Fondurilor europene pot substitui investiţiile străine pe termen scurt, în criză, când e incertitudine. Dar sunt un substitut temporar, fiindcă economia de piaţă se bazează pe fluxuri private continue. Cu alte cuvinte, nu fondurile europene trebuie să reprezinte reperul, căci ar însemna să ducă la erodarea spiritului antreprenorial

Care apreciați că sunt atuurile României, ce pot fi considerate  fundamente pe baza cărora să se clădească o creștere economică sănătoasă?

Creșterea economică depinde în mod direct de progresele în știință, de progresele cunoașterii privind producția și de stimulente (structura și nivelul impozitelor, stimulentele pentru invenții și inovații, reglementarea etc). Primele două sunt un bun comun al tuturor. Nu trebuie să inventezi ceva ce deja este inventat. Cu toate acestea, țările se diferențiază foarte mult privind creșterea și, în cele din urmă, venitul pe locuitor. Aceste diferențe se pot explica în special prin geografie, specializare și politici economice.

Dacă lăsăm la o parte geografia, care cred că ne avantajează, și specializarea, care în cazul nostru a început să fie vizibilă timid după 1989, atunci ajungem la stimulente și politici. Dacă acestea sunt bune, economia poate crește în mod sustenabil cu rate destul de înalte. Din păcate, în ultimele două decenii stimulentele au fost distorsionate de lipsa unei voințe politice adecvate pentru a restructura sectorul întreprinderilor de stat și pentru a clarifica drepturile de proprietate. Din această cauză corupția a rămas o problemă.

Chiar dacă politicile macroeconomice au reușit să mențină stabilă economia, creșterea economică a fost de aproximativ 1% pe an în medie în această perioadă. Alături de corupție, care împiedică alocarea eficientă a resurselor, penuria de calificări și sistemul de educație sunt cele mai mari slăbiciuni ale economiei noastre.  Atuurile economiei nostre în prezent sunt rata flexibilă de schimb, îndatorarea relativ redusă a sectorului privat, costurile relativ mici cu munca și angajamentul de a converge în termeni reali cu economia UE. Îndatorarea redusă și o piață de consum relativ mare oferă spațiu pentru o creștere economică bazată pe cerere potențial viguroasă pe termen lung. De asemenea, mediul de afaceri s-a îmbunătățit în ultimii ani, deși corupția și o piață a muncii rigidă îl ține sub nivelul necesar unei creșteri economice mai înalte.

Considerați că evoluția CDS-urilor reprezintă o confirmare a  potențialului de dezvoltare promis de România?

Nu. CDS-urile îndică doar percepția privind riscurile suverane. Piața CDS-urilor este informativă, dar să nu uităm că are o adâncime relativ mică.

În ce măsură investitorii străini fac aceeași conexiune între evoluția fundamentelor economice care stau la baza dezvoltării țării și dinamica CDS-urilor?

Există o astfel de conexiune. Economia României depinde de intrări de capitaluri. Un nivel redus al CDS-ului este o indicație pozitivă pentru investitorii străini, iar pentru statul român se traduce în costuri de îndatorare mai mici. Fundamentele slabe ale economiei pot fi asociate cu evoluții neașteptate privind evoluția mediului politic sau a mediului de afaceri. O corupție înaltă și drepturile de proprietate precare sunt o indicație clară a respectului redus față de lege. Aceste trăsături sunt un avertisment implicit pentru orice investitor străin despre potențiale probleme, despre lupte politice care îl pot speria.

Credeți că accesarea fondurilor europene poate substitui investițiile străine directe?

Pe termen scurt, acum, în timpul crizei, când există incertitudine în țările din care vin/veneau investițiile directe, accesarea fondurilor europene ar putea fi un substitut. Totuși, trebuie să ne gândim la ele ca la un substitut temporar. Economia de piață se bazează pe fluxuri private continue, astfel încât de bază vor rămâne tot fluxurile private, inclusiv investițiile străine. Fondurile europene sunt temporare, sunt puse la dispoziție cu invitația de a le folosi după reguli clare în scopuri clare. Ele nu trebuie să constituie reperul, căci ar însemna să ducă la erodarea spiritului antreprenorial. Dar acest pericol este mai mult teoretic, căci practica a arătat că structura existentă a stimulentelor și calificărilor nu este adecvată pentru o absorbție mai înaltă a acestor fonduri.

În condițiile în care din ce în ce mai multe companii își declară insolvența, și afectează buna funcționare a mediului economic și a bugetului, în ce orizont de timp credeți că își  vor face apariția  investitorii de portofoliu serioși?

Un investitor este întotdeauna serios din perspectiva obiectivelor proprii. Faptul că mulți antreprenori își declară insolvența unor companii pentru a înființa a doua zi altele ne duce din nou la problema stimulentelor. Înseamnă că prevederile legale permit sau chiar stimulează, probabil involuntar, un astfel de comportament. Una din legile economiei de piață este că cei care reușesc pot să își ia profiturile, iar cei care nu reușesc trebuie să plătească, inclusiv cu falimentul. Dacă însă se ajunge ca falimentul să fie utilizat pentru a nu plăti, atunci sistemul are o problemă gravă: încalcă o cerință, care odată încălcată pune în discuție existența pieței competitive, singura care poate produce creștere economică sustenabilă. Investitorii de portofoliu „serioși” vor veni când aceste probleme vor fi rezolvate.

Ce element îl considerați mai dăunător pentru menținerea și stimularea potențialului economic, inflația sau șomajul?

Ambele. Dacă este inflație mare și, eventul, crescătoare, atunci se produce peste potențial. Un nivel efectiv al producției mai mare ca nivelul potențial nu este sustenabil. O astfel de practică duce la pierderea puterii de cumpărare, creând iluzia unei ocupări mai mari, pentru o perioadă relativ scurtă de timp. În final, dacă politicile de stimulare a producției peste potențial continuă, pe lângă pierderea puterii de cumpărare, forța de muncă se va confrunta și cu pierderea locurilor de muncă. Invers, un șomaj mai mare decât cel care ar corespunde producției potențiale este dăunător. De aici avem și o implicație: dacă rata inflației este prea mică, orice șoc pe partea ofertei poate produce deflație. Dacă inflația este prea mică pentru mult timp în cvasitotalitatea țărilor, atunci pot apărea comportamente care duc la acumularea de dezechilibre care se reflectă în creșterea excesivă a prețurilor la active (boom), în special la locuințe și alte proprietăți. În final, acest boom se va sparge, dând naștere la o criză finaciară. De aceea cred că ocuparea trebuie să fie cea corespunzătoare niveluluI potențial al producției, iar inflația trebuie să fie moderat-joasă, mai degrabă decât foarte joasă.

Considerați că scăderile arbitrare de salarii, care au scop  menținerea șomajului la un nivel decent, reprezintă o soluție din  punct de vedere economic, privită prin prisma generării de rezerve de productivitate?

Sunt împotriva deciziilor arbitrare, inclusiv împotriva scăderilor arbitrare de salarii. Dar, mai mult, cred că salariile trebuie ghidate de competitivitate. Nu poți să ai eficiență crescută fără salarii adecvate. În final, deciziile privind salariile sunt private, se iau la nivel microeconomic, nu sunt exterioare întreprinderilor. Nu le spunem noi managerilor ce să facă. Noi putem doar să arătăm că pe termen mai lung, competitivitatea crescută este asociată cu ocuparea mai înaltă a forței de muncă. Mai precis, cu cât mai multe firme își sporesc competitivitatea într-o economie, cu atât ocuparea forței de muncă crește, deoarece prosperitatea firmelor existente duce la dezvoltarea altor firme.

În vederea unei relansări reale a economiei se poate porni de la  premisa că reducerea dobânzilor trebuie să se coreleze cu micșorarea taxelor și impozitelor?

Trebuie făcută o distincție între vremurile normale și cele de acum. În vremurile normale, când producția este la nivelul potențial, o relaxare a politicii fiscale, inclusiv prin reducerea impozitelor ar fi inutilă. În acest caz, o bancă centrală care țintește inflația ar trebui să întărească politica monetară prin creșterea ratei dobânzii, căci altfel ar rata ținta de inflație. Creșterea ratei dobânzii ar determina multe firme și gospodării să reducă cheltuielile curente și de investiții, iar moneda s-ar aprecia.  Astfel, creșterea cheltuielilor private, determinată de reducerea impozitelor, ar fi compensată de reducerea cheltuielilor private determinată de creșterea ratelor dobânzii, cererea agregată rămânând nemodificată. Același raționament lucrează și în cazul relaxării politicii fiscale prin intermediul creșterii cheltuielilor publice. Totuși, în cazul prezent, când producția este sub potențial din cauza cererii scăzute, o reducere concomitentă a ratelor dobânzii și a impozitelor ar stimula economia. Banca centrală nu s-ar opune unei scăderi a impozitelor, în situația în care starea bugetului ar permite-o, dacă gap-ul deflaționist al producției ar tinde să reducă inflația sub țintă. Situația se complică dacă apar șocuri pe partea ofertei, care determină creșterea inflației în ciuda gap-ului dezinflaționist al producției.

Ce contează mai mult într-o economie: cantitatea de bani de pe piață sau cea de bunuri și servicii?

Ambele. Știu că există unii analiști care spun că în lume sunt prea mulți bani în raport cu bunurile de pe piață. Dar nu așa se pune problema. În prezent, unele țări dezvoltate se află în capcana lichidității din cauza prăbușirii cererii agregate, care exercită presiuni pentru scăderea prețurilor (deflație). Când prețurile scad, ratele dobânzii reale (care se calculează scăzând din rata nominală a dobânzii rata anticipată a inflației) cresc, împovărându-i pe cei cu datorii. Din această cauză, investițiile și consumul se reduc și producția scade. Pentru a evita creșterea ratelor reale ale dobânzii, băncile centrale au redus ratele nominale ale dobânzii la zero. După această reducere nu mai pot decât să tipărească bani pentru a crea anticipații inflaționiste, care să contribuie la reducerea ratelor reale ale dobânzii și la creșterea producției și ocupării.

Interviu apărut în revista economică „Finanţiştii” pe 28 iunie 2013