisme concrete de comunicare între participanți. Teoria de față se înscrie în prima tradiție. Între teoriile academice ce presupun o coordonare centralizată le amintesc pe cele ale lui Mills, 1959, din The Power Elite, Carroll Quigley, 1966, din Tragedy and Hope (unde se poate vedea un fel de teorie a cartelului bancar), și Stigler, 1971, din The Theory of Economic Regulation. Dintre cele la granița dintre popular și  academic amintesc cartea lui Phillips Peter, Giants: The Global Power Elite,precum și Söyler, 2017, în The Turkish Deep State. Între teoriile populare le amintesc pe cele ale statului paralel, popularizată de Steve Bannon și de filozoful britanic Nick Land cu termenul de The Cathedral, introdus de blogerul Yarvin Curtis, alcătuită din filoanele progresiste provenind din universități, presă, birocrația guvernamentală și organizații nonguvernamentale.

[19] Voturi și poziții pe legi cheie privind justiția, independența CSM, DNA, Inspecția Judiciară; gradul de politizare a numirilor în companii de stat, agenții de reglementare, administrații locale etc; transparența și concentrarea achizițiilor publice către firme apropiate; atitudinea față de descentralizare reală vs. menținerea controlului central clientelar.

[20] Cine circulă între funcții de partid, administrație publică, companii de stat și afaceri apropiate, indiferent de eticheta actuală; gradul de osmoză: de exemplu, un politician din USR sau PNL care intră profund în vechile rețele de numiri devine parte funcțională a corpului politic; invers, un politician care aderă la principii liberale poate ieși din corpul politic derivat din partidul-stat.

[21] Comportamentul în situații cu miză mare: reforme judiciare ireversibile, limitarea pensiilor speciale, reducerea aparatului clientelar, etc.

[22] Pentru componenta de electorat (spre deosebire de cea de elite/infrastructură), există o cuantificare externă: un studiu recent (Comșa și Voicu, 2026) arată că aproximativ jumătate din electoratul AUR provenea, atât în 2020, cât și în 2024, din fostul electorat PSD — sursa cea mai stabilă de creștere, alături de mobilizarea a peste 750.000 de non-votanți în 2024. Migrarea elitelor și a infrastructurii asociate rămâne însă, așa cum am precizat în discuția despre limitele testării acestei teorii, verificabilă doar calitativ, nu printr-un indicator agregat comparabil.

[23] Prin „masă critică” înțeleg un prag măsurabil aplicat criteriului de rețea descris în nota 16: proporția din conducerea activă a unui partid — președinți de filiale județene, candidați pe locuri eligibile, persoane propuse pentru funcții în companii de stat sau agenții de reglementare — care circulă documentat dinspre funcții anterioare în interiorul corpului politic, conform aceluiași criteriu de osmoză. Un partid cu sub 15-20 la sută din conducerea activă provenind din asemenea trasee ar fi greu de calificat drept „absorbit”, oricâte cazuri individuale de racolare ar exista; peste acest prag, absorbția devine trăsătură structurală, nu anecdotică. Pragul rămâne o convenție discutabilă, dar existența lui explicită — spre deosebire de absența oricărui prag — transformă absorbția dintr-o etichetă flexibilă într-un criteriu falsificabil, aplicabil direct testului de mai jos: dacă un partid crește electoral rapid menținând un procent scăzut la acest indicator, ipoteza absorbției ca sursă a infrastructurii sale ar fi infirmată pentru cazul respectiv.

[24] AUR 2020 oferă un test util pentru a separa două componente distincte ale creșterii sale ulterioare — cererea ideologică și concentrarea ei organizațională. Cererea exista deja înainte de orice absorbție de infrastructură: nu un vot antioccidental, ci un vot împotriva variantei de constructivism care înglobase progresismul cultural și se prezenta drept unica reprezentare legitimă a Occidentului (mecanism descris pe larg în eseul „Sistemul, anti-sistemul, ideologizarea tradiției și alegerile din România”). Alimentată de reacția la acest progresism după 2008, această cerere explică de ce AUR a obținut 9 la sută din voturi încă din 2020 — un scor peste ce ar obține un partid genuin nou fără nicio bază de susținere ideologică, dar mult sub plafonul pe care avea să-l atingă ulterior. Ce a lipsit în 2020 și a apărut ulterior a fost concentrarea acelei cereri într-un singur vehicul dominant, în loc ca ea să rămână fragmentată între mai multe formațiuni mici — exact ce s-a întâmplat parțial cu SOS și POT, care au rămas plafonate. Această concentrare coincide temporal cu absorbția de infrastructură descrisă mai sus (rețele locale, cadre, know-how organizațional), precum și cu declinul simultan al PSD, de la 29 la sută din voturi în 2020, la 22 la sută în 2024, la 17-19 la sută în 2026 — o coincidență temporală consecventă cu migrarea de elite discutată în secțiunea despre circulația elitelor în interiorul corpului politic, deși scorurile agregate, prin ele însele, nu pot stabili o legătură cauzală directă între cele două fenomene.

[25] După ieșirea PSD din coaliție în octombrie 2009, PDL a asigurat singur guvernarea în cea mai dură fază a recesiunii (Guvernul Boc II, decembrie 2009 – februarie 2012, și Guvernul Ungureanu, februarie–aprilie 2012), aplicând programul de austeritate convenit cu FMI și UE: reducerea cu 25 la sută a salariilor din sectorul bugetar și majorarea TVA de la 19 la 24 la sută, ambele în vara anului 2010. PSD, aflat în opoziție, a aprobat sau a blocat, după caz, măsurile în Parlament, iar când a considerat oportun să reintre în jocul guvernării, s-a coalizat cu PNL și PC în Uniunea Social-Liberală și a demis Guvernul Ungureanu prin moțiune de cenzură, pe 27 aprilie 2012, după doar 78 de zile de mandat.

[26] Fidesz a fost fondat în 1988 ca Alianța Tinerilor Democrați, o mișcare de tineret explicit anticomunistă, formată în opoziție directă față de regim. Partidul Socialist Maghiar (MSZP), succesorul comunist propriu-zis, și-a pierdut treptat relevanța electorală, fără ca Fidesz să fi absorbit vreodată rețele, personal sau infrastructură administrativă de la el. Genealogia lui Fidesz rămâne, de la origine, anticomunistă, nu continuatoare.

[27] PiS a fost fondat în 2001 de frații Kaczyński, cu rădăcini directe în mișcarea Solidarność — tradiție de rezistență anticomunistă.

[28] ANO, fondat de Andrej Babiš în 2011, e cel mai radical caz de ruptură dintre cele trei: nu e nici succesor comunist, nici mișcare anticomunistă istorică, ci un vehicul de afaceri personal, fără nicio genealogie politică instituțională anterioară. KSČM, succesorul comunist propriu-zis, a rămas marginal, aproape dispărând din parlament până în 2021, fără nicio legătură organizațională cu ANO.

[29] Conform cu Staniszkis (1991), nomenclatura comunistă poloneză a folosit poziția politică pentru a-și converti puterea în capital economic; mai târziu, teoria sa a fost preluată deformat de PiS, iar Staniszkis însăși a alunecat spre o retorică a iliberalismului (Wciślik, 2023). Teza ei privește însă conversia economică a puterii, nu persistența unui vehicul politic dominant — cele două fenomene pot fi complet independente: o elită își poate converti cu succes capitalul politic în capital economic chiar și atunci când vehiculul ei politic originar dispare electoral. În cazul polonez, continuitatea s-a manifestat doar economic, nu politic-organizațional, spre deosebire de România.

[30] Ádám și Bozóki (2016) arată, de exemplu, cum Fidesz a „detrurnat” religia ca pe un instrument de legitimare a proiectului său populist, transformând-o într-un element central al narațiunii naționale – un mecanism analog cu cel prin care anumite forțe din România captează valorile autentice (suveranitate, tradiție) sub o formă constructivist-iliberală.

[31] Aici este necesară o nuanță pe care Bozóki și Hegedűs (2018) o introduc în cazul Ungariei: ei descriu regimul maghiar ca fiind un „hibrid extern constrâns” (externally constrained hybrid regime), în care apartenența la UE limitează, dar nu elimină (subilierea mea), erodarea separației puterilor și deriva iliberală.

[32] Abia recent a apărut o opoziție tot mai mobilizată, generată prin mobilizare civică masivă, din afara sistemului de partide (Novinovsky, 2026) — un tipar diferit de mecanismul „izolare din aritmetica parlamentară” care funcționează în România.

[33] Aceste patru țări rămân excluse din categoria corp politic pe baza componentelor propriu-zise ale definiției, nu doar pentru absența comportamentului ciclic descris mai sus. Le lipsește migrarea directă a persoanelor din aparatul fostului partid-stat la nivelul nucleelor dominante actuale, precum și canalul de selecție instituțională a practicilor — inclusiv predispoziția comună împotriva separației puterilor, ca reflex moștenit —, pentru că nu a existat o structură administrativă locală de la un partid-stat pe care actorii actuali s-o fi absorbit. Chiar și acolo unde separația puterilor s-a erodat efectiv (Ungaria, Polonia), mecanismul a fost radicalizare ideologică proprie, nu un reflex moștenit genealogic.

[34] Bill și Stanley (2025) arată că în Polonia, după un regim iliberal, revenirea la democrația liberală (în terminologia mea, la constructivismul «respectabil» sau la fața frumoasă a acestuia) e grea, fiindcă noul guvern moștenește instituții deformate și constrângeri create chiar de vechiul regim. Ideea lor centrală este că liderii pro-democrație din Polonia se lovesc de o «trilemă»: nu pot avea simultan acțiune rapidă, eficiență și respect strict pentru toate procedurile legale.

[35] Moțiunea USL (PSD-PNL-PC) împotriva Guvernului Ungureanu a fost depusă pe 18 aprilie și adoptată pe 27 aprilie 2012, cu 235 de voturi „pentru” — după doar 78 de zile de mandat, cel mai scurt guvern din istoria postdecembristă.

[36] Din perspectiva libertății disciplinate de tradiția de reguli abstracte descoperite și de credințe morale, orice regulă constructivistă introdusă reduce disciplina libertății. Deoarece orice partid, chiar și unul liberal clasic nu poate evita să opereze în societate cu reguli proiectate în discordanță cu regulile tradiției, el este tot un partid care operează cu o libertate mai redusă decât acea libertate ce ar exista dacă nu am avea reguli proiectate fără a fi compatibile cu restul tradiției, adică ar fi la stânga, pe axa X a axelor de coordonate. Doar că ar fi mai puțin la stânga decât partidele constructiviste (vezi pentru detalii, Croitoru, 2026, pp. 215-218). Din această perspectivă nu putem vorbi de partide de dreapta, în sensul că ar putea promova mai multă libertate. Partidele ar fi de stânga cu cât promovează mai multe politici ce intervin în ordinea pieței, reducând libertatea și de dreapta cu cât ar promova mai puțin astfel de reguli. 

[37] Cu cât aceste obiective sunt limitate la aria legitimă a guvernului (protejarea ordinii spontane a societății, apărare, ordine publică sau activități pentru care nu există stimulente pentru a fi furnizate de piață), cu atât mai puțin se știrbește din libertatea individuală disciplinată de tradiție; cu atât mai puțin sunt partidele în stânga, oricum am defini stânga (prin convenția politică consacrată sau prin depărtarea spre stânga nivelului natural al libertății disciplinate de regulile generale și abstracte descoperite).

[38] Totuși, având în vedere disonanța cognitivă la care m-am referit, dacă constructivismul politic respectabil încearcă să impună în mod repetat, pentru o lungă perioadă de timp, obiective nerealizabile în ordinea spontană, atunci, așa cum am arătat în Croitoru (2026) pp. 345-357, ar putea apărea condițiile ca pe cale democratică, nu numai tradiția separației puterilor, dar și ordinea spontană a pieței să poată fi suspendate indefinit, cum s-a întâmplat în fostele țări comuniste. Desigur, ne putem gândi și la cazul extrem al loviturii de stat, dar este puțin probabil.

[39] Vezi articolul meu „Simbioza”, publicat în noiembrie 2015 pe luciancroitoru.ro.

[40] Dorian Gray al lui Oscar Wilde (Portretul lui Dorian Gray) își distribuie frumusețea și urâțenia în două entități distincte: Dorian rămâne frumos și tânăr, în timp ce degradarea sa morală este reflectată în portretul său, care îmbătrânește și se urâțește. Jekyll și Hyde ai lui Robert Louis Stevenson (Ciudatul caz al doctorului Jekyll și al domnului Hyde) spun același lucru: doctorul Jekyll îi transferă trăsăturile imorale, utilizând o poțiune, lui Hyde, pe care nu-l mai poate stăpâni și este nevoit să se sinucidă — invers față de mecanismul politic descris în text, unde se auto-elimină electoral («se sinucid») doar forțele care guvernează pentru a repara dezechilibrele fiscale generate în perioadele bune. Teoria amintește și de William Wilson al lui Edgar Allan Poe (William Wilson), urmărit toată viața de o persoană identică ce îi reprezintă partea bună, respinsă, precum și de Narcis din mitologia greacă, care își vede frumusețea doar în oglindirea din apă. Lui Goliadkin al lui Dostoievski (Sosia/Dublura), un dublu identic i se substituie treptat în viața socială, confiscându-i funcțiile, relațiile și respectabilitatea, până la propria lui prăbușire mintală. “Învățatul” lui Andersen (Umbra) își pierde, literal, umbra; aceasta capătă viață autonomă, prosperă și devine respectabilă în societate, în timp ce omul pe care îl reflecta cândva sărăcește și este, în cele din urmă, executat la ordinul propriei sale umbre.

[41] Vezi articolul meu „With a Permanently Pro-cyclical Fiscal Policy, We Could Lose Democracy and Monetary Policy”, în Transylvanian Review of Administrative Sciences, No. 54 E/2018 pp. 22-37.

[42] Convergența acestor verificări calitative e vizibilă în articolul de față prin cel puțin șase indicii independente, deja discutate: 1. continuitatea organizațională directă FSN (1990), FDSN/PDSR (1992-2001), PSD (din 2001) — nu e o succesiune de partide diferite, ci aceeași structură administrativă și de personal, redenumită succesiv; 2.  dominanța electorală aproape neîntreruptă din 1990 a PSD, cu o singură excepție în 35 de ani; 3. tiparul repetat al «partidului sanitar» cu doi actori diferiți în perioade de recesiune (PNȚCD (1997-1999) și PDL (2009-2010)); 4. absorbția documentată a PDL de PNL (2014); 5. migrarea de elite de la PSD la AUR; 6. recurența conflictelor instituționale peste actori politici diferiți (subordonarea justiției în 2003-2004, legile justiției, OUG 13 în perioada 2017-2019 și în 2022). Niciunul dintre aceste indicii, izolat, nu ar constitui o dovadă riguroasă — convergența lor e cea care face ipoteza alternativă (coincidență repetată) tot mai puțin plauzibilă.

Bibliografie

Acemoglu, D., Johnson, S., & Robinson, J. A. (2001). „The Colonial Origins of Comparative Development: An Empirical Investigation”. American Economic Review, 91(5), 1369–1401.

Acemoglu, Daron, & Robinson, James A. (2012), Why Nations Fail: The Origins of Power, Prosperity, and Poverty, New York: Crown Business.

Ádám, Zoltán, & Bozóki, András (2016). „The ‘God of Hungarians’: Religion and Right Wing Populism in Hungary”. În N. Marzouki, D. McDonnell, & O. Roy (Eds.), Saving the People: How Populists Hijack Religion (pp. 129–147). Hurst Publishers.

Alesina, A., & Tabellini, G. (1990). „A Positive Theory of Fiscal Deficits and Government Debt”. Review of Economic Studies, 57(3), 403–414.

Aligică, Dragoș-Paul (2012), „Cartelul politic transpartinic și liberalizarea pieței politice”, Revista 22, 9 octombrie.

Aligică, Dragoș-Paul (2023), „Iată că este posibil”, www.gandeste.org, 10 iulie.

Arthur, W. Brian (1989), „Competing Technologies, Increasing Returns, and Lock-In by Historical Events”, The Economic Journal, Vol. 99, No. 394, pp. 116–131.

Bill, Stanley (2022), „Counter-Elite Populism and Civil Society in Poland: PiS’s Strategies of Elite Replacement”, East European Politics and Societies, publicat online SAGE.

Bill, Stanley & Stanley, Ben (2025), „Democracy After Illiberalism: A Warning from Poland”, Journal of Democracy, Vol. 26, No. 3, iulie.

Blaive, Muriel (2024), „From Dissidence to Heroism: Constructing an Ideal Post-Communist Identity in the Czech Republic”, East European Politics and Societies, Volume 38, Number 3, August, pp. 845–864, DOI: 10.1177/08883254231168409.

Boyer, Pascal, & Petersen, Michael Bang (2018), „Folk-Economic Beliefs: An Evolutionary Cognitive Model”, Behavioral and Brain Sciences, Vol. 41, e158, Cambridge University Press.

Bozóki, András (2003). „Theoretical Interpretations of Elite Change in East Central Europe”. Comparative Sociology, 2(1), 215–247.

Bozóki, András, & Hegedűs, Dániel (2018). „An Externally Constrained Hybrid Regime: Hungary in the European Union”. Democratization, 25(7), 1173–1189.

Buchanan, J. M., & Wagner, R. E. (1977). Democracy in Deficit: The Political Legacy of Lord Keynes. Academic Press.

Buchowski, Krzysztof (2020), „The Pragmatic (Post-)Communist: Algirdas Brazauskas – the First Secretary, President, and Prime Minister of Lithuania”, Studia z Dziejów Rosji i Europy Środkowo-Wschodniej, Issue 55, pp. 191–214.

Clark, Andy (2016 [2015]), Surfing Uncertainty: Prediction, Action, and the Embodied Mind, Oxford: Oxford University Press.

Comșa, Mircea și Voicu, Bogdan (2026), „Fenomenul AUR și reconfigurarea electoratului românesc”, www.fes-romania.org, 19 iunie.

Croitoru, Lucian (2015), „Simbioza”, luciancroitoru.ro, noiembrie.

Croitoru, Lucian (2017), „Cu o politică fiscală permanent prociclică, am putea pierde democrația și politica monetară”, luciancroitoru.ro, 29 octombrie.

Croitoru, Lucian (2018), „With a Permanently Pro-cyclical Fiscal Policy, We Could Lose Democracy and Monetary Policy”, Transylvanian Review of Administrative Sciences, No. 54 E, pp. 22–37.

Croitoru, Lucian (2021), „PNL: irelevant politic în 2024?”, luciancroitoru.ro, 24 octombrie.

Croitoru, Lucian (2026), Scrisoare către Augustin. Capcana intervențiilor în ordinea pieței, Curtea Veche Publishing.

Culcer, Rodica (2023). „România, stat capturat și inert”. Revista 22, 7 februarie.

Čuroš, Peter (2024), „The Slovak Constitutional Court has Kneeled before Robert Fico”, IACL-IADC Blog, 24 October.

David-Barrett, Liz (2024), „State Capture and Development: A Conceptual Framework”, Journal of International Relations and Development, Volume 26, Issue 2, pp. 224–244.

Dimitrov, Martin K., „From Spies to Oligarchs: The Party, the State, the Secret Police and…”, University of California, Irvine — Center for the Study of Democracy, working paper.

Gavin, M., & Perotti, R. (1997). „Fiscal Policy in Latin America”. NBER Macroeconomics Annual, 12, 11–61.

Grimal, Pierre (2026 [1991]), Marcus Aurelius (trad. Emanuela Jalbă-Șoimaru), București: Humanitas.

Grzymała-Busse, Anna M. (2002), Redeeming the Communist Past: The Regeneration of Communist Parties in East Central Europe, Cambridge: Cambridge University Press.

Haughton, Tim, Cutts, David, & Rybář, Marek (2025), „A Narrow Path to Victory: Robert Fico, Smer-SD, and the 2023 Elections in Slovakia”, East European Politics and Societies, SAGE, DOI: 10.1177/08883254251324191.

Hayek, Friedrich A. (1960), The Constitution of Liberty, Chicago: University of Chicago Press.

Hayek, Friedrich A. (1978 [1969]), „The Primacy of the Abstract”, în New Studies in Philosophy, Politics, Economics and the History of Ideas, Londra: Routledge & Kegan Paul, pp. 35-49.

Hayek, Friedrich A. (1993), Law, Legislation, and Liberty, Vol. 1. Routledge.

Hellman, S. Joel, Jones, Geraint, & Kaufmann, Daniel (2003), „Seize the State, Seize the Day: State Capture and Influence in Transition Economies”, Journal of Comparative Economics, Volume 31, Issue 4, pp. 751–773.

Hohwy, Jakob (2013), The Predictive Mind, Oxford: Oxford University Press.

Ioniță, Sorin (2015), Expert Forum, „Situația migrației pe OUG 55/2014″, www.expertforum.ro, ianuarie.

Jerkov, Aleksandra, Bešlin, Milivoj, & Radeljić, Branislav (2025), „The Depoliticization of Protest: Understanding the 2024/2025 Serbian Students’ Uprising”, Cogent Social Sciences, 11(1), noiembrie, DOI: 10.1080/23311886.2025.2583748.

Katz, Richard S., & Mair, Peter (1995), „Changing Models of Party Organization and Party Democracy: The Emergence of the Cartel Party”, Party Politics, 1(1), 5–28.

Kitschelt, Herbert, Mansfeldová, Zdenka, Markowski, Radosław, & Tóka, Gábor (1999), Post-Communist Party Systems: Competition, Representation, and Inter-Party Cooperation, Cambridge: Cambridge University Press.

Kopeček, Lubomír (2016), „«I’m Paying, So I Decide»: Czech ANO as an Extreme Form of a Business-Firm Party”, East European Politics and Societies, 30(4), pp. 725-749.

Kornai, János (1992), The Socialist System: The Political Economy of Communism, Princeton: Princeton University Press.

Lewandowski, Arkadiusz (2021), „Elitist Democracy as the Root of Populist Counter-Revolution: A Theoretical Approach”, Historia i Polityka, No. 38(45), pp. 145–155.

Michels, Robert (1911), Zur Soziologie des Parteiwesens in der modernen Demokratie, Leipzig: Werner Klinkhardt. (trad. engleză: Political Parties: A Sociological Study of the Oligarchical Tendencies of Modern Democracy, New York: Hearst’s International Library, 1915).

Mills, C. Wright (1959), The Power Elite. Oxford University Press.

Mosca, Gaetano (1939 [1896]), Elementi di Scienza Politica, Torino: Fratelli Bocca. (trad. engleză: The Ruling Class, ed. Arthur Livingston, New York: McGraw-Hill, 1939).

Mungiu-Pippidi, Alina (2026), „Statul paralel își caută alternativă. În el însuși”, www.romaniacurata.ro, iunie.

Mursa, Gabriel (2026), “Liberalismul și dușmanii săi în România modernă (1800–1947)”,

în curs de apariție.

Nordhaus, W. D. (1975). „The Political Business Cycle”. Review of Economic Studies, 42(2), 169–190.

North, Douglass C. (1991), „Institutions”, Journal of Economic Perspectives, Vol. 5, No. 1, pp. 97–112.

Novinovsky, Ian (2026), „Protests in Serbia: the government and its opponents close ranks”, OSW Centre for Eastern Studies (Polonia), 2 martie.

Oakeshott, Michael (1962), Rationalism in Politics and Other Essays, London: Methuen.

O’Donnell, Guillermo, & Schmitter, Philippe C. (1986), Transitions from Authoritarian Rule: Tentative Conclusions about Uncertain Democracies, Baltimore: Johns Hopkins University Press.

Offe, Claus (1996), Varieties of Transition: The East European and East German Experience, Cambridge, MA: MIT Press.

Olson, Mancur (1965), The Logic of Collective Action: Public Goods and the Theory of Groups, Harvard University Press.

Pareto, Vilfredo (1963 [1916]), The Mind and Society: A Treatise on General Sociology (trad. Andrew Bongiorno și Arthur Livingston), vol. 4: The General Form of Society, New York: Dover Publications.

Park, Ausra (2015), „Post-Communist Leadership: A Case Study of Lithuania’s ‘White House’ (1993-2014)”, Demokratizatsiya: The Journal of Post-Soviet Democratization, Vol. 23, January, pp. 151–180.

Parr, Thomas, Giovanni Pezzulo și Karl J. Friston (2022), Active Inference: The Free Energy Principle in Mind, Brain, and Behavior, Cambridge, MA: The MIT Press.

Phillips, Peter (2018), Giants: The Global Power Elite, Seven Stories Press.

Polanyi, Michael (1951), The Logic of Liberty: Reflections and Rejoinders, Chicago: University of Chicago Press.

Quigley, Carroll (1966), Tragedy and Hope: A History of the World in Our Time. Macmillan.

Resimić, Miloš (2022), „Capture Me If You Can: The Road to the Political Colonisation of Business in Post-Milošević Serbia”, Europe-Asia Studies, Vol. 74, No. 10, DOI: 10.1080/09668136.2021.2008878.

Rogoff, K., & Sibert, A. (1988). „Elections and Macroeconomic Policy Cycles”. Review of Economic Studies, 55(1), 1–16.

Rothschild, Joseph (1974), East Central Europe Between the Two World Wars, Seattle: University of Washington Press.

Roubini, N., & Sachs, J. D. (1989). „Political and Economic Determinants of Budget Deficits in the Industrial Democracies”. European Economic Review, 33(5), 903–933.

Rubin, Paul H., & Gick, Evelyn (2005), „Hayek and Modern Evolutionary Theory”, în Evolutionary Psychology and Economic Theory (Advances in Austrian Economics, Vol. 7), pp. 79–100, Emerald Group Publishing Limited.

Sellier, André, & Sellier, Jean (2011), Atlasul popoarelor din Europa Centrală, Editura Niculescu, p. 64.

Söyler, Mehtap (2017), The Turkish Deep State: State Consolidation, Civil-Military Relations and Democracy, Routledge.

Staniszkis, Jadwiga (1991), „«Political Capitalism» in Poland”, East European Politics and Societies, 5(1), pp. 127–141.

Stigler, George J. (1971), „The Theory of Economic Regulation”, The Bell Journal of Economics and Management Science, Vol. 2, No. 1, Spring, pp. 3–21.

Szelényi, Iván, & Szelényi, Szonja (1995), „Circulation or Reproduction of Elites during the Postcommunist Transformation of Eastern Europe”, Theory and Society, 24(5), 615–638.

Talvi, E., & Végh, C. A. (2005). „Tax Base Variability and Procyclical Fiscal Policy in Developing Countries”. Journal of Development Economics, 78(1), 156–190.

Tornell, A., & Lane, P. R. (1999). „The Voracity Effect”. American Economic Review, 89(1), 22–46.

Vladisavljević, Nebojša (2008), „The Rise of Milošević”, în Serbia’s Antibureaucratic Revolution, Londra: Palgrave Macmillan.

Vujačić, Veljko (2004), „Reexamining the «Serbian Exceptionalism» Thesis”, Institute of Slavic, East European, and Eurasian Studies, University of California, Berkeley, working paper.

Wandycz, Piotr S. (1992), The Price of Freedom: A History of East Central Europe from the Middle Ages to the Present, London and New York: Routledge.

Wasilewski, Jacek (1996), Working Paper Series 40, Center for Polish and Central European Studies, University of Rochester.

Wciślik, Piotr (2023), „Jadwiga Staniszkis and the Big Tent of Illiberalism”, Zenodo, DOI: 10.5281/zenodo.12585322.

Wesołowski, Włodzimierz (1998), în John Higley, Jan Pakulski, Włodzimierz Wesołowski (eds.), Postcommunist Elites and Democracy in Eastern Europe, Londra: Macmillan. Zulean, Marian (2020), „Colegii, coledzii si capturarea statului”, www.contributors.ro, 12 iulie.