*) Acest articol este o sinteză a articolului intitulat „Cele două fețe ale unui anume corp politic”, inițial publicat pe 17 iunie, dar revizuit substanțial pe 12 iulie și republicat pe acest blog. Sinteza este dedicată celor ce nu au timpul necesar parcurgerii celor peste 23 de pagini de text ale articolului, dar sunt totuși interesați să înțeleagă evoluțiile de pe scena politică.

XXX

Scena politică românească pare, la suprafață, complet reconfigurată — cu partide noi, alianțe neașteptate și un discurs public dominat de urgența momentului. Nu am putea înțelege ce determină aceste modificări și semnificația lor profundă  dacă nu identificăm ce continuitate structurală rămâne ascunsă sub aceste schimbări vizibile. Acest articol propune exact o asemenea abordare: una capabilă să explice nu doar evenimentele înseși, ci și principiile care se relevă în comportamentele formațiunilor politice, indiferent de partidele sau liderii aflați la un moment dat în prim plan. Când astfel de principii sunt aduse în atenție, aproape nimic nu mai pare surprinzător sau nelalocul lui pe scena politică.

Timp de aproape trei decenii, Partidul Social Democrat a fost, aproape fără excepție, cel mai mare partid din România — dar mărimea lui a ascuns un principiu mult mai larg decât o simplă dominanță electorală. PSD guverna aproape exclusiv în fazele ascendente ale ciclului economic, promovând politici fiscale expansive, populare, ușor de susținut cât timp economia creștea. Această expansiune fiscală sistematică, promovată tocmai atunci când economia nu mai avea nevoie de stimulare, a generat însă și o presiune inflaționistă persistentă — un cost economic difuz, resimțit de întreaga populație, dincolo de consecințele strict politice ale acestui comportament. Când veneau recesiunile — momentele în care corectarea dezechilibrelor fiscale devenea inevitabilă și, cu ea, costul politic al austerității — PSD se retrăgea sistematic în opoziție, lăsând altor partide sarcina neplăcută de a guverna prin ajustare. Consecința acestui comportament nu era una simetrică. Partidele care acceptau rolul de „guvernare sanitară” plăteau, aproape de fiecare dată, prețul politic maxim: ieșeau de pe scena electorală, uneori definitiv. PNȚCD, după 1996-2000, și PDL, după 2008-2012, sunt exemple limpezi. Opoziția reală a scenei politice românești se subția, rundă după rundă, în timp ce actorul care evita sistematic recesiunile își păstra, an de an, poziția dominantă. Aceasta este, în esență, „ipoteza cinismului fiscal”: nu o teorie despre corupție sau despre incompetență administrativă, ci o teorie despre stimulente structurale — despre cine plătește costul politic al ciclului economic și de ce.

Astăzi, însă, tabloul electoral pare fundamental schimbat. PSD nu mai este, cu certitudine, primul partid al României — a ajuns, în funcție de sondaj și de moment, al doilea sau chiar al treilea, depășit de AUR și concurat de PNL sau de alte formațiuni. Dacă am judeca strict din perspectiva ipotezei cinismului fiscal în forma ei inițială, am fi tentați să concluzionăm că mecanismul s-a stins — că partidul care juca rolul de beneficiar sistematic al fazelor bune ale ciclului economic și-a pierdut, pur și simplu, capacitatea de a mai domina.

Întrebarea centrală a acestui articol este dacă această concluzie e corectă și dacă mecanismul continuă să funcționeze, doar sub o formă mai puțin vizibilă — nu prin persistența unui singur partid, ci prin capacitatea unei structuri mai largi de a se reproduce prin mai multe vehicule succesive, păstrând aceleași consecințe asupra democrației: eroziunea opoziției reale, transferul sistematic al costului politic al recesiunilor către actori sacrificabili, și o separație a puterilor în stat menținută, an de an, într-o formă precară.

Răspunsul propus e afirmativ, iar conceptul central prin care se articulează e cel de corp politic. Numesc corp politic ansamblul de elite care derivă din fostul partid-stat comunist și se reproduc prin rețele informale, pe două canale distincte: migrarea directă a persoanelor dintr-o formațiune în alta, și selecția instituțională discreționară a practicilor — ucenicie, mentorat, promovare după criterii moștenite, fără trecerea printr-o competiție internă cu adevărat deschisă și contestabilă. Corpul politic nu este o entitate monolitică, cu voință centralizată și plan explicit — nu e o conspirație, în sensul propriu al termenului, ci o structură emergentă, difuză, care se auto-reproduce prin faptul că cei formați în interiorul ei tind să repete, indiferent de eticheta partidului sub care activează, aceleași reflexe instituționale: aceeași reticență față de separația reală a puterilor, aceleași mecanisme de captare a resurselor administrative locale, aceeași disponibilitate de a guverna doar atunci când ciclul economic o permite. Indiferent de vehiculul prin care se manifestă la un moment dat — PSD, AUR sau alte formațiuni absorbite —, corpul politic perpetuează astfel aceeași sursă de presiune inflaționistă persistentă, generată de expansiunea fiscală sistematică din fazele de creștere: nu doar un cost politic, transferat partidelor sanitare, ci și un cost economic, transferat consumatorilor și producătorilor.

Ceea ce arată acest concept este că întrebarea „PSD mai domină sau nu?” e, de fapt, greșit formulată. Corpul politic face astăzi, prin intermediul mai multor vehicule — inclusiv, parțial, prin absorbția de elite și rețele locale în formațiuni precum AUR — exact ceea ce făcea PSD singur cu douăzeci de ani în urmă. Fondatorii AUR sunt, în mare parte, genuin noi, fără trecut în vechiul regim; dar infrastructura de cadre, primari, consilieri și rețele de mobilizare care a permis partidului să crească rapid, de la aproximativ nouă procente în 2020 la peste treizeci și cinci de procente în prezent, pare să fi fost construită parțial prin absorbția exact a acelor elite și practici pe care partidul le critică retoric. Corpul politic nu s-a micșorat odată cu declinul electoral al vreunui vehicul al său (de exemplu PSD) — electoratul a migrat, parțial, către un alt vehicul al său, păstrându-și consecințele: aceeași erodare a separației puterilor, aceeași capacitate de a transfera costul recesiunilor către alți actori, aceeași dominanță electorală care nu se traduce niciodată în pedeapsă electorală reală pentru corpul politic în ansamblul lui, ci doar în alternanța formelor lui vizibile.

Dar acest fenomen, care pare la prima vedere o particularitate strict românească, se dovedește a fi doar o manifestare locală a unui mecanism mult mai larg. Corpul politic amplifică, la scară locală, o dinamică ce operează la nivelul întregului Occident: alternanța dintre două forme de raționalism constructivist. Prima e forma internaționalizată, tehnocratică, „respectabilă” — cea care găsește legitimitate în instituțiile occidentale, în retorica integrării europene, în paradigma social-democrată sau liberal-progresistă dominantă la un moment dat în capitalele occidentale. A doua e forma naționalist-populistă, „iliberală” — cea care câștigă teren atunci când prima intră în criză de legitimitate, tocmai din cauza propriilor ei încercări de a impune, prin proiectare rațională, obiective incompatibile cu ordinea spontană a societății. Ceea ce oscilează, propriu-zis, nu e conținutul ideologic fix al uneia sau alteia dintre cele două forme, ci legitimitatea internațională pe care Occidentul o recunoaște, la un moment dat, uneia dintre ele.

Când paradigma respectabilă domină scena occidentală, fața frumoasă a corpului politic crește; când acea paradigmă intră în criză, fața urâtă găsește teren de expansiune — inclusiv prin analogie explicită cu mișcări occidentale similare. Aceasta este „legea de mișcare” a celor două tipuri de constructivism – respectabil și iliberal – ce operează în interiorul Occidentului, analogie cu un „ceasornic politic”, care deși nu e proiectat de nimeni, produce alternanța la putere. Analogia are însă o limită importantă: spre deosebire de un ceas, revenirea la raționalismul evolutiv nu e niciodată garantată sau calculabilă — rămâne contingentă și rară, iar ritmul oscilației însăși variază imprevizibil. Cu această rezervă, raționalismul constructivist e limba mare, trecând repetat prin „ora 9″ (fața respectabilă) și „ora 3″ (fața iliberală), în timp ce raționalismul evolutiv, limba mică, revine doar rar și fără nicio garanție la o poziție similară uneia din trecut. Practic, atâta vreme cât prea puțini oameni aderă la raționalismul evolutiv, politica occidentală se reduce la lupta dintre cele două fețe ale constructivismului. Iar când se instalează fața iliberală, ea pare atât de urâtă încât produce fie dorința de revenire la constructivismul respectabil — mai ușor de reamintit fiindcă e mai recent —, fie, mai grav, o adâncire prelungită în iliberalism. Ieșirea reală spre liberalismul clasic rămâne, în ambele cazuri, rară.

Testul cel mai riguros al amplificării acestei legi de mișcare nu poate rămâne, însă, limitat la un singur caz. O comparație cu alte state din Europa Centrală și de Est arată că fiecare dintre ele se aliniază acestei oscilații constructiviste, dar în forme structural diferite. Ungaria și Polonia au dezvoltat fața urâtă (iliberală) a constructivismului mai degrabă prin radicalizarea internă a unor mișcări genuin noi sau genuin anticomuniste decât prin capturarea unui vehicul preexistent de către elite cu genealogie directă în vechiul regim — separația puterilor s-a erodat totuși, uneori mai vizibil decât în România, dovadă că fenomenul de legitimitate poate produce efecte severe și fără amplificarea specifică a unui corp politic concentrat. Cehia a cunoscut o tentativă de captură similară, respinsă însă structural de instituții mai robuste, precum Curtea Constituțională. Bulgaria prezintă un corp politic difuz — practicile și rețelele vechiului regim comunist nu au dispărut, dar s-au diseminat în mai multe vehicule politice simultan, fără să producă o dominanță concentrată comparabilă cu cea a PSD. Slovacia oferă, dintre toate cazurile discutate, poate cea mai curată genealogie organizațională, comparabilă structural cu cea românească — de la Partidul Comunist, prin succesorul lui social-democrat, până la actualul partid dominant al lui Robert Fico — dar cu o traiectorie recentă mai degrabă spre înrădăcinare agresivă decât spre oscilația strategică descrisă pentru România. Serbia ilustrează forma cea mai extremă a mecanismului: un corp politic consolidat continuu de peste un deceniu, care nu mai oscilează deloc între cele două fețe, ci s-a instalat permanent, până la punctul în care organizații independente clasifică țara drept autocrație electorală.

Lituania, în schimb, funcționează ca un caz-limită deosebit de instructiv, pentru că arată exact ce se întâmplă atunci când mecanismul descris pentru România nu găsește condițiile necesare pentru a se instala. Partidul succesor comunist lituanian a câștigat, la începutul anilor 1990, alegeri libere cu majoritate absolută — condiția inițială era, structural, comparabilă cu cea a PSD. Dar, spre deosebire de România, sprijinul acelui partid s-a prăbușit rapid, iar formațiunea s-a dizolvat prin fuziune într-un partid social-democrat autentic, cu rădăcini pre-sovietice — o diluare, nu o capturare. Lituania s-a comportat, din perspectiva legii de mișcare, ca o democrație occidentală matură: a existat o alternanță electorală normală, fără persistența unui corp politic genealogic concentrat, iar separația puterilor a rămas robustă.

Comparația acestor opt cazuri conduce la o concluzie importantă: amplitudinea și forma exactă a fenomenului depind de cel puțin doi factori, independenți de legea de mișcare în sine. Primul e prezența sau absența unui corp politic local, concentrat genealogic, capabil să amplifice oscilația dintre cele două fețe ale constructivismului. Al doilea e gradul de ancorare instituțională într-o democrație consolidată supranațională — în cazul european, apartenența efectivă la Uniunea Europeană, cu tot ce implică ea: condiționalități, jurisdicție europeană, presiune diplomatică susținută. Absența acestei din urmă ancore, așa cum arată cazul sârb, poate transforma o oscilație strategică — retragere temporară, urmată de revenire — într-o înrădăcinare permanentă, fără nicio nevoie ca actorul dominant să mai joace vreodată rolul unei fețe frumoase dispuse să cedeze puterea. Prezența ambelor condiții defavorabile — un corp politic concentrat, dar și o ancoră instituțională insuficient de puternică pentru a-l tempera complet — pare să explice cel mai bine traiectoria românească: nici o înrădăcinarea deplină a corpului politic (Serbia), nici absența corpului politic (Lituania), ci o oscilație persistentă, cu o separație a puterilor cronic precară.

Independent, însă, de amplitudinea locală a fenomenului, mecanismul de oscilație între fața frumoasă și fața urâtă a constructivismului rămâne, prin însăși natura lui, incompatibil cu ordinea spontană a societății occidentale — indiferent care dintre cele două fețe domină la un moment dat. Această incompatibilitate se manifestă pe trei planuri distincte. În planul ontologic, ordinea socială rămâne, indiferent de câte reguli ar dori să proiecteze o elită constructivistă, covârșitor preponderent ordine spontană a pieței — o rețea de relații abstracte generată de acțiunile individuale ghidate de regulile și credințele morale ale tradiției liberale occidentale. Nicio elită, oricât de coerentă și de bine intenționată, nu poate altera această trăsătură fundamentală: omul care acționează, spre deosebire de omul care meditează, sprijină necondiționat ordinea spontană, indiferent de convingerile lui teoretice. În planul epistemologic, regulile abstracte ale tradiției reprezintă o formă de rațiune abstractă fondatoare, la care se adaugă, prin acțiunea comună, o a doua formă — rațiunea operativă, generată continuu de relațiile abstracte pe care acțiunea ghidată de tradiție le fondează. În planul antropologic, orice persoană poate fi înțeleasă fie ca om care acționează, susținând necondiționat ordinea, fie ca om care meditează — iar acesta din urmă poate alege între raționalismul evolutiv, care recunoaște limitele rațiunii umane, și raționalismul constructivist, care crede că adevărul social poate fi dedus prin rațiune pură.

Aici stă, de fapt, limita structurală a oricărei forme de constructivism, indiferent cât de „frumoasă” sau cât de „urâtă” ar fi fața ei politică: pentru că nu poate altera trăsătura ontologică fundamentală a societății — ordinea rămâne, oricum, covârșitor spontană —, constructivismul nu poate distruge societatea din temelii, dacă nu se întrunesc condiții extreme. Ceea ce poate face, în schimb, e să reducă rațiunea proprie a ordinii spontane și eficiența ei pentru oameni, prin introducerea repetată a unor reguli proiectate care intră în conflict cu regulile abstracte descoperite organic de-a lungul timpului. Efectul net nu e colapsul ordinii, ci o bunăstare persistent inferioară potențialului ei — un cost difuz, dificil de măsurat direct, dar cumulativ, plătit de fiecare individ care trebuie să navigheze o ordine socială alterată constant de intervenții constructiviste succesive, indiferent cine se află, la un moment dat, la guvernare.

Concret, referitor la România, rămâne, în final, întrebarea pe care și-o pune oricine înțelege că existența corpului politic perpetuează riscul serios al reducerii libertăților economice și politice: ce soluții sunt posibile, și în ce orizont de timp ar putea produce efecte reale? Cea mai directă soluție teoretică — ca partidele „sanitare” să refuze pur și simplu rolul de sacrificiu electoral, obligând corpul politic să-și asume propriile erori de politică fiscală — rămâne, deocamdată, puțin probabilă, din motive structurale explicate în corpul articolului: există cauze clare pentru care aceste partide continuă să accepte, rundă după rundă, guvernarea în perioadele proaste. Dar asta nu înseamnă absența oricărei soluții, ci doar faptul că soluțiile reale se găsesc altundeva decât acolo unde le caută, de obicei, adversarii declarați ai corpului politic. Ele există chiar în faptul că ordinea socială rămâne preponderent spontană, făcând ca intervențiile guvernamentale succesive să genereze costuri individuale tot mai mari, care determină, treptat, cetățenii să-și modifice opțiunile și comportamentele. Va apărea, probabil, nevoia unor forțe politice noi, exterioare rețelelor corpului politic — inclusiv, esențial, un partid liberal în sens clasic, capabil să reducă dependența de redistribuire și să stimuleze concurența reală. Vor apărea, de asemenea, tensiuni interne inevitabile între cele două fețe ale corpului politic, ori de câte ori interesele lor curente intră în conflict, fisurând coeziunea care le-a ținut unite până acum. Și vor apărea, în cele din urmă, tensiuni structurale între corpul politic și instituțiile occidentale — nu neapărat sub forma unor presiuni externe explicite, cât sub forma unei incompatibilități tot mai greu de justificat sau de acoperit retoric.

Toate aceste evoluții rămân, prin natura lor, previzibile doar ca direcție, nu ca ritm — teoria oferă un mecanism structural, testabil caz cu caz prin verificarea biografică a migrărilor de elite și a rețelelor de numiri, dar nu o măsură agregată a intensității sau a vitezei fenomenului, exact pentru că o asemenea agregare ar ascunde, contrar spiritului întregii teorii, procesele particulare care îi dau conținut real. Singura întrebare cu adevărat deschisă rămâne dacă aceste tensiuni se vor acumula suficient de repede pentru a produce, într-adevăr, fisurarea coeziunii corpului politic — mai degrabă într-un orizont îndepărtat decât într-unul apropiat — înainte ca el să fi produs daune ireversibile democrației și separației reale a puterilor.