Ca adept al evoluției societății prin ordine spontană, ma uit cu îngrijorare la reînvierea teorie chartaliste a banilor prin promovarea teoriei moderne a banilor – Modern Money Theory (MMT). Teoria chartalistă, apărută într-o perioadă în care „noul liberalism”, justificând egalitatea economică, se extindea, spune că banii au o natură juridică, adică au fost de la început tipăriți de guvern. Mai mult, pornind de la această natură, MMT spune că ei pot fi tipăriți în cantitățile necesare guvernului pentru a atinge nivelul ocupării depline a forței de muncă prin extinderea deficitelor bugetare.

Cu alte cuvinte, guvernul poate tipări orice cantitate de bani dorește pentru a cumpăra orice dorește. Dacă apare inflație, guvernul crește impozitele și inflația revine la normal. Unii spun că MMT înseamnă Magic Money Tree (expresie folosită de Theresa May pentru a sugera că banii trebuie mai întâi să-i ai pentru a-i cheltui). Cred că această denumire este mai sugestivă referitor la indisciplina fiscală și monetară care se promovează prin MMT. Ca și denumirea de People’s Quantitative Easing, a lui Corbyn, care implică guvernul, reflectând o concepție similară MMT, propusă de Richard Murphy. MMT implică o negare a principiului clasic al neutralității banilor. Rezultă, astfel, din MMT, că tipăritul de bani aduce prosperitate.

Cine sunt adepții acestei teorii? În general economiști/gânditori raționalist-constructiviști: Georg Friedrich Knapp (fondator cu a sa „The State Theory of Money”, publicată în 1905), Alfred Mitchel, Abba Lerner (un moderat întrei ei, care a introdus distincția dintre finanațe funcționale („functional finance”) și finanțe sănătoase („sound finance”)), James K. Galbraith (fiul lui John K. Galbraith), Hyman Minsky (care descrie mecanismul formării banilor într-un mod ingenios, dar care propune soluții de ieșire din recesiuni sau de evitare a depresiilor economice ce înclină către finanțe funcționale și, astfel, dau bază teoriei moderne a banilor). Mai nou, îi avem pe Warren Mosler, Randal L. Wray, Stephanie Kelton, pavlina Tcherneva, Rodger Malcolm Mitchell, William Francis Mitchell, Scott Fulviller, Stephanie Bell, Éric Tymoigne. O prezentare succintă a MMT și a rădăcinilor ei intelectuale este prezentată în Wray și Tymoigne („Modern Money Theory 101: A Reply to Critics”, Working Paper 778, Levy Economics Institute of Bard College, 2013) și în Wray („From the State Theory of Money to Modern Money Theory: An Alternative to Economic Orthodoxy”, Working Paper 792, Levy Economics Institute of Bard College, 2014).

Care este diferența dintre MMT și teoria care spune că o politică fiscal care crește cheltuielile este nevoită să crească, mai târziu, impozitele pentru a reduce deficitele bugetare și inflația astfel generate? Strict din această perspectivă, a creșterii cheltuielilor urmată de creșterea impozitelor, niciuna! MMT este doar o altă teorie născută din „aroganța fatală” a abordărilor constructivist-raționaliste din economie.

Știți ce este ironia pentru România? Faptul că „teoreticienii” creșterii economice bazate pe creșterea salariilor (adică pe creșterea cheltuielilor) nu au înțeles bine nici teoria MMT, pe care o sprijină și pe care se bazează implicit, și pe care, în același timp, tot implicit și fără să știe, o neagă. Acești „teoreticieni” au propus concomitent cu creșterea cheltuielilor și reducerea impozitelor, ca apoi să dea vina pe BNR că nu a aplicat politicile ei antiinflaționiste specifice, adică derivate din teoria neo-keynesistă a banilor, pe care teoria MMT o neagă. Studenții familiarizați cu teoriile monetare zâmbesc când aud astfel de afirmații.

Știu că unii îl citeză pe Adam Smith și pe Jean-Baptiste Say pentru a susține teoria MMT. Au găsit și ei niște citate pe care le scot din context pentru a-și susține teoria raționalist-constructivistă. Dar nu scot un cuvânt pentru a spune că cei doi credeau în liberalismul clasic și în ordinea spontană, ale căror valori și, respectiv, mecanisme exclud ontologic teoria MMT.

Aristotel (un „metalist”) spune că atunci „când locuitorii unei țări au devenit mai dependenți de aceia ai altor țări, și au importat ceea ce aveau nevoie, și au exportat din ceea ce aveau prea mult, banii au intrat în uz în mod necesar” (Politics, Batoche Books, Kitchener, 1999, P. 15, traducerea din greacă în engleză de Benajamin Jowett). Aceasta este esența banilor: sunt o instituție apărută în mod spontan, nu un instrument conceput de mințile omnisciente.

Toți economiștii și gânditorii adepți ai individualismului adevărat, influențați de gândirea lui Aristotel, începând cu Bernard Mandeville, John Locke, și continuând cu David Hume, Josiah Tucker, Adam Ferguson, Adam Smith, Edmund Burke, John Emerich Dalberg-Acton, Friedrich Hayek, Ludwig von Misses, Ronald Hamowy și Murray Rothbard au gândit instituțiile fundamentale ale societății capitaliste, inclusiv cea a banilor, ca pe o creație umană, dar nu ca pe o invenție a autorităților.

Raționalism-constructivismul naște aberații economice și sociale. Câteodată însă chiar și raționalism-constructivismul obosește și reînvie unele aberații mai vechi. Sau poate că le reînvie nu din oboseală, ci doar pentru că este neobosit în a-și identifica o justificare în istorie pentru a acționa în prezent împotriva bunelor practici, regăsite întotdeauna în tradiții și copiate, uneori, în politici prudente și (sic!) justificate teoretic. Nu trebuie uitat însă că teoria chartalistă a banilor nu are decât 114 ani, iar politica fiscală justificată de ea nu reprezintă o tradiție instituită ca mod de raportare eficientă la realitate, ci doar o modalitate prin care autoritățile au reușit să ofere cât mai multe beneficii celor de ale căror voturi au avut nevoie pentru a-și asigura majoritățile în parlamente.

În ultimă instanță, aceste teorii servesc practici prin care domnia legii este substituită cu domnia majorității. Iar substituirea domniei legii cu domnia majorității este o încălcare a separația puterilor în stat. Din păcate, așa cum arată Hayek în „Law, Lagislation and Liberty”, aceasta se întâmplă de câteva decenii în Occident, mai ales în țările care nu au avut o tradiție solidă în separarea puterii legislative de puterea executivă. Contrar a ceea ce s-ar putea crede la prima vedere, cele care încalcă această separație nu sunt guvernele, ci parlamentele.

Implicația MMT este aceea că băncile centrale pot fi privite ca parte a guvernului consolidat inclusiv din perspectiva guvernanței. Politica de Quantitative Easing este interpretată de adepții MMT ca fiind mult mai bine înțeleasă ca o cumpărare de datorie guvernamentală, în perioadele în care guvernele trec prin dificultăți, decât ca o modalitate de a crește anticipațiile inflaționiste atunci când economia se află în capcana lichidității, la zero lower bound, cum implică teoria neo-keynesistă. De aici nu mai sunt mulți pași până când se va decide că independența băncii centrale nu este necesară, din moment ce inflația este tratată de guvern prin creșterea impozitelor.