VII

Dragă Augustin, așa cum am agreat, în această secțiune reiau expunerea argumentelor care dau suport ideii că ordinea spontană este permanent covârșitor preponderentă în ordinea socială din societățile occidentale[119]. Astfel, al doilea argument referitor la tendința de creștere a caracterului de piață al economiilor occidentale, privește necesitatea constantă a elementelor structurii complexe de a acționa pentru a diminua sau înlătura efectele negative ale intervențiilor în ordinea socială a pieței.

Acest argument este total diferit de acel argument menționat de Hayek și amintit de mine într-o altă secțiune, și anume că circumstanțele în care își produc efectele regulile proiectate sunt cunoscute doar persoanelor care aplică acele reguli, astfel că ordinea care apare este spontană, chiar dacă este generată de reguli proiectate. În cuvintele lui Hayek: „That even an order which rests on made rules may be spontaneous in character is shown by the fact that its particular manifestation will always depend on many circumstances which the designer of these rules did not and could not know. The particular content of the order will depend on the concrete circumstances known only to the individuals who obey the rules and apply them to facts known only to them. It will be through the knowledge of these individuals both of the rules and of the particular facts that both will determine the resulting order”[120]

În esență, argumentul necesității constante se referă la coexistența conflictuală dintre tradiția de reguli învățate și acele reguli inventate care vin în contradicție cu principiile care operează în economie și societate. În condițiile în care guvernele proiectează reguli cu scop pentru a corecta ordinea pieței și a atinge obiective prin definiție nerealizabile, ele vor crea un conflict permanent între regulile cu scop și regulile generale de bună conduită ale tradiției. Exact acest conflict este motorul care generează necesități constante de adaptare a elementelor structurii complexe a economiei, ceea ce in final are ca rezultat menținerea ponderii covârșitoare a ordinii spontane în ordinea socială a occidentului[121].

Mai mult, nu numai că intervențiile cresc numărul de reguli inventate și aflate în conflict cu principiile pe care le reflectă tradiția, dar în interiorul stratului de reguli proiectate, crește ponderea regulilor ce vizează atingerea unor scopuri la nivelul societății, în detrimentul celor privind mijloacele. De exemplu, ca regulă generală, planurile fiscale în general, dar poate cu atât mai mult cele vizând mai multă egalitate economică, se fac pornind de la cheltuieli, adică de la scopuri, iar mijloacele (veniturile sau datoriile) sunt cele care trebuie să se adapteze pentru ca planurile să se realizeze. Spre deosebire de această stare de fapt, în sectorul privat și în interiorul tradiției de reguli de bună conduită, stratul de reguli ce privesc atingerea directă a unor scopuri individuale tind să se reducă relativ la stratul de reguli ce vizează mijloacele care ne permit să facem față unor provocări virtuale ale mediului. De exemplu, un număr crescând de reguli se referă la practici de asigurări; un alt set de reguli se referă la economisire, care este un mod de adaptare în prezent a cererii la schimbări imprevizibile în oferta de bunuri viitoare.   

Faptul că în sectorul public regulile se proiectează mai mult pentru a atinge scopuri particulare pentru grupuri bine definite, decât pentru a produce mijloace, și că planurile se fac mai mult pornind de la scopuri, decât pornind de la mijloace, dă naștere la tensiuni în sectorul privat, creând pentru acesta necesitatea de a utiliza o parte însemnată din resursele sale pentru a găsi, în final, un mod de a se comporta conform regulilor de bună conduită. Un exemplu ușor de înțeles, referitor la modul în care creșterea impozitelor peste un nivel considerat normal alterează acțiunea ghidată de tradiția de reguli și credințe morale, este evaziunea fiscală. Lăsând la o parte intenția frauduloasă, evaziunea fiscală nu ar apărea din alte motive dacă ratele de impozitare nu ar crește peste un nivel considerat corect în virtutea unei experiențe referitoare pe de o parte la influența impozitelor asupra muncii, economisirilor, consumului, iar pe de altă parte la cantitatea și calitatea bunurilor și serviciile primite în schimb. Creșterea ratelor de impozitare peste nivelurile considerate corecte și generarea, în acest fel, a stimulentelor pentru inițierea practicilor de ocolire a plății impozitelor, este o acțiune ce trădează orientarea proiectantului de reguli fiscale spre scopuri, nu spre mijloace; în final, el pierde, prin evaziune, capacitatea de a avea mijloacele dorite.

Faptul că în societate operează foarte multe reguli de bună conduită (de obicei nescrise, dar adesea mai puternice decât cele scrise) referitoare la prezervarea de mijloace este o cauză puternică pentru care guvernele nu au cum să-și atingă, cel puțin nu pe cât ar dori, prin reguli proiectate cu scop, obiectivele care intră în contradicție cu aceste norme. Similar, sitemele politice, executive și juridice nu s-ar putea menține și nu ar putea funcționa optim dacă s-ar baza doar pe regulile generale scrise, care în mod necesar nu pot cuprinde  toate situațiile și circumstanțele la care sistemele respective trebuie să se adapteze. De aceea, în practică, ele sunt sprijinite de regulile de bună conduită nescrise. Două scurte exemple pot ajuta la înțelegerea mai bună a acestor două idei.

Primul exemplu se referă la acea regulă nescrisă a tradiției de reguli de bună conduită care a luat forma unei zicători ce formulează înțelepciunea de a pune deoparte „bani albi pentru zile negre”. Orice regulă cu scop pe care guvernul ar adopta-o pentru a finanța o creștere de cheltuieli fie prin mărirea impozitelor, fie prin emiterea de datorie, în anumite circumstanțe ar putea da naștere unor economisiri în sectorul privat, conform zicătorii menționate. Acest rezultat apare prin reducerea consumului privat, ceea ce înseamnă o anumită compensare a creșterii chltuielilor guvernamentale. Nu ne interesează în mod particular dacă și în ce condiții aceste reduceri ale consumului privat compensează exact creșterea cheltuielilor guvernamentale și introduc echivalență între finanțarea prin creșterea impozitelor curente sau prin creșterea impozitelor mai târziu, pentru a rambursa datoria publică. Când ești interesat de acest lucru, așa cum au făcut Ricardo (care era conștient că ipoteza referitoare la îndeplinirea concomitentă a acelor condiții era nerealistă) și Barro[122], descoperi doar că o neutralizare completă a creșterii cheltuielilor guvernelor prin reducerea activității în sectorul privat este posibilă doar atunci când un număr de condiții, mai degrabă nerealiste, sunt concomitent îndeplinite, ceea ce este improbabil, dată fiind structura complexă evolutivă a economiei.

Ceea ce ne interesează este că o neutralizare parțială este, totuși, probabilă, pentru că regula „bani albi pentru zile negre” ghidează comportamentele individuale. Aceasta înseamnă că regulile referitoare la prezervarea mijloacelor ghidează acțiunea unui număr mare de persoane sau firme, astfel încât acestă acțiune va contracara total (dacă anumite condiții nerealiste se îndeplinesc) sau, mai probabil, parțial acțiunea guvernului, de exemplu prin creșterea economisirii și, astfel, va reduce mijlocele guvernului de a atinge unele rezultate (de exemplu creșterea producției sau a ocupării). Astfel, chiar dacă o parte largă a publicului sprijină unele reguli ce au ca scop creșterea cheltuielilor pentru alocarea de resurse unor grupuri defavorizate, tot o parte largă a publicului acționează pentru a-și prezerva mijloacele de acțiune în viitor, ceea ce va face ca regula proiectată să nu-și atingă scopul, cel puțin nu în întregime.

Celălalt exemplu se referă la sistemul politic al democrației și la rolul regulilor nescrise de bună conduită la menținerea acestuia. Levitsky și Ziblatt[123] au arătat că nu constituția SUA singură este cea care a asigurat democrația pentru o perioadă așa de îndelungată, ci mai mulți factori, ca imensa avuție, extinderea clasei de mijloc și o societate civilă vibrantă. Totuși, ei cred că un rol cheie l-a avut dezvoltarea unor norme democratice informale (recunoaștem aici ordine spontană), care deși nu sunt scrise în constituție sau în alte legi, sunt foarte respectate. În termenii adoptați în acest eseu, este vorba de regulile nescrise de bună conduită achiziționate cultural, referitoare la democrație.

Nu numai referitor la democrație, ci referitor la orice domeniu și la orice problemă morală, numărul acestor reguli nescrise este foarte mare. O însemnată parte a lor este cunoaștere tacită. În viziunea mea, ele sunt mijloace prin care fiecare se poate exprima în privința foarte multor aspecte, din orice domeniu (economie, democrație, justiție). În mod obiectiv, aceste reguli nescrise nu ar putea fi transpuse în reguli scrise fără a denatura sensul lor. Aceasta le garantează existența perpetuă. Aceste reguli nu numai că nu sunt scrise, și din această cauză sunt greu de văzut, dar sunt cu atât mai greu de văzut cu cât practicarea lor produce efectele scontate. Referitor la democrație și politică, Levitsky și Ziblatt spun că aceste reguli sunt larg răspândite în politica americană și merg „de la modul de operare a Senatului și a Colegiului Electoral până la formatul conferințelor de presă prezidențiale”.

Ideea pe care o susțin este aceea că aceste reguli nescrise de bună conduită sunt, indiferent de domeniu, o modalitate prin care în societate sunt prezervate mijloace de a asigura buna funcționare a regulilor generale scrise și de a sancționa regulile proiectate cu scop. Aceste reguli nescrise acționează acolo unde regulile scrise lasă loc de interpretare și discreționarism și acționează ca o necesitate constantă de a se acționa atât în litera, cât și în spiritul legii. Oamenii sancționează, uneori lent, alteori prompt, în aria oricărei puteri (executive, juridice și politice) acele comportamente și decizii care deși nu încalcă expres regulile generale scrise, sunt totuși împotriva normelor pe care cei mai mulți le-au achiziționat cultural și le respectă. Aceste reguli nescrise din tradiție contribuie, așa cum fac toate regulile tradiției, la definirea „domeniilor rezervate” în care fiecare, ghidat de regulile de bună conduită, poate acționa liber pentru a-și atinge scopurile personale. În domeniul particular al celor trei puteri, această ghidare care vine de la regulile nescrise are o semnificație specială atunci când legile generale scrise lasă loc la interpretări care sunt premanent scrutate de public. Regulile respective le arată decidenților din sferele celor trei puteri limitele în care au libertatea de a inova fără a încălca spiritul legii și fără a fi sancționați pe baza normelor pe care le au oamenii referitor la domeniile respective. În practică, aceste reguli nescrise arată, ca majoritatea regulilor de bună conduită, mai ales ce nu trebuie să faci, chiar dacă legea scrisă îți permite. Regulile nescrise de bună conduită acționează ca o necesitate constantă pentru ca sistemele respective să acționeze în spiritul legii. Dacă ținem cont că legile generale scrise sunt în general reflectarea regulilor de bună conduită ale tradiției, acest spirit al legii este spiritul tradiției obținută prin ordine spontană.

În afaceri, aproape nimeni nu-și execută debitorul care a întârziat o plată înainte de a negocia cu el, deși legea scrisă permite. Acest mod de a acționa este prezent și în interiorul puterilor statului și am convingerea că regulile nescrise de bună conduită creează, pentru motive temeinice, o necesitate constantă ca unele acțiuni permise de legi scrise să nu fie utilizate. În democrația din UK, monarhul are dreptul să numească în funcția de prim-ministru orice persoană, dar îl numește pe președintele partidului care a câștigat alegerile, pentru a nu încălca tradiția la care cei mai mulți au aderat. În România, președintele a apelat în decembrie 2004 la așa numita „soluție imorală” pentru a forma o majoritate prin care să evite nominalizarea unui premier de la partidul care câștigase cele mai multe voturi, deși legea nu interzicea numirea oricărei persoane; președintele României a fost suspendat de două ori în perioada 2005-2014, dar votanții au respins la referendum decizia parlamentului, indicând că deși parlamentul a identificat legal criteriile pe care motivau suspendarea președintelui, a făcut-o totuși prin interpretări abuzive. În România, în domeniul executiv, președintele are dreptul de a conduce ședințele de guvern, dar evită să o facă dacă nu există un motiv serios pentru aceasta, deoarece normele democratice nescrise ar sancționa acest comportament.      

Este adevărat că, mai recent, așa cum am sugerat deja într-o altă secțiune a acestui studiu, într-un alt domeniu decât cel al finanțelor publice sau al democrației, și anume în domeniul financiar, a crescut numărul de reguli care vizează (macro)prudențialitatea, adică reguli care nu vizează scopuri imediate, ci mijloace de a menține deschise posibilitățile de adaptare a sistemului bancar la schimbări bruște și dramatice ale circumstanțelor. Problema acestor reguli (macro)prudențiale este aceea că deși au intenții bune, ele nu-și vor atinge scopul decât în măsura (foarte mică, în opinia mea) în care sunt compatibile cu tradiția de reguli și credințe morale. În măsura în care nu sunt compatibile, ele vor genera acțiuni care, până la urmă, vor duce la eliminarea sau ocolirea lor.

Dar, pentru a oferi o perspectivă generală asupra argumentului în discuție, putem spune că indiferent în ce raport se află mijloacele cu scopurile în setul de reguli proiectate (financiare, fiscale etc.), ceea ce face să apară conflictul cu tradiția de reguli și, astfel, necesitatea constantă de adaptare a elementelor structurii complexe a societății sau, altfel spus, de rezolvare a unor probleme create exogen de o agenție, este interferența cu ordinea spontană când se eludează principii. Când vorbim de politici economice bazate pe reguli cu scop, noi menționăm interferența cu ordinea pieței și eludarea principiilor economice, dar regulile proiectate cu scop nu sunt niciodată numai economice sau izolate de alte domenii. Tradiția de reguli de bună conduită este caracterizată de coerență, astfel că o regulă proiectată cu scop într-un  anumit domeniu are implicații asupra coerenței interne a tradiției pentru că modifică mediul la care tradiția, în întregime, este adaptată.

Creșterea impozitelor pentru finanțarea unor scopuri care nu aparțin în mod natural guvernului, ca și cele mai multe dintre noile reglementări financiare sau din alte domenii, sunt intervenții în ordinea pieței. Ele schimbă tipul de mediu la care tradiția de reguli învățate s-a adaptat și astfel introduc distorsiuni în interiorul tradiției, deoarece coerența regulilor învățate depinde, așa cum am reamintit în prima secțiune, când am menționat unele propoziții hayekiene, de „condițiile factuale ale mediului economic”, care dacă se schimbă pot face ca regulile tradiției să creeze conflicte între cei care le urmează și să nu mai susțină același tip de ordine. Indiferent unde apar inițial, conflictele nu pot rămâne fără urmări în toate domeniile.

Punctul principal aici este că cu cât sunt mai mult menținute în serviciu și mai schimbătoare, regulile inventate (proiectate) creează acea necesitate constantă pentru ca elementele adaptive ale ordinii pieței să găsească o soluție pentru a reinstaura coerența internă a tradiției de reguli învățate. Astfel, chiar regulile inventate se constituie ca factor determinant nenecesar care generează căutarea de soluții de către fiecare element al structurii adaptive care este piața pentru refacerea ordinii. În acest fel, în societățile occidentale, ordinea spontană rămâne permenent covârșitor preponderentă relativ la ordinea proiectată.

Cu alte cuvinte, intervențiile produc ordine spontană și contribuie la menținerea preponderenției acesteia în societate nu numai din cauză că regulile proiectate sunt instabile, dar si din cauza necesității constante de a ocoli sau elimina conflictul care operează între regulile proiectate cu scop și cele ale tradiției. Referitor la instabilitatea regulilor cu scop, am văzut deja într-o altă secțiune că setul de reguli proiectate este mai degrabă modificat prin înlocuirea unor reguli cu altele (scopul rămânând în principiu același), decât este extins prin adăugarea de noi reguli de către proiectant. Acest tip de dinamică a regulilor proiectate apare în căutarea nesustenabilă a proiectantului (agenției) de a elimina sau atenua în acest fel, adică prin găsirea de noi modalități de a atinge un scop dat, anumite aspecte nesatisfăcătoare din societate, ceea ce generează consecințe necunoscute proiectantului, dar care ajung să fie cunoascute de elementele individuale. Fiecare element al structurii acționează în noile circumstanțe create de regulile proiectate, ceea ce face ca ordinea proiectantă să rămână preponderentă.

Dar, în plus, ordinea spontană rămâne covârșitor preponderentă din cauza necesității constante pe care orice regula cu scop o generează pentru fiecare element individual al structurii complexe de a acționa fie pentru ocolirea sau eliminarea interfernței, pentru a evita anumite ineficiențe, fie pentru a compensa direct pierderile pe care regulile proiectate le produc. Aceste acțiuni duc la creșterea ordinii spontane. De exemplu, toate regulile care sunt eleborate cu diverse scopuri particulare pentru a realiza justiția socială generează necesitatea constantă de ocolire sau eliminare a acelor reguli, deoarece justiția socială este nerealizabilă, ceea ce înseamnă că încercările de a o realiza cu reguli proiectate pot fi în număr virtual nelimitat, adică generează necesitate constantă de acțiune împotriva ei. Orice scop ne-am imagina pentru ordinea spontană, el ar rămâne nerealizabil, pentru că ordinea complexă nu poate avea scopuri.

După Primul Război Mondial, intervenția guvernamentală măsurată prin ponderea cheltuielilor bugetare în PIB a crescut constant. Parte din această creștere reflectă necesitatea ca guvernele să-și îndeplinească sarcinile în aria lor legitimă referitoare la apărare, ordine publică și câteva domenii în care piața nu a produs stimulentele necesare pentru inițiativa privată. Dar cea mai mare parte reflectă cheltuieli publice generate de reguli ce au diferite scopuri relativ la anumite grupuri din societate. Între acestea, regulile ce au dus la cheltuieli făcute  în numele justiției sociale ocupă un loc special. Aceste cheltuieli sunt aproape imposibil de retras, chiar dacă regulile proiectate care au dus la acest rezultat au fost mereu schimbate. Dar, necesitatea constantă de a suplini ineficiențele astfel create pentru piață a dus la găsirea de soluții pentru ca ordinea pieței să fie servită în continuare de către tradiția de reguli, iar conflictele apărute ca urmare a intervențiilor între cei ce urmează regulile învățate să se rezolve permanent. Toate acele soluții au extins ordinea spontană a pieței în așa fel încât aceasta a rămas covârșitor preponderentă în ansamblul ordinii sociale.  

Al treilea argument, se referă la un aspect pe care deja l-am atins tangențial, și anume nevoia și forța tradiției de reguli învățate de a rămâne recognoscibilă. Într-o anumită măsură, acest argument este o prelungire a celui precedent: pentru a reface ordinea pieței în urma unui șoc perturbator, elementele constitutive ale ordinii complexe și adaptive a pieței au nevoie să recunoască tradiția de reguli, cu precădere acele reguli ale tradiției care, date fiind șocurile ce au perturabt ordinea, trebuie urmate pentru a reface ordinea în noile condiții. Cu alte cuvinte, elementele adaptive au nevoie să recunoască precis care reguli sunt necesare pentru ca ordinea să fie restaurată. În acest proces se generează ordine spontană. Deoarece regulile învățate sunt compatibile între ele în funcție de mediul la care s-au adaptat, restaurarea ordinii înseamnă și o modificare a structurii regulilor învățate, adaptată la noile circumstanțe, pentru a servi în continuare ordinea pieței în noile condiții.   

Recunoașterea tradiției de reguli este o sarcină relativ ușoară, așa cum voi explica imediat, dar recunoașterea anumitor reguli, care au fost alterate în practică, este mult mai dificilă. Relativa ușurință cu care se recunoaște tradiția de reguli care servește ordinea pieței este datorată minții noastre, care fiind parte din tradiția de reguli, acționează ca un standard, întotdeauna adaptat la noile circumstanțe. Această minte știe că ordinea pieței se bazează pe libertatea economică la baza căreia stă proprietatea privată, pe un anumit limbaj, pe schimburi intermediate de bani etc., precum și pe toate credințele morale ce aparțin tradiției. Mintea aceasta acționează ca un standard la care putem face apel oricând. Intervențiile guvernamentale nu o pot deteriora (Croitoru, 2023), chiar dacă ele deteriorează libertatea de acțiune, făcând ordinea pieței să producă bunăstare și solidaritate sub potențialul dat de tradiția de reguli învățate.

Dificultatea apare, așadar, la recunoașterea anumitor reguli specifice, care deși se referă la elemente cunoscute ale ordinii, au fost deteriorate în așa fel încât nu mai pot servi ordinea pieței și nu mai pot evita conflictul între cei care le aplică. Nu mulți pot recunoaște cu ușurință alterarea unor reguli din cauza „zgomotului” care acompaniază discursul referitor la unele practici economice. De exemplu, unele noi practici făcute posibile de progresul tehnic cresc în mod cert eficiența economică (aceasta este informația), dar zgomotul din discursurile referitoare la acele practici îi falsifică înțelesul și induce neîncrederea în alte instituții ale pieței. De pildă, car sharing-ul este promovat de unii ca fiind o practică ce indică angajarea pe o pantă ce va duce la dispariția proprietății private (acesta este zgomotul). Absurditatea unei astfel de afirmații este însă imediat scoasă la iveală de coerența internă a tradiției de reguli. În acest caz, absurditatea rezultă imediat dacă ținem cont că diviziunea muncii (un aspect particular de ordine a pieței) a apărut pe baza existenței practicilor referitoare la contracte și la proprietatea privată. Nu ar fi posibilă existența în continuare a diviziunii muncii ca set de relații abstracte libere dacă ar dispărea proprietatea privată.  

Poate și mai plină de semnificație este deteriorarea accentuată a limbajului prin falsificarea lui în numele corectitudinii politice sau prin dispariția argumentului din discursul public. De exemplu, diminuarea rolului argumentului în procesul de comunicare și susținere a ideilor, care în opinia mea e un proces în creștere în societatea occidentală, la care extinderea concepțiilor progresiste joacă un rol important, ar duce la dispariția limbajului comun cu ajutorul căruia descriem realitatea. La limită, dacă argumentul și-ar pierde total rolul reglator în dezbaterea publică, oamenii nu vor mai înțelege problemele reale cu care se confruntă societatea și le vor nega, acceptând doar ceea ce este facil sau convenabil temporar. Același lucru se întâmplă și în domeniul științelor sociale atunci când sunt propuse și acceptate teorii care abandonează principii pentru a explica mai ușor unele evoluții sau pentru a facilita intervenții guvernamentale în economie.

Dar exact această acceptare a facilului și a convenabilului imediat ar însemna renunțarea la ghidajul pe care îl oferă tradiția, din moment ce tradiția acționează și are sens doar pe termen lung. Astfel, dacă regula de a ne baza pe adevăr și principii ar fi cumva eludată în dezbateri prin renunțarea la argumente, atunci ordinea pieței nu ar putea fi servită adecvat și ar duce la conflicte între oameni. Piața a început să caute soluții de adaptare pentru a face față unor astfel de probleme prin includerea de reguli de depistare a fake-news-ului, prin extinderea de alternative la media tradițională etc. Probabil că un salt major în extinderea extraordinară a pieței ca structură de oferire de informații va avea loc și ne va surprinde prin dimensiune și complexitate când piața va descoperi posibilitățile de a separa știrile false produse cu inteligența artificială de cele adevărate.

Ambele exemple pe care le-am dat – cel referitor la proprietate și cel referitor la argument – servesc ideea că elementele constitutive ale ordinii pieței au la dispoziție mecanismul de a descoperi ce reguli sau ce principii generale sunt încălcate de noi idei sau practici. Acest mecanism se referă la permanenta verificare a compatibilității dintre tradiție și noi practici;  îl voi exemplifica imediat. Dar implicațiile nu se opresc la constatări, ci merg inevitabil la acțiuni de reconstrucție. Acestea din urmă derivă din faptul că fiecare element al tradiției are interesul să opereze într-un mediu care îi asigură cele mai bune condiții pentru a-și realiza obiectivele individuale. Aceste condiții sunt asigurate de ordinea care rezultă atunci când fiecare este liber să-și utilizeze cunoașterea pentru atingerea scopurilor individuale în interiorul spațiului definit de urmarea regulilor generale de conduită. Interesul fiecărui element pentru refacerea ordinii, când aceasta este alterată prin introducerea de reguli proiectate, este dat exact de faptul că regulile incompatibile cu cele ale tradiției rezultă în înlocuirea celor mai bune condiții cu condiții mai puțin bune.

Atât timp cât tradiția de reguli învățate și credințe morale guvernează opinia publică[124], ea se află sub un constant atac din partea raționalist-constructiviștilor, care cred că pot construi o societate mai bună negând principiul universal al ignoranței. Atacul acesta a fost intensificat după cel de-al Doilea Război Mondial în valuri cu intensități diferite. Valul care a început imediat după 2008 are o intensitate neașteptat de mare, exercitându-se asupra unui mare număr de grupuri de reguli învățate, privind genul, rasa, limba, proprietatea, banii, justiția, educația, religia etc. Standardul pe care îl reprezintă mintea noastră referitor la această tradiție de reguli este singurul ghid solid pe care îl avem pentru a înțelege care este cursul normal pe care trebuie să-l păstrăm pentru a  ne păstra libertatea de care avem nevoie pentru a continua să fim prosperi și solidari. Oamenii au în prezent mai mult ca oricând după al Doilea Război Mondial nevoie de tradiția de reguli pentru a se ghida în acțiunile lor, dacă vor ca ceea ce fac să fie un progres, nu o întoarcere spre valori ce au fost promovate în perioada feudalismului.

Acest ghid operează prin acel mecanism de verificare pe care l-am menționat mai sus și care constă în permanenta verificare dacă practicile noi sunt în contradicție cu tradiția de reguli învățate. Această verificare nu o face vreo instituție centralizată, ci ordinea pieței. O nouă practică va fi adoptată de un număr tot mai mare de participanții la ordinea pieței doar dacă noua practică îi va servi mai bine, iar aces lucru se vede prin aceea că ordinea însăși este servită. Ghidați de tradiție vom ști ce să facem într-o lume în care ritmul schimbărilor în mediul în care acționăm pare să se accelereze. Avem reguli clare pentru a decide dacă anumite produse digitale sunt bani sau sunt doar alte active alături de cele clasice; avem reguli pentru a decide dacă limbajul nostru progresează pentru a servi și mai bine ordinea pieței sau doar face loc unui limbaj compatibil cu o societate inventată, pentru care, evident, nu a avut cum să „crească” un limbaj compatibil cu respectiva inginerie socială; știm dacă noi practici economice sprijină celelalte componente ale ordinii pieței sau sunt artificial adoptate, din rațiuni care derivă din obiective asumate de guverne în numele societății, cum ar fi înverzirea accelerată a economiei sau reducerea inegalității economice; știm dacă sistemul juridic progresează sau dacă doar se extinde pozitivismul juridic; știm dacă noile metode de a implementa politica monetară, cum ar fi relaxările cantitative, urmează reguli care servesc ordinea pieței în timp ce ghidează anticipațiile referitoare la inflație, sau nu; în fine, știm dacă regulile fiscale sprijină, urmând principii, realizarea unor obiective legitime ale guvernelor, sau sunt concepute pentru a realiza obiective la nivelul societății, fiind în profundă contradicție cu ordinea pieței.

În fine, ultimul argument, dar probabil cel mai dificil de înțeles, pe care îl menționez în sprijinul afirmației mele că ordinea pieței se întărește și rămâne covârșitor preponderentă în ordinea socială în Occident chiar și atunci când intervențiile guvernamentale cresc și îi reduc sub potențial capacitatea extraordinară de a produce bunăstare și solidaritate se referă la faptul că cei care doresc abolirea în întregime a ordinii pieței sunt relativ puțini. Sau, altfel spus, cei care fac din menținerea ordinii spontane a pieței un scop al lor sunt cu mult mai mulți decât cei care îi doresc abolirea, chiar dacă există grupuri care solicită și obțin anumite reguli cu scopul de a orienta anumite resurse, în afara pieței, către membrii lor.

Această afirmație este probabil de natură să ridice imediat întrebări, mai ales în lumina a două afirmații foarte tranșante ale lui Hayek, care par să o contrazică. În primul rând, Hayek[125] este foarte clar în avertismentul că „încercări de a ‘corecta’ ordinea pieței conduc la distrugerea sa” (sublinierea autorului), dar și că încercarea de a urma idealurile unei societăți deschise (bazate pe reguli abstracte) în care toți sunt egali în fața legii, în același timp cu păstrarea unor idealuri ale unei societăți închise (bazate pe reguli cu scop) „conduce la distrugerea (subl. n.) Marii Societăți…Nu numai că este imposibil pentru Marea Societate să se mențină pe sine (subl. n.) în timp ce aplică reguli ale justiției ‘sociale’ sau distributive; pentru prezervarea sa este de asemenea necesar ca niciunui grup particular având viziuni comune referitor la ce li se cuvine să nu i se permită să aplice (enforce) acele viziuni prin împiedicarea altora să ofere serviciile lor în termeni mai favorabili”[126]. În al doilea rând, Hayek[127] este clar referitor la faptul că în democrație nu este posibil să atenuezi suferința celor mai puțin norocoși „prin acte izolate de intervenții și să lași ordinea spontană să determine poziția celorlalți”. Aceasta deoarece „…o democrație nu va fi capabilă să restrângă astfel de încercări de a suplini piața la ameliorarea lotului celor mai săraci…prin măsurile pe care le ia, ea va produce opinii și va stabili standarde care o vor forța să continue pe cursul pe care l-a început” (subl. n.).       

Hayek are în mod cert dreptate în ambele privințe pe care le-am menționat. Totuși, trebuie clarificat ce conținut concret au expresii ca „distrugerea” Marii Societăți, ca „imposibil…să se mențină pe sine” sau ca „să continue pe cursul pe care l-a început”. Sensul în care sunt utilizați acești termeni nu este, așa cum înțeleg eu lucrurile, al unei distrugeri echivalente cu dispariția ordinii pieței decât în măsura în care „încercări(le) de a ‘corecta’ ordinea pieței” reușesc în totalitate. Mai degrabă, este vorba despre distrugerea posibilității ca într-o ordine socială în care există și ordine proiectată cu scop, chiar dacă ponderea acesteia din urmă este mereu relativ mică, toți să fie egali în fața legii, cu toate costurile ce rezultă de aici. Este vorba despre ceea ce am menționat în mod repetat în acest eseu, și anume că intervențiile prin proiectarea de reguli cu scop reduc libertatea piețelor și capacitatea ordinii spontane de a produce bunăstare și solidaritate la potențial; dar, în plus, este vorba și de calitatea justiției în sens general, căci, chiar dacă este legal să ai reguli cu scop, aceasta nu înseamnă că este și just.

Din moment ce alături de reguli generale abstracte există reguli cu scopul de a crea unele ameliorări ale segmentului celor săraci sau cu scopul de a crea unele avantaje pentru unele grupuri de interese, aceasta înseamnă că există două legi diferite și, implicit, două morale diferite. Aceasta va face ca în societate să existe două viziuni referitoare la justețea societății, chiar dacă ambele tipuri de reguli sunt încorporate în legi, adică sunt rule of law. Dificultatea în realizarea scopului societății deschise de a avea egalitatea în fața legii vine de la faptul că nu este posibil să împarți ordinea socială în două – o parte produsă de reguli cu scop și o parte produsă de ordinea spontană a regulilor abstracte – și totuși societatea să fie justă din ambele perspective, chiar dacă ordinea este legală din ambele perspective. De asemenea, este vorba de faptul că existența regulilor cu scop înseamnă reducerea potențialului de a avea deplină libertate în utilizarea mijloacelor de care fiecare dispune, ceea ce este injust din perspectiva regulilor generale/abstracte care stau la baza societății deschise.    

O societate cu viziuni diferite referitoare la justiție și cu libertăți economice reduse va fi predispusă la mai multe conflicte și va descoperi că este imposibil să atingă și să mențină acea capacitate de a produce maximum de prosperitate și de solidaritate în sensul utilizat în acest eseu. Toate acestea reflectă separarea încă incompletă și nedefinitivă a ordinii abstracte de ordinea tribală. Hayek se alătură lui Popper și spune că societatea bazată pe ordinea abstractă încearcă de două mii de ani să se elibereze de ordinea tribală în care a trăit câteva sute de mii de ani, ceea ce înseamnă să realizeze sarcina dificilă de a renunța într-o perioadă relativ scurtă de timp (cele două milenii) la impulsurile și sentimentele pe care le-a experimentat și le-a considerat juste pentru o perioadă relativ mult mai lungă (sute de mii de ani).

Acest insucces referitor la eliberarea totală de concepțiile tribale înseamnă că posibilitatea de revenire la totalitarism, care a fost o formă de conducere specifică societății tribale,  există și că, în anumite circumstanțe, se poate materializa, așa cum s-a întâmplat în Germania nazistă sau în blocul comunist și cum se întâmplă în prezent în alte părți ale lumii, iar războaiele devin aproape inevitabile. Dar dacă avem în vedere că societatea deschisă a apărut ca soluție de supraviețuire și progres atunci când numărul de membri ai unui grup a fost prea mare pentru a mai supraviețui după reguli cu scop, cel mai firesc pare să gândim că suntem, așa cum și Popper și Hayek ne atrag atenția, abia la începutul celei mai mari descoperiri pe care a făcut-o omul, și anume societatea abstractă, adică acea societate a cărei ordine se bazează pe reguli abstracte (generale, fără scopuri). Așa cum oamenilor le-a trebuit mai mult de un mileniu și jumătate să-și dea seama că beneficiau de o ordine pe care ei o produseseră, dar pe care nu o proiectaseră și, pentru atât de mult tip, nici măcar nu o conștientizaseră, tot așa este posibil ca acceptarea de către toți a ordinii abstracte, adică fără ca unele grupuri să încerce să introducă o parte a ordinii operațiilor sub comanda unor reguli cu scop, conform unei morale incompatibile cu morala regulilor abstracte, să aibă nevoie de mult timp de acum încolo.   

Deși pericolele evidențiate mai sus referitor la „distrugerea” societății deschise există, faptul că în societatea democratică există multe regulile cu scop referitoare la aspecte nefavorabile ale ordinii spontane și că uneori numărul acestor reguli este chiar în creștere, dar că nici una dintre aceste reguli nu vizează schimbarea ordinii sociale decât în anumite privințe, nu în totalitate, este un semn clar că menținerea ordinii abstracte este un scop al constituențelor politice din țările occidentale; constituențele respective au acest scop în primul rând pentru că ele au nevoie să reflecte cu suficientă acuratețe opinia publică din societatea occidentală. În acest fel știm că marea majoritate a oamenilor are ca scop menținerea ordinii abstracte. De asemenea, faptul că aceste constituențe politice nu promovează lideri care să aibă pe agendă schimbarea ordinii abstracte, dându-i astfel puterea de a o face,[128] este o dovadă că societățile occidentale sunt politic orientate spre a exersa un anumit sistem de presiuni pentru a urma marea majoritate a regulilor de comportament ale tradiției care asigură ordinea abstractă.

Ceea ce determină ca cei mai mulți oameni să susțină ordinea abstractă și să formeze opinia generală în favoarea ei este aderarea la tradiția de reguli generale de bună conduită. Aceasta reflectă o ierarhie de valori formate în timp și reflectă necesitățile pe care oamenii nu le pot ocoli. Tradiția ne formulează, traducând pentru noi într-un limbaj simplu, o serie de cerințe derivate din acele necesități ce nu pot fi ocolite fără costuri. Cu alte cuvinte, ne cere fiecăruia în parte, dar și autorității politice, să fim devotați unor principii generale. Pentru că aceste principii generale sunt aprobate de opinia generală, ele sunt suficient de puternice pentru a acționa ca restricții asupra voinței particulare, indiferent că este vorba de individ sau de o autoritate. Efectul pe care urmarea acestor reguli ce constituie tradiția (inclusiv acele reguli care sunt preluate ca legi generale ale sistemului juridic) îl produc împreună cu acțiunea individuală, este ordinea socială abstractă.

Deși nu gândesc în acești termeni, cei mai mulți oameni iubesc în foarte multe privințe ordinea abstractă, chiar dacă sunt vocali doar în ceea ce privește aspectele nefavorabile, dar perfectibile. Este firesc ca dacă aprobi și susții în general rezultatul (ordinea abstracă a pieție) să aprobi și să susții și mecanismul care îl produce (acțiunea individuală liberă ghidată de reguli abstracte). Probabil că Hayek are dreptate că regulile descoperite ce aparțin tradiției de reguli abstracte pot fi urmate pentru că oamenii nu știu alte reguli sau pentru că societatea le impune și că este important ca societatea să aibă un aparat, mereu perfecționabil, dar întotdeauna funcțional, de a impune urmarea sistemului de reguli universale de conduită care asigură ordinea pieței. Această atitudine derivă din morala care a dus la formarea societății deschise în care trăim, și anume acceptarea regulilor abstracte de bună conduită ca precondiție a unei cooperări pașnice și mutual benefice pentru toți membrii societății.

Ceea ce s-a înțeles de către o mare parte a oamenilor este că regulile abstracte ne scutesc de sarcina dificilă și costisitoare de a agrea asupra unor scopuri intermediare. Fiecare este liber să aleagă scopurile. În practica de zi cu zi, aceste scopuri sunt producția de servicii și bunuri pe care fiecare o oferă în schimbul altor servicii și bunuri pentru a putea realiza o serie de scopuri ultime. Cu alte cuvinte, scopurile noastre particulare sunt mijloace de a ne realiza scopurile ultime. Chiar dacă marea majoritate a oamenilor nu știe acest lucru, printre aceste scopuri ultime, cel mai important, dar la care probabil nimeni nu se gândește în mod clar în acest fel, sunt chiar regulile abstracte de bună conduită, pentru că ele servesc scopurile particulare necunoscute[129]. Libertatea de a ne alege scopurile individuale și de a utiliza cunoașterea personală, ghidați de regulile abstracte (reguli de bună conduită) este un mare confort pentru oameni și un mod de a economisi resurse. Această libertate a generat morala specifică societății abstracte conform căreia toți trebuie să fim egali în fața legii. Sau, cu alte cuvinte, societatea este justă dacă aceeași regulă se aplică tuturor. Hayek are în mod cert dreptate când afirmă că morala derivă în principal din faptul că noi beneficiem de această ordine, și este moral să prezervăm ceea ce o produce, și anume tradiția de reguli abstracte și disciplina pe care aceste reguli o produc[130].

Totuși, disciplina libertății nu este ușoară, iar unora li se pare prea dificilă și nedreaptă. Unii oameni sunt direct afectați de unele aspecte nefavorabile ale acestei discipline și a ordinii abstracte pe care o întemeiază, prin aceea că statutul lor economic se deteriorează. Ordinea socială bazată pe reguli abstracte este policentrică; aceasta înseamnă că o astfel de ordine nu prezervă ierarhii, ci doar posibilitatea ca ierarhiile să se schimbe. Cei ce pierd tind de obicei să formeze grupuri care să beneficieze de reguli care au ca scop ameliorarea statutului lor. Hayek arată că și în cazurile în care nu sunt suficient de numeroși pentru a exercita presiuni asupra guvernelor, în democrații, cei care pierd capătă sprijinul oamenilor care deși nu sunt direct afectați și nu sunt membri expliciți ai grupului afectat, doresc o alinare a sentimentelor lor rănite de acele evoluții. Ei vor fi înclinați să voteze partide și politicieni care promit sprijin pentru grupurile respective. Astfel, se deschid uși pentru ca în societate să se mențină sau să reintre o morală total diferită de cea a regulilor abstracte și în contradicție cu ea, și anume una care consideră justă adoptarea de reguli destinate să atingă rezultate specifice pentru unele grupuri pe care cei ce acordă voturi le consideră defavorizate social sau economic.

Probabil că, la data scrierii acestui eseu, nu există un exemplu mai bun și mai actual pentru a ilustra această idee decât protestele agricultorilor din Uniunea Europeană din perioada alegerilor europarlamentare din 2024. Aceștia doresc o protecție împotriva importurilor din afara Uniunii, dar și o protecție a grupurilor dintr-o țară a Uniunii față grupurile dintr-o altă țară din aceeași Uniune. În esență, este vorba de o cerere a agricultorilor pentru ca guvernele să-i protejeze împotriva concurenței externe și interne Uniunii, fie că ea vine de la producători similari, fie că vine de la marii comercianți. În acest proces, guvernele preferă, din perspectiva alegerilor să intervină și să decidă ce grup să fie mai protejat, fie prin plafonări de prețuri, fie prin restricții de import, fie prin ajutoare de stat. Toate acestea sunt presiuni pentru ca relațiile abstracte, care utilizează metrica ratei profitului pentru a informa producătorii și distribuitorii despre cererile consumatorilor, să fie înlocuite prin relații foarte particulare, identificate și impuse de grupuri ghidate de o morală veche și străină societății deschise.   

Trecerea la societatea deschisă și adoptarea acestei societăți ca scop în practică, datorită confortului de a nu fi nevoiți să negociem fiecare scop, sau cu alte cuvinte datorită libertății de a ne alege scopurile individuale (adică mijloacele către scopuri ultime), nu înseamnă că rezultatul constă în eradicarea vechii morale. Chiar dacă această morală învechită din perspectiva moralei regulilor abstracte va fi eliminată cândva, probabil că va mai trece mult timp până atunci, mai ales că există evoluții contemporane care dacă nu sunt corect înțelese, generează o optică ce favorizează regulile cu scop. Între aceste evoluții, Hayek  menționează în mod expres „renașterea gândirii organizaționale (organizational thinking) și un declin în înțelegerea modului în care operează ordinea pieței”. Acest efect apare pe de o parte din cauză că „apariția marilor întreprinderi și a marilor birocrații” a făcut ca „o parte mereu crescătoare a oamenilor să-și petreacă întreaga lor perioadă de viață în care muncesc ca membri ai unor largi organizații și sunt conduși să gândească în totalitate în termenii cerințelor formelor de viață organizațională”. Pe de altă parte, efectul menționat apare, spune Hayek, din cauza succesului pe care regulile create deliberat pentru organizații, care prin definiție au scopuri particulare, oamenii au ajuns să nu mai înțeleagă că ordinea în interiorul căreia organizațiile operează se bazează pe regulile abstracte ale tradiției[131].

Totuși, este dificil ca vechea morală să revină în proporție semnificativă astfel încât să pună în pericol ordinea abstractă și morala asociată ei; aceasta ar însemna  crearea cererii din partea unei majorități votante pentru o regulă care să țintească la schimbarea ordinii sau apariția unui lider care să dorească și să poată schimba ordinea. Dar, marea majoritate a oamenilor știe din experiență că cele mai multe planuri individuale s-au realizat și au produs rezultate benefice pentru că au urmat regulile generale de bună conduită pentru a-și utiliza în mod specific calificările și talentele cu care au realizat scopurile persoanle. În consecință, deși, așa cum am menționat mai sus, marea majoritate a oamenilor nu își propune explicit ca scop să prezerve regulile abstracte, ea, de asemenea, nu-și propune explicit să schimbe tradiția de reguli abstracte care servește atingerea scopurilor particulare fără să fie nevoie ca aceste scopuri particulare să fie cunoscute de vreo autoritate. Aceasta înseamnă că, de facto, cei mai mulți oameni au ca scop dovedit menținerea societății deschise și a regulilor abstracte de bună conduită pe care aceasta se bazează.

Cu alte cuvinte, ordinea proiectată nu va ajunge să reprezinte o parte importantă a ordinii sociale, chiar dacă factorii pe care Hayek îi menționează ca surse moderne care inspiră adoptarea regulilor cu scop persistă. Ceea ce contează aici este că într-o societate bazată pe ordinea abstractă, cele mai multe anticipații se realizează pentru că sunt informate de tradiția de reguli învățate (abstracte). Astfel, cei ce sunt interesați să susțină acea morală care este asociată cu regulile cu scop sunt în permanență o minoritate, chiar dacă pot fi politic influenți.

Cei ce sunt în majoritate, chiar dacă nu realizează că aparțin acestei majorități, sunt cei care, practicându-și meseriile, au înțeles că indivizii și grupurile care au progresat cel mai mult au fost cele care au adoptat cele mai bune reguli; oamenii au înțeles că în general sunt mai bine serviți de regulile abstracte care li se aplică tuturor, decât de reguli care pun grupurile în conflict. Astfel, atât timp cât nu apare un șoc care să ducă la o schimbare prin forță a ordinii sociale, alegerile politice din țările occidentale vor duce la mai multă sau mai puțină ordine socială proiectată, dar oricare ar fi această parte, ea va fi întotdeauna minoră în raport cu ordinea abstractă. Totuși, la nivel global, societățile occidentale care se bazează mai puțin pe ordinea proiectată vor fi mai prospere și mai solidare decât cele care se bazează mai mult pe intervenții economice ale guvernelor.

Cele două tipuri de reguli coexistă, chiar dacă regulile cu scop ocupă o mică parte din total. Faptul că regulile cu scop se mențin în societate nu înseamnă că relațiile  abstracte ale pieței și morala disciplinei care rezultă de aici sunt penetrabile de către impulsuri ne-raționale în același fel în care este penetrabilă rațiunea înțeleasă în sensul omniscient, care creează reguli cu scop exact pentru că asumă că nu poate ceda impulsurilor ne-raționale. Pentru partea în care operează, disciplina abstractă rămâne impenetrabilă la impulsurile iraționale pentru că cei care aderă la ea o practică consecvent și o susțin făcând din ea un scop. Din fericire, cei mai mulți oameni aderă la această practică și susțin în general ordinea abstractă a pieței, chiar dacă uneori, sub impulsul sentimentelor, tolerează și reguli proiectate (cu scop). Chiar și unii economiștii care îmbrățișează socialismul au recunoscut meritul ordinii pieței în a produce creștere economică în mod eficient. Un exemplu reprezentativ este Joseph Stiglitz, care a acceptat că proprietatea privată a mijloacelor de producție și, astfel, piața liberă a acestora, sunt instituții necesare pentru ca societatea să poată fi tot mai productivă. Cu toate acestea, nici măcar acești economiști, cu atitudini mai puțin radicale împotriva pieței, nu au putut vedea că aspectele nesatisfăcătoare ale pieței sunt amplificate de intervenții și au cerut un rol mai mare pentru stat în reglementarea avuției și în corectarea unor aspecte nesatisfăcătoare ale ordinii abstracte, pe care ei le numesc „eșecurile” pieței referitor la structura stimulentelor și la diseminarea cunoașterii. Dar, așa cum am arătat în acest eseu, intervențiile nu pot crea o ordine socială care să fie semnificativă în raport cu ordinea spontană, ci doar îi reduc acesteia din urmă capacitatea extraordinară de a produce bunăstare și solidaritate.

Bibliografie și adnotări  

[119] Primul argument, pe care l-am prezentat în secțiunea a IV-a, este creșterea cunoașterii firmelor și gospodăriilor.

[120] Friedrich Hayek (1993), „Law, Legislation and Liberty: A New Statement of the Liberal Principles of Justice and Political Economy”, Vol. I, p. 46.

[121] Este util să reamintesc de la început că necesitatea constantă nu este produsă doar de conflictul dintre regulile proiectate cu scop particular și regulile generale ale tradiției. Hayek subliniază că necesitatea constantă apare în chiar interiorul tradiției de reguli de bună conduită atunci când nu este clară ierarhia de reguli referitor la un aspect moral. În acest caz, necesitatea constantă de a rezolva problema de morală va duce, în timp, la identificarea acelei reguli care se află mai sus în ierarhie și care va permite clarificări referitor la valoarea respectivă. În acest fel, așa cum am amintit într-o secțiune anterioară, se rafinează ierarhia de valori (vezi „Law, Legislation and Liberty, Vol. 2, pp. 24-25).

[122] Mă refer la ideea de „echivalență ricardiană” între finanțarea cheltuielilor cu impozite curente și impozite viitoare și la consecința acestei echivalnțe, și anume menținerea constantă a cheltuielilor din economie. Vezi Roberto Barro (1974), „Are government bonds net wealth?”, în Journal of Political Economy 82(6): 1095-1117, doi:10.1086/260266.

[123] Steven Levitsky și Daniel Ziblatt (2019), „How democracies Die: What History Reveals About Our Future”, Penguin Random House UK.

[124] Este foarte probabil ca tradiția să guverneze opinia publică deoarece în interiorul tradiției există multe reguli pe care oamenii le urmează ca răspuns la modificările în circumstanțe fără ca ei să fie „capabili să le exprime în cuvinte” sau pe care „nici măcar nu le știu în mod explicit” (Hayek, 1993, Vol. 1, pp. 11-12).

[125] Friedrich Hayek (1993), „Law, Legislation and Liberty: A New Statement of the Liberal Principles of Justice and Political Economy”, vol.2, p. 142.

[126] Ibidem, p. 136-137.

[127] Ibidem, p. 142-143.

[128] Niciodată în totalitate, căci multe reguli ale tradiției sunt urmate de oameni fie pentru că nu știu alte reguli, fie involuntar.

[129] Aici, sensul adjectivului „necunoscute” este acela că realizarea scopurilor personale nu necesită intervenția unei autorități pentru a crea reguli particulare care să garanteze atingerea scopurilor respective. Vezi și nota de subsol 64 din secțiunea precedentă.

[130] Friedrich Hayek (1993), „Law, Legislation and Liberty: A New Statement of the Liberal Principles of Justice and Political Economy”, Vol. 2, p. 27).

[131] Ibidem, p. 134.