VIII

Dragă Augustin, am ajuns la finalul excursului nostru. Cred că ești de acord că am introdus și argumentat ideea că acceptarea ordinii spontane ca scop este dovedită atât timp cât nicio regulă proiectată nu vizează înlocuirea acestui tip de ordine sau nu există un om care să aibă puterea și dorința de a înlocui această ordine. În astfel de condiții, ordinea spontană este permanent covârșitor preponderentă în ordinea socială occidentală. Fără a fi conștienți de acest lucru, în general, oamenii au acceptat ordinea spontană ca scop încă de la început, odată ce au adoptat practicile mai eficiente ale primilor inovatori[132] ai ordinii spontane, adică a celor ce au încălcat în mod necesar regulile cu scop ale tribului și și-au luat libertatea de a-și alege, individual, scopurile și de a deschide calea spre cooperarea cu alte triburi.

Libertatea nu este o descoperire întâmplătoare de care ne-am putea lipsi. Hayek a arătat că libertatea este soluția pe care am descoperit-o pentru a face față ignoranței noastre referitoare la aspectele particulare din societate. Această ignoranță s-a manifestat abia atunci când societatea a devenit complexă; putem spune că, pentru mult timp, fie nu am abservat această trăsătură a noastră, fie nu i-am dat suficientă atenție, până când Hayek i-a pus în lumină rolul reglator în societate. Dar, indiferent de acest fapt, este important să subliniez că ceea ce a contat a fost că ignoranța noastră a creat necesitatea constantă pentru descoperirea libertății ca soluție de a face față acestei trăsături.

Nu putem spune că trăsătura aceasta este un neajuns al nostru, din moment ce ei îi datorăm libertatea. Putem spune însă că este un principiu universal care se relevă permanent. El face ca evoluția să fie cu necesitate selectivă, adică să aibă loc prin descoperirea și învățarea regulilor care ne servesc mai bine. Ignoranța referitoare la faptele particulare din societate creează necesitatea constantă de a renunța la regulile cu scop, care limitează libertatea, și de a descoperi reguli generale, care să arate fiecăruia ce necesități trebuie să satisfacă pentru a acționa liber fără a încălca libertatea altora. Cu alte cuvinte, în esență, preponderența covârșitoare a ordinii spontane în ordinea socială, pe care am argumentat-o în acest eseu, este un răspuns necesar la ignoranța noastră. Acest principiu al ignoranței garantează că societățile numeroase nu ar putea funcționa pe termen lung cu o ordine socială în care partea preponderentă a ordinii să fie proiectată și, totuși, să rămână prospere și solidare.   

Probabil că înainte ca tot mai mulți să accepte și să practice noua descoperire –libertatea schimburilor și a altor libertăți –, primii practicanți ai unor reguli generale au fost văzuți ca inventatori de reguli ce contribuie la degradarea morală a societății. Cei mai mulți oameni au ajuns însă să înțeleagă că este moral ceea ce în mod necesar servește ordinea pe care toți ne bazăm. Iar această ordine este cea a societății deschise, a cărei esență, așa de inspirat formulată de Hayek, este aceea că îl face pe om să conteze în societate ca individ, nu ca membru al unui grup. În plan conceptual, concluzia aceasta a fost pregătită în Occident, de o îndelungată tradiție ce pornește de la morala individualistă a stoicilor, de la orientarea către individ a creștinismului, de la rolul dat proprietății private în dreptul roman și până la concepțiile moderne laice conform cărora instituțiile sunt rezultat al acțiunii umane, dar nu al proiectării umane, adică sunt formațiuni ivite spontan.        

În acest eseu, am argumentat că, odată ce am acceptat-o ca scop, ordinea spontană se extinde permanent, în așa fel încât ordinea proiectată prin reguli cu scop rămâne mereu o parte minoră a ordinii sociale. Ordinea spontană a pieței se extinde și rămâne covârșitor preponderentă pentru că este determinată de creșterea cunoașterii firmelor și consumatorilor, de consecințele neintenționate ale regulilor cu scop, cunoscute persoanelor particulare, nu agenției care le-a proiectat, de necesitatea constantă atât de a rezolva unele conflicte între valori morale, cât și de a ocoli sau elimina regulile proiectate cu scopuri nerealizabile în ordinea spontană, cum ar fi justiția socială (distributivă, economică), dar care reduc eficiența elemetelor constitutive ale ordinii complexe a pieței; și, în fine, de necesitatea și forța tradiției de a rămâne recognoscibilă, pentru că în structura impersonală de reguli ale tradiției este localizată mintea noastră și pentru că de la această structură de reguli învățate vine esența acestei minți.

În același timp, societate deschisă, în care ordinea spontană se dovedește a fi mereu covârșitor preponderentă, făcând posibilă existența noastră prosperă și solidară, este superioară moralmente altora, așa cum spune Hayek, doar dacă este acceptată ca scop; afirmația mea, pe care am argumentat-o în acest eseu, și anume că ordinea spontană este cu adevărat un scop al celor mai mulți oameni din societățile occidentale, chiar dacă, repet, acest scop nu este întotdeauna explicit asumat, constituie, de asemenea, o afirmație și un argument că ordinea bazată pe tradițiile occidentale este moral superioară altor ordini. Aceasta înseamnă că cei mai mulți oameni din societățile occidentale consideră morală ordinea spontană, ceea ce înseamnă că cei mai mulți respectă și apără tradiția, chiar dacă există momente în evoluția noastră când aroganța scientistă, impulsurile, emoțiile și sentimentele par să domine anumite grupuri, ce se întorc impotriva tradiției la fel cum un animal mușcă mâna care l-a hrănit.     

Faptul că, așa cum am argumentat în acest eseu, încercările de a crește ordinea proiectată nu reduc, ci pot chiar crește ponderea covârșitoare pe care o are ordinea spontană în interiorul ordinii sociale din țările occidentale, constituie un argument solid pe baza căruia să reafirmăm sau să nuanțăm unele propoziții ale teoriei economice. Cred că ar trebui să începem cu ideea lui Hayek conform căreia piața a fost mijlocul prin care omul a ajuns să participe într-un proces pe care nu-l înțelege pe deplin și pe care nu l-ar fi putut proiecta. Din moment ce încercările de a proiecta ordinea socială nu duc la extinderea ordinii sociale proiectate relativ la ordinea socială spontană peste o limită relativ joasă, atunci apare mai clar consecința că intervențiile pot cel mult să atenueze temporar unele aspecte nefavorabile ale pieței, dar pe teremn lung adaugă la complexitatea procesului în care omul participă fără a-l putea înțelege pe deplin.

Din această cauză, șansele de a proiecta o ordine socială mai bună scad pe măsură ce încercările de a proiecta se adaugă altor factori ce determină extinderea ordinii spontane și a complexității ei, mult mai puternici, cum ar fi creșterea cunoașterii firmelor și gospodăriilor. În ciuda acestei realități, oamenii acționeză exact invers: încearcă să proiecteze cât mai mult, fără a avea vreun succes în acest sens. Credința noastră omniscientă că putem proiecta o ordine socială mai bună decât cea spontană constituie cauza eșecului nostru în încercarea de a reduce, pe cât am vrea, aspectele nefavorabile din societate.

Faptul că ordinea proiectată este întotdeauna o mică fracție a ordinii sociale comparativ cu ordinea spontană ne ajută să înțelegem mai profund afirmația lui Hayek că deciziile luate în lumina viziunii „realiste”, adică „pragmatismul” rezultat prin renunțarea la unele principii în elaboararea măsurilor de politică economică, ne-au plasat pe o pantă pe care nu noi am ales-o, dar pe care suntem nevoiți să o urmăm pentru că produce consecințe care generează „necesitatea inevitabilă” pentru noi decizii pe care nu le-am intenționat și pe care, altfel, nu le-am fi luat.

Scopul pentru care ne-am angajat pe această pantă în domeniul politicilor publice a fost acela de a înlocui cu ordine proiectată acele parți ale ordinii spontane despre care am bănuit că duc la apariția aspectelor nefavorabile. A fost implicit că această abordare va rezulta în scăderea ponderii ordinii spontane. În acest eseu am arătat însă că această ipoteză implicită nu este validă, astfel că putem afirma că renunțând la abordarea liberală bazată pe principii în domeniul politicilor publice ne-am angajat pe o pantă care duce exact în direcția opusă scopului pentru care ne-am angajat pe ea: nu numai că nu duce la scăderea ponderii covârșitoare a ordinii spontane, dar, în plus, contribuie la creșterea complexității acesteia, cu particularitatea că panta aceasta reduce eficiența ordinii spontane și devine din ce în ce mai greu de părăsit.

Aceasta înseamnă că în societatea occidentală, ordinea proiectată, deși va avea întotdeauna o pondere mică, are șanse bune să fie mereu prezentă, deși ordinea spontană se va extinde tot mai mult. În termeni de politică economică, ceea ce va face diferența dintre țările occidentale va fi liberalismul, care acolo unde va fi (re)adoptat va minimiza impactul negativ al ordinii proiectate asupra libertății economice. Țările mai liberale vor avea un succes economic mai mare.

În schimb, acolo unde se vor baza mai mult pe „inginerii sociale„ care reduc libertatea economică individuală, țările vor avea același eșec dublu pe care îl au și ideologii pe care se bazează atunci când elaborează politici economice: din perspectiva lor, acești ideologi  nici nu pot părăsi panta pe care au crezut că o pot controla prin impunerea de reguli cu scop, nici nu pot reduce, așa cum își doresc, ponderea covârșitoare a ordinii spontane, care se extinde nu numai sub influența creșterii cunoașterii firmelor și consumatorilor, pe care ei nu o pot controla, ci și sub influența regulilor pe care ei înșiși le concep, reguli care deși sunt concepute să creeze ordine proiectată, creează, cel puțin în aceeași măsură, și ordine spontană. Numai că ordinea spontană astfel creată se deosebește de ordinea spontană ce nu are ca sursă regulile proiectate cu scop prin aceea că este foarte probabil să fie acompaniată, pentru o perioadă, de o scădere a eficienței, scădere ce apare pentru faptul că elementele constitutive ale ordinii complexe a pieței dedică în mod necesar resurse pentru adaptarea la noile condiții sau pentru ocolirea sau eliminarea lor[133].

Pentru că ordinea pieței va rămâne covârșitor preponderentă în raport cu ordinea proiectată, iar efectele ei pozitive pot să întreacă ineficiența în alocarea resurselor pe care o produce redistribuirea și alte intervenții, chiar și țările cu mai puțin liberalism vor continua să progreseze economic. Totuși, succesul lor economic, măsurat ca prosperitate și solidaritate, va fi mereu mai mic decât al țărilor cu politici liberale, deoarece țintesc reducerea libertății economice. În aceste țări, inegalitatea economică se va accentua odată ce politicile economice vor face din reducerea inegalității un obiectiv central. Aceste politici, așa cum am arătat în acest eseu, pe de o parte nu vor duce la scăderea ponderii ordinii spontane relativ la cea a ordinii proiectate, ci mai degrabă la creșterea ei. Pe de altă parte, ordinea spontană a pieței va continua să producă prosperitate, deși la un ritm relativ mai mic. În acest proces, este foarte probabil ca, pe termen lung, creșterea veniturilor și avuției celor care se bazează pe redistribuirea făcută de guverne să rămână în urma creșterii veniturilor și avuției celor care se bazează pe distribuirea făcută de ordinea spontană. Cu cât guvernele vor dori să compenseze acest gap al ritmurilor de creștere a veniturilor și avuției, cu atât mai mult ele se vor afunda pe o panta pe care nu o controlează și vor genera alte măsuri cu care să-și atingă obiectivul reducerii inegalității, ceea ce va duce la efectul contrar.     

Nu există o contradicție între faptul că, pe de o parte, ordinea spontană, bazată pe libertatea de acțiune, este covârșitor preponderentă în raport cu ordinea proiectată, iar pe de altă parte, în anumite perioade, clasa conducătoare (elita conducătoare) are idei liberale și se opune utopiilor. Ordinea spontană a pieței este activ determinată în principal de creșterea cunoașterii firmelor și consumatorilor. Utilizarea liberă a acestei cunoașteri este ghidată de tradiția de reguli învățate/descoperite în îndelungatul proces de evoluție culturală, care s-a accelerat foare mult în ultimul secol. Cunoșterea și concepția clasei conducătoare referitoare la ordinea socială are sens să fie comparată doar cu tradiția de reguli, nu cu cunoașterea de tip cauză-efect a firmelor și a consumatorilor. Astfel, ideile liberale ale clasei (elitei) conducătoare și ale elitelor profesionale sunt bune dacă sunt în armonie cu tradiția de reguli. Pot exista multe idei care par liberale, dar dacă sunt în contradicție cu tradiția de reguli nu duc la progres. Nu orice idee referiotare la libertate este liberală.    

Apare însă o contradicție atunci când, deși ordinea spontană este mereu covârșitor preponderentă, în anumite perioade, societatea este guvernată de o clasa conducătoare (elita conducătoare) care are idei constructiviste și susține utopii. Rezultatele ce apar din această contradicție depind de elitele profesionale. Dacă acestea sunt liberale, ele apără tradiția de reguli, astfel că șansele elitei conducătoare să impună cele mai rele reglementări scad. Totuși, dacă elitele profesionale sunt, la rândul lor, adeptele raționalism-constructivismului și, eventual, se confundă cu clasa conducătoare[134], atunci este foarte probabil ca tradiția de reguli să fie atacată, chiar dacă opina publică este, în cele mai multe aspecte, guvernată de tradiție. Este exact ceea ce se întâmplă în prezent în multe țări occidentale.

În viziunea raționalismului constructivist, atât stabilirea scopurilor pentru întreaga societate (nu numai a scopurilor legitime pentru organizația numită guvern), cât și realizarea lor depinde în bună măsură de cunoașterea unor elite profesionale, sau de cunoașterea neitermediată a clasei conducătoare, dacă elita se confundă cu clasa conducătoare. Raționalismul acesta este dominant în stiințele sociale, inclusiv în știința economică, precum și în filozofia și modurile de operare ale multor instituții importante cum sunt guvernele, băncile centrale, instituții financiare internaționale sau conferințe globale sau regionale dedicate viziunilor asupra lumii și identificării de soluții pentru tratarea aspectelor nedorite din societate.

Acest raționalism este incapabil să vadă că ordinea pieței nu poate evita unele aspecte nefavorabile, dar că aceste aspecte sunt amplificate pe termen lung exact de măsurile destinate să le elimine sau să le atenueze, pe care chiar raționalismul respectv le inspiră. Acest raționalism este parte din problemă exact pentru că, cel puțin în anumite privințe, cere ca oamenii să acționeze în concordanță cu cunoașterea, cu scopurile și cu regulile de comportament proiectate de autorități, și nu neapărat în concordanță cu propria lor cunoaștere despre sociatate, cu scopurile lor și cu regulile de bună conduită descoperite. În zona în care acționează, el este opusul înțelepciunii tradiției de reguli descoperite.  

Așa cum am detaliat în altă parte a acestui eseu, tradiție nu conține numai reguli economice, ci și alte reguli, foarte diverse, ce privesc toate aspectele vieții omului. De aceea, atacul care s-a declanțat după criza economică din 2008 asupra acestei tradiții de reguli învățate și credințe morale este cel mai serios atac asupra minții occidentale de după Al Doilea Război Mondial, căci are loc în foarte multe țări în același timp, referitor la foarte multe reguli din această tradiție în care mintea noastră este localizată. Pentru că principala funcție a tradiției de reguli generale învățate este prezervarea libertății, a cărei esență este libertatea de a utiliza cunoașterea individuală pentru a atinge scopuri personale, și pentru că a apăra această esență este parte din esența domniei legii, înseamnă că atacul asupra acestei tradiții occidentale este atac asupra libertății și asupra domniei legii în Occident. Știm că sociatatea occidentală bazată pe această tradiție are capacitatea de a depăși obstacolele dificile. Ea ne-a demonstrat asta cel mai bine când a înlăturat nazismul și comunismul. Societatea noastră va elimina și atacul ce se desfășoară în prezent, care este, pentru a păstra proporțiile, incomparabil mai mic, atât în mijloace, cât și în magnitudine. Dar aceasta nu înseamnă că la rezultatele dorite se va ajunge fără costuri mari.

Ordinea spontană a pieței are o largă acceptate și, conștient sau nu, este, așa cum am arătat într-o altă secțiune, un scop pentru cei mai mulți oameni. Exact această largă acceptare și transformarea ei explicită sau implicită în scop este unul dintre factorii pe care i-am evidențiat că acționează pentru ca ordinea spontană să fie mereu covârșitor preponderentă în raport cu ordinea spontană. În același timp, trebuie menționat explicit că exact acceptarea ca scop a ordinii spontane este factorul principal care determină ca ordinea societății occidentale să fie moral superioară altor civilizații. Am readus în discuție această afirmație pentru a sublinia că ea trebuie înțeleasă prin prisma faptului că ordinea spontană rămâne mereu covârșitor preponderentă în ordinea occidentală, și că exact acest fapt este garanția că tradiția de reguli care ghidează acțiunile individuale prin care apare această ordine se perfecționează prin (i) respingerea unor reguli care ajung să nu contribuie la menținerea ordinii și prin (ii) păstrarea acelor reguli și descoperirea altora care slujesc ordinea.

Această tradiție mereu „revăzută la defecte și adăugită la calități”[135] i-a permis omului să descopere că ordinea spontană a pieței este un mecanism pe care deși nu-l înțelege pe deplin și pe care nu l-ar fi putut proicta, este totuși singurul care i-a permis „să conteze” în cel mai demn mod posibil, și anume ca persoană, „și nu numai ca mebru al unui grup” (subl. n.)[136]. Am menționat deja, urmând ideile lui Popper și Hayek că ordinea spontană a pieței (societate deschisă/abstractă) i-a permis omului să poată prospera odată ce societatea s-a extins dincolo de numărul de oameni relativ mic până la care organizarea organismică a societății era posibilă. Faptul că ordinea spontană este mereu covârșitoare în raport cu ordinea proiectată îi oferă omului garanția că, atât timp cât cele două condiții extreme la care m-am referit în acest eseu nu apar, adică atât timp cât noi avem ca scop menținerea societății deschise, el nu ajunge din nou să depindă de un grup, indiferent în câte grupuri ar deveni membru voluntar sau involuntar, ca urmare a unor reguli proiectate. Aceasta înseamnă că omul a descoperit cum poate rămâne liber de constrângerile vreunui grup: să lupte pentru ca regulile proiectate să nu țintească la schimbarea acestei ordini și/sau să nu apară un „leader” care să aibă puterea să schimbe această ordine.

Foarte mulți oameni s-ar putea gândi că această luptă ar putea fi necesară la un moment dat, când ar deveni evident că ordinea spontană ar fi în pericol. Deși s-ar putea ca un astfel de moment să apară, el este totuși improbabil pentru că, așa cum am subliniat, orice regulă cu scop creează necesitatea pentru cei mai mulți de a o ocoli sau de a o aboli, făcând ca lupta împotriva unei ordini proiectate prin reguli cu scop să fie permanentă și să împiedice acumularea condițiilor pentru schimbarea radicală a ordinii sociale. Voi reveni imediat asupra acestei lupte permenente, pentru a arăta mai detaliat cum același om este cu necesitate un apărător al ordinii spontane a pieței atunci când acționează ghidat de regulile generale de bună conduită pentru a-și realiza scopurile personale, dar nu este în mod necesar un apărător al tradiției și al ordinii sociale a pieței atunci când este în poziția de a concepe corecții ale ordinii spontane pentru a reduce sau elimina aspecte nesatisfăcătoare ce, corect sau incorect, sunt atribuite acesteia.

Mai înainte de a dezvolta această idee, este necesar însă să clarific două aspecte referiotare la faptul că, începând cu anii 1960, în fiecare an, guvernele din țările occidentale au luat prin impozite și redistribuit în unele cazuri până la 55 la sută din PIB. Faptul că ordinea spontană este mereu covârșitoare în raport cu ordinea proiectată ne permite să explicăm mai bine de ce creșterea ponderii veniturilor bugetare în PIB la niveluri ce se apropie de 50 la sută în unele țări occidentale nu este o cauză a bunăstării,nu reflectă o extindere a ordinii proiectate în detrimentul ordinii spontane și, în consecință, nu este un pas în direcția unei schimbări în caracterul de piață al ordinii sociale în țările occidentale.

În prezent, cei mai mulți economiști, sociologi, politicieni cred că orice rezultat pozitiv din societate este rodul unui proiect uman vizând îmbunătățirea societății. Pe acest fundal și pe baza faptului că ponderea veniturilor din impozite în PIB a crescut în paralel cu producția și mai repede decât aceasta, unii dintre ei au concluzionat că redistribuția (ordine proiectată) influențează semnificativ, direct și pozitiv creșterea economică, neglijând că măcar prin intermediul preferințelor beneficiarilor redistribuirii, redistribuirea perturbă alocarea resurselor de către piață și schimburile comerciale[137]. Pe această bază, cei mai mulți dintre adepții creșterii rolului redistribuirii  cred că progresul economic care s-a înregistrat în paralel cu creșterea ponderii veniturilor bugetare în PIB este asociat cu extinderea ordinii proiectate. Astfel, ei au susținut practica de a lua prin impozite o parte tot mai mare din valoarea nou creată în economie pentru a extinde ordinea proiectatăși a rezolva aspectele nesatisfăcătoare ale pieței. Este implicit în acest tip de raționament că dacă aceste aspecte nesatisfăcătoare sunt produse de ordinea spontană a pieței, dar reușim să le atenuăm prin intervenții finanțate cu tot mai multe impozite, atunci înseamnă că și ponderea ordinii spontane se reduce.

Așa cum am arătat în acest eseu, acest raționament este eronat. Lucrurile stau exact invers: ordinea spontană rămâne covârșitor preponderentă sau chiar crește relativ la ordinea proiectată mai ales datorită accesului exclusiv al sectorului privat la o nouă cunoaștere descoperită în procesul concurenței. În conformitate cu argumentele pe care lea-m prezentat în acest eseu, intervențiile în economie pe care le reprezintă o pondere crescută a veniturilor bugetare în PIB afectează și ele ordinea spontană, dar într-un fel care lasă ordinea spontană în poziția de a fi preponderent copleșitoare în raport cu ordinea proiectată. Pe de o parte, intervențiile contribuie la extinderea ordinii spontane prin consecințe neintenționate[138], extindere ce poate egala sau chiar depăși cu mult creșterea ordinii proiectate.

Pe de altă parte, intervențiile reduc concurența, ceea ce înseamnă că reduc ritmul de creștere a cunoașterii firmelor, care este principalul factor de extindere a ordinii spontane. În consecință, intervențiile pot reduce, pe această clae, ritmul de extindere, dar nu pot opri extinderea ordinii spontane. Intervențiile pot însă reduce potențialul ordinii spontane de a genera prosperitate și solidaritate. Aceasta rezultă imediat dacă avem în vedere că o ordine a pieței mai extinsă este mai favorabilă adâncirii diviziunii muncii și creșterii specializării, ceea ce înseamnă că este mai eficientă decât este o ordine mai puțin extinsă[139]. Cu alte cuvinte, intervențiile reduc ritmul de creștere a eficienței cu care ordinea spontană a pieței continuă să producă bunăstare.

Ceea ce pare dificil de înțeles este că intervențiile care iau forma unor impozite care reprezintă o parte mai mică sau mai mare ca procent din PIB nu influențează semnificativ ponderea ordinii proiectate în ordinea socială. Astfel, un raport mai mare între veniturile bugetare și PIB nu reflectă o pondere proporțional mai mare a ordinii proiectate în ordinea socială, în detrimentul ordinii spontane, așa cum probabil cred mulți oameni. Creșterea ponderii veniturilor bugetare în PIB peste ceea ce este necesar pentru ca guvernul să asigure menținerea libertății pieței (acțiune înțeleasă ca având scopul de a proteja regulile generale învățate ale tradiției,și a libertăților ce rezultă ) și securitatea fiecăruia, reflectă doar o scădere a eficienței cu care ordinea spontană a pieței produce bunăstare. 

În țările în care ponderea veniturilor bugetare în PIB este relativ redusă, cum a fost cazul în medie în perioada 1995-2020 în SUA, Japonia, Elveția și România[140], pentru a da câteva exemple, ritmul de extindere a ordinii spontane a pieței sub influența creșterii cunoașterii firmelor și gospodăriilor a fost mai puțin frânat de impozite comparativ cu situația în care ponderea impozitelor ar fi fost la un nivel mai mare, de exemplu la nivelul mediu din UE (40-42 la sută din PIB). Aceasta a favorizat extinderea ordinii spontane în aceste țări, adică extinderea pieței. Iar această extindere relativ mai rapidă a pieței comparativ cu situația în care ponderea impozitelor ar fi fost mai mare a a favorizat adâncirea relativ mai rapidă a diviziunii muncii și a specializării, cu efecte mai bune asupra producției și productivității. Extinderea relativ mai rapidă a ordinii spontane este explicația pentru ceea ce pentru unii economiști pare o enigmă, și anume, cum este posibil ca o economie cu o pondere mică a veniturilor în PIB să prospere în ritmuri relativ mari, cum a prosperat economia României în ultimile decenii. 

În țările cu ponderi relativ mari ale impozitelor în PIB, mai ales acolo unde cheltuielile publice au vizat mai puțin dezvoltarea infrastructurilor, eforturile de a ocoli ineficiențele provocate de impozitele relativ mari au fost comparativ mai mari decât în țările cu o pondere mai mică a veniturilor bugetare în PIB. Aceasta a accelerat inovarea pentru a compensa ineficiențele, ceea ce, de asemenea, înseamnă că ordinea spontană s-a extins, dar procesul a fost mai costisitor. Astfel, deoarece progresul economic este generat de extinderea cunoașterii și a ordinii spontane a pieței, nu există nicio necesitate, așa cum cred unii economiști, ca ponderea veniturilor din impozite în PIB, să fie în toate țările la nivelurile atinse în prezent în multe țări dezvoltate pentru a  extinde partea proiectată a ordinii sociale și, astfel, să crească bunăstarea. Dar, în mod cert, dacă țările care în prezent iau prin impozite o mare parte din PIB pentru redistribuire s-ar îmbarca pe o pantă de reducere a ponderii veniturilor bugetare în PIB, eficiența cu care ordinea spontană produce bunăstare ar crește.

În fine, este important să înțelegem ce impact are faptul că ordinea spontană este mereu covârșitor preponderentă în ordinea socială occidentală asupra științei economice și asupra politicilor economice pe care le susține teoria economică ortodoxă. Contradicția dintre faptul că ordinea socială este preponderent spontană și faptul că cei mai mulți înțeleg societatea noastră în special ca pe o comunitate cu conștiință, cu capacitate de acțiune și cu voință similară celei individuale, se transpune într-o contradicție între cerințele obiective referitor la cum ar trebui să cercetăm economia și societatea, dacă aceasta este mereu covârșitor preponderent ordine spontană, și cum cercetăm efectiv.Ar trebui să cercetăm ținând cont că economia este ordine spontană ce rezultă din interacțiunea ghidată de tradiția de reguli generale de bună conduită dintre organizații, nu o organizație care se conduce după reguli proiectate pentru atingerea scopurilor organizației; dar noi cercetăm exact invers, considerând economia ca pe o mare organizație pentru care stabilim obiective, care nu pot fi atinse exact pentru că economia nu este o organizație. Contradicția aceasta ne apare și mai clar dacă avem în vedere că în acest eseu am arătat că cei mai mulți oameni sprijină ordinea spontană.

Cred că această contradicție reflectă, la un nivel mai profund, separareape care am menționat-o mai sus și la care revin, și anume cea dintre acțiunile noastre practice orientate spre atingerea unor scopuri personale și credințele noastre referitor la ce ar trebui să ne ofere sistemul economic și la cum ar trebui el modificat în acest scop. Cele două aspecte sunt total diferite. Atunci când acționăm, suntem ghidați de tradiția de regulile învățate și de cunoașterea individuală de care dispunem. De fiecare dată, noi ne alegem regulile învățate relevante pentru a ne ghida acțiunile și aplicăm cunoașterea de tip cauzal care ne conferă specializarea în virtutea căreia putem produce un bun sau oferi un serviciu. Din interacțiunile noastre ghidate în acest fel apare spontan ordinea de ansamblu, adică ordinea abstractă a pieței. Cu alte cuvinte, când spunem „acțiunile noastre practice” spunem acțiunile noastre în interiorul ordinii pieței, pe care, în fapt și în cea mai mare parte, o creăm continuu când ne comportăm conform regulilor de bună conduită pe care le-am descoperit/învățat.

Această ordine ne face să rămânem raționali referitor la atingerea obiectivelor personale. În acest proces suntem obligați să apelăm la inteligența noastră de a urma rațiunea care există în sistemul economic pentru a ne atinge scopurile. Iar acea rațiune este mereu cu noi (ne asistă) prin regulile de comportament învățate ce alcătuiesc tradiția și prin relațiile complexe și abstracte (relații structurale ale pieței) care apar când acționăm urmând acele reguli, care nu ne permit să introducem sentimente sau instincte în deciziile noastre dacă vrem ca planurile individuale să se coordoneze. Cu alte cuvinte, noi ascultăm de sistemul economic atunci când acționăm pentru a ne atinge scopurile.

Totuși, când vine vorba de a înțelege sistemul economic cu scopul de a-l face prin politici publice să ne asculte și el pe noi, cum s-a exprimat cineva, procedeul pe care îl utilizăm este diferit de cel menționat mai sus. În acest caz, așa cum am subliniat încă din prima parte a acestui eseu, nu există nicio necesitate care să ne oblige pe fiecare dintre noi să apelăm la inteligența noastră pentru a înțelege rațiunea sistemului. Simpla identificare a aspectelor nefavorabile ale funcționării economiei ne face, inevitabil, să avem sentimente și emoții. Aceste sentimente și emoții negative trebuie să primească o rezolvare. Fie le înlocuim cu rațiune, fie le alinăm, permițându-le să interfereze cu rațiunea noastră.

Oferta pentru a satisface această cerere de rezolvare a emoțiilor și sentimentelor negative poate veni în plan teoretic de la mediul academic și în plan practic de la cel politic. În ambele cazuri, această ofertă poate fi formulată, fie din perspectiva raționalismului constructivist, fie din perspectiva rațiunii reprezentată de ordinea spontană. Ideea cheie în legătură cu această ofertă este aceea că doar soluția oferită de raționalitatea ordinii spontane este impermeabilă referitor la sentimente și emoții. Cu alte cuvinte, la problema formualtă mai sus – fie înlocuim emoțiile și sentimentele cu rațiune, fie le alinăm –soluția sprijinită de raționalitatea ordinii spontane, care ține cont de principiul universal al ignoranței, este cea a înlocuirii sentimentelor cu rațiunea în ceea ce privește înțelegerea ordinii în care acționăm. Această raționalitate ne propune fie să lăsăm tradiția de reguli să fie cea care ne ghidează, fără ca noi să adăugăm reguli ce sunt incompatibile cu ea, fie adăugând politici despre care ne dăm seama că sunt în armonie cu tradiția, adică politici care sprijină ordinea spontană a pieței.

Pentru aceasta, cu atât mai mult cu cât se suprapun, elita academică ce îmbrățișează această raționalitate și elita politică liberală așează în centrul explicațiilor și al politicilor ideea că există un mecanism complex care coordonează planurile și acțiunile individuale și că, în practică, atunci când acționăm pentru atingerea scopurilor personale fiecare urmează cu necesitatea creată de ignoranța noastră rațiunea acelui mecanism care este ordinea pieței. Un aspect important, pe care de obicei omitem să-l precizăm, este acela că ordinea socială se constituie în partea ei covârșitoare ca ordine spontană doar pentru că noi acționăm ghidați de tradiția de regulile învățate, ceea ce înseamnă că ea domină opinia publică. Pe acest fond, elitele liberale arată că și politicile care ar putea să reducă aspectele nesatisfăcătoare trebuie să fie compatibile cu tradiția de reguli care, în mod concomitent, definește limitele libertății și o prezervă, cât și cu ordinea spontană a pieței.

Pentru aceasta, este necesar ca nu numai elita academică și cea politică, dar și publicul larg să înțeleagă relațiile abstracte ale pieței, la formarea cărora fiecare dintre noi contribuie când urmăm tradiția de reguli învățate, pentru a putea decide care politici sunt compatibile cu ordinea pieței și care dintre acestea sunt cele mai bune. Cu alte cuvinte se cere să înțelegem că avem succes cu planurile noastre individuale pentru că nu ne putem abate de la rațiunea pieței atunci când acționăm; dacă vrem ca acest demers să producă maximum de bunăstare, atunci trebuie să tratăm efectele nesatisfăcătoare cu politici care nu reduc libertatea de acțiune sub limita pe care o prezervă tradiția de reguli învățate, chiar dacă instinctele și emoțiile ne dictează altfel.  

Ceea ce se întâmplă în esență este că elitele liberale cer publicului să înlocuiască sentimente și emoții cu rațiune. În acest punct poate interveni o ruptură între elitele cu adevărat liberale și public. Publicul are diverse preferințe referitor la substituția dintre sentimente și emoții, pe de o parte, și rațiune pe de alta. Dacă această rată de substituție favorizează rațiunea, atunci elitele profesionale, care formează o mare parte a publicului, și publicul în general vor avea inteligența de a da sprijin politicienilor liberali. În acest caz, nu este nicio contradicție între faptul că ordinea spontană este covârșitor preponderentă în ordinea socială occidentală și faptul că cei mai mulți oameni au un scop în a sprijini ordinea spontană. 

Dar dacă sentimentele și instinctele vor domina, atunci lucrurile vor fi total diferite. În acest caz, oamenii vor neglija faptul esențial că ei își realizează planurile exact pentru că se supun cu necesitate rațiunii ce rezultă din relațiile abstracte ale pieței pe care chiar ei le creează atunci când acționează pentru realizarea scopurilor personale. În consecință, referitor la soluțiile ce le-ar alina sentimentele și emoțiile, cei mai mulți oameni se vor concentra în procesul democratic al alegerilor pe acele oferte (propuneri) care duc pe termen scurt la eliminarea aspectelor nesatisfăcătoare, chiar dacă aceasta va duce la reducerea libertății economice a fiecăruia și, în consecință, a gradului în care planurile noastre rămân compatibile pentru a produce bunăstare și solidaritatea în sensul adoptat în acest eseu.

Oferta de soluții directe pentru alinarea sentimentelor și emoțiilor este dată de elitele academice și politice care neagă ignoranța inevitabilă a oamenilor și concep societatea ca pe un organism dat, ca pe un întreg care are reguli de comportament specifice, după modelul în care fiecare individ urmează reguli de comportament. Abordarea este eronată din start pentru că neagă un principiu universal: cel al ignoranței. Totuși, pentru public ea poate fi atractivă deoarece structura socială  nu mai trebuie „construită” prin descoperirea de relații între cei ce acționează. În acestă concepție, societatea (ntregul) este o construcție deliberată, la care au contribuit nenumărate generații, dar care poate fi schimbată odată ce elitele descoperă regulile de mișcare ale întregului. Aceste legi pot fi utilizate pentru a orienta societatea spre o stare mai bună. Tot ce trebuie făcut este să modificăm societatea astfel încât să se comporte în așa fel încât să producă rezultate nesatisfăcătoare fie mai puține, fie mai puțin intense.

În realitate, întregul astfel descris nu există. Cu toate acestea, o astfel de teorie produce efecte. Cel mai important este că reduce libertatea economică a sistemului prin justificarea creării unui set de reguli proiectate, care se adaugă setului de reguli ce formează tradiția și setului de reguli înnăscute, care reflectă emoțiile și instinctele noastre. Așa cum am arătat în acest eseu, ele (regulile proiectate) nu reușesc să reducă partea covârșitor preponderentă a ordinii spontane în Occident, dar reduce eficiența cu care aceasta crește prosperitatea și solidaritatea noastră. Modul în care aceste reguli proiectate reduc eficiența este că permit ca emoțiile și sentimentele să devină factori importanți în parametrizarea politicilor economice. În final, regulile proiectate cu scop sunt determinate de conflictul permanent dintre rațiunea reflectată de tradiția de reguli învățate și regulile înnăscute[141], care dau naștere emoțiilor, impulsurilor și sentimentelor noastre. Este lupta dintre ce se poate pe termen lung și ce se dorește pe termen scurt. Este lupta dintre forțele care luptă să mențină societatea deschisă și forțele care luptă să o închidă. În timp ce tradiția de reguli învățate produce sistematic comportamente raționale, regulile proiectate cu scop dislocă comportamente raționale.

În practica teoriei economice și în general a științelor sociale, pentru a reveni pe cursul corect trebuie să ne întoarcem la cărțile care au cercetat ordinea socială a pieței fără preconcepția scientistă. Acest efort ne va permite să vedem cum au fost formulate inițial problemele referitoare la aspectele nefavorabile ale ordinii pieței, cum au evoluat conceptele și dacă și în ce măsură am deviat, în legătură cu fiecare problemă sau concept în parte, de la cursul normal de investigație economică prin adoptarea raționalismului constructivist.

Astfel, foarte mulți economiști își vor da seama că efortul de a înțelege modul de funcționare a pieței nu a înaintat suficient. O dovadă în acest sens, dar invizibilă din cauza paradigmei scientiste a raționalismului constructivist, este chiar aceea că cele mai multe obiective propuse pentru a fi atinse la nivelul economiei au avut rezultate foarte modeste, ca să folosesc un eufemism, în ciuda măsurilor propuse.

Concluzia că rezultatele nu s-au obținut pentru că reguli proiectate pentru atingerea acelor scopuri și extinderea ordinii care rezultă în acest fel nu au fost suficiente numeric sau calitativ nu poate fi o explicație; acest eseu a întărit această concluzie clarificând că ordinea proiectată rămâne mereu o mică parte a ordinii sociale a occidentului.

De exemplu, în ciuda faptului că justiția socială a fost adoptată ca valoare centrală a multor proiecte guvernamentale în țările occidentale începând mai ales în anii 1960, inegalitatea economică a rămas relativ înaltă sau chiar a crescut. Acest rezultat nu a fost înțeles ca o consecință negativă a asumării unui obiectiv intangibil și a unor măsuri inadecvate, ci a continuat să fie văzut ca un aspect nesatisfăcător al pieței. Și, aproape paradoxal, între economiștii care cred că economia înțeleasă ca organism economic (ordine spontană) poate avea ca obiectiv justiția socială, a apărut o diviziune referitoare la mijloacele de atingere a scopului. Pentru radicali, mijloacele sunt centralismul și redistribuirea, pentru ceilalți sunt piața însuși, atunci când vine vorba de producție, și reglementarea de către stat a avuției, atunci când vine vorba de distribuția „injustă” a veniturilor pe care o face piața.

Modalitatea în care cei mai mulți economiști au ajuns să nu adâncească procesul de înțelegere a ordinii pieței și să accepte un rol crescut pentru guverne în alocarea resurselor în economie a fost să renunțe la a lua în considerare toate principiile care operează în mod obiectiv în societate, și cărora nu ne putem sustrage decât pe termen scurt. De obicei s-a renunțat la acele principii care făceau teoriile fie greu de înțeles, fie greu de dovedit.

Renunțarea la unele principii s-a făcut pe două căi. Una dintre ele este cea a oportunismului, în care situațiile dificile au trebuit explicate rapid, iar explicația, deși nu era corectă, era ușor de înțeles și de sprijinit cu date. Dar rezultatul astfel produs, adică teoria economică elaborată prin abandonarea de principii, nu poate fi onest. Referindu-se la „Teoria Generală”, Mises a spus despre Keynes că i-a învățat pe politicieni cum să-i înșele pe muncitori.

Cealaltă cale, care a dus la același rezultat, a fost o separare între corpul academic și oamenii de afaceri. În trecut, cei ce scriau despre fenomenele economice din perspectiva ordinii pieței erau chiar mari oameni de afaceri foarte educați, cum a fost, de exemplu, Richard Cantillon, sau oameni care erau în strict contact cu oamenii de afaceri și care le înțelegeau argumentele[142]. Mecanismele de gândire economică rațională au fost dezvoltate în competiția care a apărut între diverse afaceri libere pentru a produce mai benefic pentru individ. În acest fel, societatea a dobândit capacitatea de a rămâne rațională atât în acțiunea fiecăruia în procesul pieței, cât și în procesul de concepere a politicilor economice. Când a avut loc separarea, argumentele ce țineau de modul de funcționare a pieței, în special ideea de libertate economică, nu au mai fost înțelese, cu consecințe negative pentru teorie și pentru politicile economice bazate pe ea.În prefața la „Trend of Economic Thinking”, Stephen Kresge scrie că „ipoteza că economiștii pot găsi soluții predictibile la problemele economice este fără îndoială cea mai inhibantă forță în curicula prezentă pentru studenții economiști. Ea a dus la o izolarea în creștere a economiștilor teoreticieni de practicienii de zi cu zi ai subiectului – participanții actuali in economie, consumatorii și producătorii. Creșterea cunoașterii lor este cea mai importantă atât pentru succesul economiei, cât și pentru validitatea oricărei teorii economice”[143](sublinierile autorului).

Deși ordinea spontană este covârșitor preponderentă în ordinea socială occidentală, ea nu este o garanție că oamenii vor renunța să sprijine politicile economice care țintesc iluzoriu la eliminarea ei. Mai mult, și într-o anumită măsură ca o consecință a acestei din urmă posibilități, ea nu este o garanție că știința economică și științele sociale în general vor renunța la ambiția nerealistă de a descoperi legi de tipul celor din fizică. În consecință, ponderea covârșitor preponderentă a ordinii spontane în ordinea socială occidentală nu este o garanție că științele sociale, inclusiv știința economică, nu vor fi dominate, cel puțin în anumite epoci, de teorii  alimentate de superstiția ce stă la baza tuturor superstițiilor din economie și societate, și anume, credința că mintea noastră poate ști mai mult decât a făcut sau, altfel spus, că poate fi mai complexă decât structura de reguli impersonale din care face parte[144].

Dragă Augustin, poate exista multă dezamăgire referitor la concluzia că deși ordinea spontană a pieței rămâne mereu covârșitor preponderentă în societatea occidentală, ea nu oferă garanții în privințele pe care tocmai le-am menționat. Dar cred că există o imensă satisfacție referitor la faptul că, așa cum am arătat în acest eseu, preponderența mereu covârșitoare a ordinii spontane constituie, în limitele în care ceva poate fi garantat în societatea umană, o garanție mult mai importantă, și anume garanția că omul va continua să conteze în societate ca individ, independent de grupuri.

Aceasta îi va oferi fiecăruia libertatea necesară pentru a putea continua să-și aleagă mijloacele (producția de bunuri și oferirea de servicii) prin care să-și atingă scopurile ultime. Fiind permanent copleșitor spontană, ordinea noastră socială ne garantează că vom urma întotdeauna rațiunea care există în sistemul economic, chiar dacă vor exista și reguli care fac loc emoțiilor și sentimentelor noastre în politicile economice și sociale ghidate de credința că noi putem proiecta societatea. În fața acestei abordări centrată pe proiectarea de reguli cu scop, tradiția de reguli generale de bună conduită, care dă esența minții noastre, va asigura stabilitatea și predictibilitatea mediului social, iar ordinea abstractă a operațiilor pe care o generăm atunci când acționăm ghidați de regulile generale ale tradiției ne va asigura raționalitatea abstractă, impenetarabilă de către emoții, sentimente, sau impulsuri. Atât stabilitatea și predictibilitatea mediului, cât și raționalitatea abstractă sunt necesare pentru a progresa. Pentru a progresa vom avea nevoie de mintea noastră a cărei esență este dată de regulile tradiției, cât și de raționalitatea abstaractă a pieței.

Bibliografie și adnotări

[132] Vezi, în legătură cu acest aspect, capitolul „The Tree Sources of Human Values”, în Friedrich Hayek (1993), „Law, Legislation and Liberty: A New Statement of the Liberal Principles of Justice and Political Economy”, Vol.3, pp. 153-176; vezi de asemenea capitolul „Between Instinct and Reason”, în Friedrich Hayek (1988), „The Fatal Conceit: The errors of Socialsm”, edited by W.W. Bartley III, The University of Chicago Press.

[133] Cred că este util să reamintesc aici idea că libertatea este necesară nu numai pentru perpetuarea și creșterea complexității ordinii spontane a pieței, dar si pentru ca fiecare să contribuie la această ordine cu întregul său potențial. Dacă, pe o cale sau alta, libertatea individuală de a acționa se reduce, de exemplu din cauză că o parte tot mai mare a resurselor este preluată de guverne și deviată spre alte utilizări decât cele pentru care ar fi fost utilizată de entitatea de la care resursele au fost extrase, atunci scade capacitatea de utilizare a cunoașterii individuale și de atingere a scopurilor particulare în conformitate cu ce este capabil fiecare. La nivelul ansamblului, reducerea libertății de acțiune a fiecărei entități face ca, deși în general rezultatele referitoare la producție și solidaritate ale pieței să fie excepționale, să fie totuși sub potențial pentru că totalul cunoașterii mobilizate va fi mai mic.

[134] De exemplu, în Secolul Luminilor, în Anglia gândirea nu-și propunea să urmeze utopiile exact pentru că elita se confunda cu clasa conducătoare. În aceeași perioadă, cazul francez este diferit, deoarece elita nu se confunda cu clasa conducătoare (vezi Pierre Chaunu, Civilizația Europei în Secolul Luminilor, vol. II, pp. 49-50, Editura Meridiane, București, 1986).

[135] Expresia îi aparține lui Tudor Mușatescu, unul dintre cei mai mari dramaturgi români, care la întrebarea „Cine v-ar fi plăcut să fiți?”, primită într-un interviu difuzat de televiziunea română (TVR), a răspuns: „Tot eu, dar într-o ediție nouă, revăzută la defecte și adăugită la calități”.  

[136] Friedrich Hayek (1993), „Law, Legislation and Liberty: A New Statement of the Liberal Principles of Justice and Political Economy”, Vol.2, p. 27.

[137] Unii economiști post keynesiști au preluat ideea lui Adam Smith că mărimea pieței limitează diviziunea muncii și au făcut din aceasta un motiv pentru intervenții în favoarea stimulării permanente a cererii agregate. De exemplu, Kaldor a preluat această idee de la Smith și de Allyn Young („Increasing Returns and Economic Progress”, în The Economic Journal, Dec., 1928, Vol. 38, No. 152, pp. 527-542, 1928), dar având viziuni dirijiste a susținut pe baza ei politicile de stimulare permanentă a cererii și pentru a susține politicile industriale, considerând că industria trebuie stimulată pentru că are randamente crescătoare, spre deosebire de agricultură, care nu are.

[138] Ordinea spontană rezultată în urma consecințelor neintenționate ale intervențiilor este asociată cu distorsiuni în alocarea resurselor, care nu apar dacă ordinea spontană este generată fără intervenții.

[139] În acest caz, când mă refer la eficiența ordinii spontane am în vedere că o ordine a pieței extinsă este mai favorabilă specializării decât este o ordine mai puțin extinsă, astfel că este mai favorabilă producției și productivității pe toate căile menționate de Adam Smith, adică prin economia de timp, prin creșterea dexterității și prin accelerarea investițiilor în progresul tehnic. Vezi și nota de subsol 63 din secțiunea a IV-a,referitoare la observația lui Buchanan și Yoon privitor la creșterea randamentelor determiantă de creșterea dimensiunii pieței.

[140] În fiecare din aceste țări, raportul dintre veniturile bugetare și PIB în perioada menționată a fost de aproximativ 27 la sută.

[141] Lucian Croitoru (2023), „Capcana intervențiilor în ordinea Pieței”, pe Luciancroitoru.ro.

[142] Robertson (1959, p. 79) spune: „Această apărare viguroasă a libertății economice…a fost făcută de comercianții care au înțeles unde stau interesele lor și s-au opus ca acestea să fie respinse de către cei ce nu au înțeles”. Mai departe Robertson (1959, pp. 85-86) spune: „Din păcate, a rămas prea puțin din gândirea economico-politică a comercianților secolelor șaisprezece și șaptesprezece. Puțin, probabil, a fost scris, din moment ce ei erau prea ocupați cu activitățile lor specifice. Dar acea gândire care a fost transmisă este în principal lucrarea unor comercianți sau oameni influențați de punctul de vedere al comercianților. Astfel de oameni au furnizat cea mai mare parte din literatura economică între secolele șaisprezece și sfârșitul secolului optsprezece, scrieri (de regulă) pe probleme practice (și îl citează pe Brentano ca sursă bibliografică—n.n.). Și am văzut că interesele lor au ajuns să fie luate în considerare de juriști și oameni de stat. Este evident că cea mai efectivă gândire economică a acestei perioade a venit de la comercianți; gândire care în linii generale a reprezentat o mișcare către o politică economică mai liberală și a fost această gândire cea care a prevalat.”

[143] Stephen Kresge, „Introduction” la Frierdrich Hayek „The Trend of Economic Thinking: Essays on Political Economists and Economic History”, în W.W. Bartley III and Stephen Kresge (Eds), The Collected Works of F.A. Hayek, Volume III, p. 6.

[144] Vezi, pentru detalii, Friedrich Hayek (1993), „Law, Legislation and Liberty: A New Statement of the Liberal Principles of Justice and Political Economy”, Vol. 3, pp. 153-177.