Sunt două lucruri pe care le auzim și la care mă voi referi astăzi: (i) că în anul electoral 2024 salariile în domeniul bugetar vor crește probabil, în fapt, mai mult decât este în prezent prevăzut în planurile fiscale și că pensiile vor fi mai mari în medie cu 40 la sută în septembrie 2024 decât sunt în prezent; (ii) că reforma fiscală abia urmează în 2025 și că o să ne fie dor de pachetul fiscal aprobat în octombrie 2023, care este oricum foarte dur la adresa liberei inițiative și a sectorului privat; este așa măcar pentru faptul că impozitează cifre de afaceri la firmele cu cifre de afaceri mai mari de 50 de milioane de euro, astfel că deși rata statutară a impozitul pe profit este de 16 la sută, ratele de impozitare a profiturilor ajung să fie foarte diferențiate (accentuat progresive), cu unele rate depășind zeci de procente, depinzând de industria în care se află firmele astfel impozitate. În această lumină, afirmația de la punctul (ii) sugerează că ceea ce ar urma în domeniul fiscal-bugetar în 2025 ar putea fi ceva dur la adresa sectorului privat.

Liberalii (organizați în partide sau nu) care tac atunci când aud despre posibilele evoluții menționate, au o problemă: nu arată că această combinație definită prin (i) și (ii) are potențialul de a fi nocivă pentru România și liberalism, mai ales prin aceea că dacă ar avea loc în realitate, evoluțiile menționate ar putea să reducă puterea economică a sectorului privat relativ la puterea politică. Ne interesează acest echilibru între cele două puteri (și între libertățile care stau la baza lor – cea economică și cea politică) pentru că de el depinde calitatea democrației noastre.

Mai clar, evouluția menționată la punctul (i) are asociată o mare probabilitate (aproape certitudine) să ducă la efecte negative pentru echilibrele acestei țări, pe ruta creșterii nesustenabile a cheltuielilor bugetare și a deficitului bugetar. Ar trebui arătat mai apăsat în discursul liberal că un eventual derapaj în domeniul salariilor bugetare, sub presiunea extinderii cererilor pentru creșterea salariilor în tot mai multe sectoare bugetare, deși nu ar reflecta voința guvernului, este totuși probabil într-un an electoral [1]. Un guvern democratic este vulnerabil la astfel de presiuni, cărora, cel mai probabil, nu le va putea face față. Deficitele bugetare și datoria publică vor fi mai mari, deși ceea ce ar trebui să facem este să le reducem și ar trebui ca alte măsuri preconizate să fie dimensionate astfel încât să nu adauge la problemă.

Concret, chiar dacă derapajul în domeniul fiscal pe ruta salariilor ar fi greu de evitat, guvernul ar putea să reflecteze mai mult asupra procentului de creștere a pensiilor pentru a vedea dacă acest procent (23 la sută creștere din reformă) este cu adevărat singurul care elimină inechitățile dintre cohortele de pensionari. Din păcate, un astfel de discurs nu este cu adevărat prezent în societate în general și, regretabil, cu câteva excepții, nici în segmentul liberal, așa plăpând cum este el. Acest discurs nu se poate limita doar la a critica magnitudinea ajustării, care alterează echilibrul bugetar pe termen scurt și ne face să ne întrebăm asupra coerenței unor măsuri de politici publice, ci trebuie să treacă la evidențierea implicațiilor pentru sectorul privat în viitor.

Pentru că o combinație între un derapaj al salariilor în sectorul bugetar și o creștere cu 40 la sută a pensiilor nu este sustenabilă pentru finanțele publice, în viitorul apropiat, chiar în 2025, vor fi necesare măsuri dure de ajustare a deficitului bugetar. În acel an nu sunt programate alegeri, astfel că riscul de a pierde voturi este mult redus și nu va fi o problemă pentru guvern să aplice acele măsuri, iar acele măsuri ar putea să fie aplicate în primul rând sectorului privat. Acesta este semnalul/mesajul pe care orice liberal autentic are datoria să-l transmită și pentru care ar trebui să lupte.

Astfel, în 2025: (a) fie acele venituri acordate prin creșteri nesustenabile de salarii și pensii vor fi luate înapoi prin creșterea relativ mare a ratelor de impozitare a veniturilor personale, posibil prin impozitare progresivă. Evident, impozitarea crescută se va aplica și asupra veniturilor din sectorul privat; (b) fie vor fi crescute impozitele pe cifra de afaceri, pe valoarea adăugată, pe proprietăți (uniform pentru toate, sau mai mult pentru proprietățile ce depășesc o anumită valoare), pe profit etc., astfel că pachetul fiscal din octombrie va părea că a fost doar uvertura unei „opere” mai mărețe, care ne-ar face să ne fie dor de „blândețea” uverturii; (c) fie, cel mai probabil, va exista o combinație între măsurile tocmai menționate. Imaginați-vă, de exemplu, un derapaj al cheltuielilor cu salariile în sectorul public în 2024 și o creștere a TVA de 2-3 puncte procentuale în 2025. Potențialul inflaționist al unei asemenea combinații este evident. Nu văd ca reducerea cheltuielilor bugetare să fie o opțiune care să fie considerată în 2025.

Nu poți să fii liberal și să te faci că nu vezi sau că nu înțelegi ce se întâmplă. Modelul nu este nou și a fost cel mai recent practicat în perioada 2016-2023. Mai întâi, în perioada 2016-2019 au fost crescute în mod nesustenabil cheltuielile publice în filozofia wage-led-growth. Acele creșteri nesustenabile nu au putut fi inversate rapid căci în 2020 au fost alegeri așa cum vor fi în 2024, apoi a intervenit pandemia de Covid-19, astfel că ajustarea a ajuns să fie posibilă abia prin pachetul fiscal din 2023, și a fost suportată în proporție de 85 la sută de sectorul privat.

Dacă nu intervine vreo surpriză, anul 2025 nu este an electoral, iar noua majoritate ce va decide politica fiscală nu va vedea niciun motiv pentru care sectorul privat nu va putea fi „invitat” din nou să finanțeze cheltuielile mărite ale guvernului astfel încât deficitul bugetar să fie în limite decente. Poate că toate acestea nu se vor întâmpla pentru că ceea ce auzim astăzi și am notat cu (i) și (ii) mai sus sunt doar povești electorale, despre care nici cei care le generează nu știu că nu sunt adevărate. Oricum ar fi, lipsa unei critici extinse care să evidențieze potențialul dăunător al unor astfel de evoluții la adresa puterii economice a sectorului privat este dezamăgitoare. Pentru liberalii din sectorul academic, tăcerea va crea doar jena intelectuală față de colegii lor care luptă. Dar pentru liberalii din politică, tăcerea se va vedea, indiferent cât de mult va fi ea mascată în discursuri care abat atenția de la problemă, și va fi plătită în pierderi de voturi.

[1] Odată ce guvernul cedează unor astfel de presiuni, efectul de imitație va apărea și în sectorul privat, astfel că vor crește presiunile inflaționiste.