Greșim în mod sistematic când estimăm PIB potențial și rata naturală a dobânzii?
Introducere
Începând din 2013, în România, PIB a crescut cu rate în general mai mari ca cele potențiale, volumul creditelor noi a crescut, iar inflația neafectată de reducerea TVA (inflația netă) și anticipațiile inflaționiste au tins să scadă. Cum pot, creditul și producția, să crească foarte repede fără ca inflația netă și anticipațiile inflaționiste să crească? O explicație imediată o constituie șocurile favorabile de pe partea ofertei, adică scăderea prețurilor petrolului, a prețurilor produselor agricole (2013 și 2014 au fost ani agricoli foarte buni) și a unor impozite indirecte, altele decât TVA. Mai ales sub influența acestor factori, inflația a continuat să rămână joasă, ceea ce a dus la scăderea anticipațiilor inflaționiste. Dar, lăsând la o parte șocurile de ofertă și anticipațiile inflaționiste, ceea ce rămâne să explice inflația este deficitul/excedentul de cerere. Cum explică cererea relativă din ultimii ani inflația? A existat un deficit de cerere exercitând presiuni dezinflaționiste sau un excedent de cerere inflaționist?
Explicația convențională este aceea că a existat un gap negativ (contracționist) al PIB și un gap negativ (expansionist-inflaționist) al ratei dobânzii începând din 2010 (ambele fiind variabile neobservabile), care încă persistă. În aceste condiții, producția poate crește cu rate mai mari decât ratele potențiale fără a accelera inflația.
România a intrat în al șaptelea an în care atât gap-ul PIB, cât și cel al ratei dobânzii sunt încă negative, indiferent de autorul estimărilor. Mulți autori de prognoze anticipează că, date fiind relaxarea fiscală, rata creșterii economice prognozată pentru 2016 și nivelul potențial al PIB, gap-ul PIB se va închide în a doua parte a acestui an. Rezultă de aici că în lipsa relaxării fiscale programate pentru 2016, gap-ul PIB s-ar fi închis chiar mai târziu, probabil în al optulea an de la intrarea în recesiune. A fost, oare, relaxarea fiscală ceva necesar pentru accelerarea închiderii gap-ului PIB, dar nu au înțeles cei care au criticat programul care va crește deficitul bugetar de la 1,2 la sută din PIB în 2015 la 3 la sută din PIB în 2016? Sau există o altă explicație?
Una dintre explicațiile invocate pentru a arăta de ce gap-ul PIB și cel al ratei naturale au rămas negative pentru atât de mulți ani a fost severitatea crizei din 2008. Într-o recesiune severă și în perioada de revenire dintr-o astfel de recesiune, capacitățile de rezervă pot fi foarte reduse, din cauză că „lucrătorii neangajați care părăsesc piața muncii devin economic inactivi, unele firme se închid, lăsând arii și regiuni întregi depresate”, iar „băncile (…) devin foarte stricte în acordarea creditelor” (Jahan și Mahmud, 2013). În plus, scăderea dramatică a investițiilor, așa cum s-a întâmplat în România, reduce stocul disponibil de capital. Toate acestea sunt ele însele schimbări majore în structura economiei sau duc rapid la astfel de schimbări.
În aceste condiții, valorile de facto ale PIB potențial și ale ratei naturale a dobânzii, adică cele care operează în realitate, dar pe care nu le vom cunoaște cu certitudine niciodată, scad la niveluri relativ mici. Date fiind aceste niveluri și o anumită politică a ratei dobânzii, cu cât scad mai mult valorile actuale ale PIB, cu atât mai mare va fi gap-ul PIB și perioada în care acesta se închide. În marea majoritate a studiilor se presupune că există egalitate între valorile de facto și valorile estimate ale PIB potențial. Din acest motiv, date fiind valorile actuale ale PIB, nu se distinge între o perioadă de facto de închidere a gap-ului PIB, dictată de valorile de facto ale PIB potențial, și una aparentă, dictată de valorile estimate ale PIB potențial.
Dar este posibil ca perioada în care gap-ul PIB este negativ să apară în mod artificial prelungită dacă există o supraestimare a valorilor (o deplasare în sus a estimărilor) pentru nivelul potențial al PIB și, implicit, pentru rata naturală a dobânzii. Date fiind valorile actuale ale PIB și o politică a ratei dobânzii, cu cât este mai mare supraestimarea valorilor potențiale, cu atât mai lungă este perioada în care cele două gap-uri – cel al ratei dobânzii și cel al PIB – apar că sunt negative.
Date fiind tehnicile econometrice, de regulă, erorile de estimare (spraestimare sau subestimare) sunt explicate prin calitatea relativ redusă a datelor în timp real (end-of-sample problem) sau prin seriile scurte de date. Dacă perioada studiată este suficient de lungă, suma erorilor generate de aceste cauze este zero, fără a putea fi identificată o deplasare sistematică a estimărilor. În acest studiu însă, atenția este concentrată pe explicarea erorilor sistematice.
În secțiunea următoare arăt că supraestimarea nivelului PIB potențial și/sau a ratei naturale a dobânzii poate exista în mod obiectiv. Ea este generată de prezența judecății subiective în timp real, alături de tehnicile econometrice, în procesele de obținere a estimărilor finale, și prelungește (scurtează) perioadele aparente de închidere a gap-urilor negative (pozitive). În secțiunea a treia verific ipoteza supraestimării prin prisma estimărilor succesive făcute de BNR în perioada 2007 Q2-2015 Q3 pentru perioada 2005-2010. În secțiunea a patra argumentez ipoteza că, în recesiune, supraestimarea este cauzată în bună măsură de prezența euristicii ancorare, iar în perioadele de boom și de bule financiare, este cauzată în bună măsură de euristica reprezentativitate. Trecerea de la optimism la pesimism, și invers, joacă un rol esențial în selectarea euristicilor. În secțiunea a cincea sunt prezentate unele consecințe ale supraestimării pentru politicile macroeconomice. În ultima secțiunea prezint concluziile.
Versiunea integrală a studiului o puteți găsi în documentul de mai jos
