Fed (banca centrală a SUA) intenționează să reducă cerințele de capital și frecvența testelor de stress și să crească cerințele de lichiditate pentru băncile străine care operează în SUA, după modelul aplicat anul trecut pentru băncile americane (vezi Financial Times din 8 aprilie 2019). Pare că lumea începe să dea la o parte vălul pe care i l-au pus pe ochi reglementatorii începând cu 2008.

Este o idee bună, pentru că cerințele înalte de capital pot avea efecte contrare celor scontate, așa cum am arătat în cartea mea intitulată „Sfârțitul reglementării și ultimul reglementator”, publicată la Curtea Veche Publishing în vara lui 2013. Iată un extras din carte (pp. 59-68):

Iluzia efectelor stabilizatoare ale reglementării de tip „comandă și control”

În secțiunea precedentă am insistat asupra ideii contraintuitive că alternanța dintre euforie și panică este forța care determină ciclul de afaceri și că reglementarea nu poate tempera euforia. O consecință a acestei concluzii este aceea că reglementarea nu poate atenua o recesiune. Pentru a înțelege ce nu poate face reglementarea, referitor la atenuarea unei recesiuni, este util să reamintim că o recesiune apare atunci când mijloacele de a contracara un șoc (endogen sau exogen) se epuizează înainte ca șocul să dispară. Abia atunci începe criza.

În cazul în care cererea privată scade, cei mai mulți gândesc că există trei instrumente care ar putea fi utilizate: rata dobânzii de politică monetară, deficitul bugetar și rezervele de capital ale entităților financiare afectate[1]. Ultimul este un instrument indirect, în sensul că, așa cum este proiectat astăzi, scopul reglementatorului este să țină probabilitate de default a unei bănci sub 0,1 la sută în următorul an. Pentru a realiza acest scop, în funcție de riscurile asociate cu fiecare activ (credit) în parte și de alte ipoteze, băncile calculează cât capital este necesar pentru a ține probabilitatea de default la nivelul amintit[2]. Teoretic, acest nivel al capitalului ar trebui să acopere în întregime pierderile neanticipate ale băncilor, fără a fi nevoie să se apeleze la banii plătitorilor de impozite.

Criza actuală a arătat că niciunul dintre cele trei instrumente nu a fost suficient de disponibil când a fost nevoie, sugerând că ar trebui să existe obiective legitime în legătură cu fiecare dintre ele. În general se poate spune că, cu cât statele sunt mai puțin îndatorate, cu atât deficitele bugetare pot fi mărite mai mult pentru a compensa prăbușirea cererii sectorului privat. Menținerea îndatorării publice la niveluri relativ mici este un obiectiv legitim pentru guverne, dacă vor să fie eficiente în prevenirea unei recesiuni puternice[3]. Dar pentru că se află în capcana anticipațiilor, autoritățile tind să nu atingă acest obiectiv (Croitoru, 2012a, pp. 34-39).

Ceva similar se poate spune și despre politica monetară. Dacă rata dobânzii la momentul șocului este suficient de înaltă (ceea ce înseamnă și o inflație relativ înaltă), este posibil ca reducerile necesare pentru a opri căderea cererii să nu ducă rata dobânzii la zero. Menținerea inflației la un nivel moderat și stabil, și nu la un nivel jos și stabil, poate fi un obiectiv legitim pentru băncile centrale (Akerlof et al., 1996, Blanchard et. al., 2010, Krugman, 2011, Croitoru, 2012b, Isărescu, 2012c).

Mulți cred însă că și instituirea/creșterea cerințelor de capital pentru instituțiile financiare este, de asemenea, un obiectiv legitim – relativ la atenuarea recesiunii[4]. Mai mult capital disponibil în rezerve ar reduce pierderile provocate de bănci asiguratorului guvernamental al depozitelor, în cazul unui șoc (Admati et al., 2010, p.8). Astfel, în loc să fie utilizate pentru salvarea băncilor, așa cum s-a întâmplat în unele țări dezvoltate în 2008–2009, deficitele bugetare mai mari ar putea fi utilizate pentru compensarea unei căderi a cererii private.

Dar aceasta este o iluzie. În continuare, în această secțiune vom arăta că, odată instituite/crescute, cerințele de capital duc la subestimarea neobservabilă a riscului. Din această cauză, capitalul băncilor este permanent insuficient în raport cu riscul, neputând produce efectele stabilizatoare așteptate în cazul unui șoc. Deficitul de capital pe care îl generează subestimarea riscurilor rămâne invizibil pentru reglementatori – până când un șoc, a cărui mărime nu ar trebui să pună probleme, îl dezvăluie.

Reglementarea accelerează inovațiile financiare

Înainte de a explica cum apare subevaluarea riscurilor asociată cu instituirea/creșterea cerințelor de capital, trebuie spus că aceasta e diferită de subestimarea intenționată a riscurilor sau de subestimarea care apare dintr-un proces de optimizare/arbitrare. Subestimarea intenționată a riscurilor implică raportări eronate. Subevaluarea ca rezultat al optimizării poate apărea dată fiind o anumită structură a stimulentelor. De exemplu, unele rapoarte recente consideră că prevederile IFRS generează o structură a stimulentelor care duce la subevaluarea riscurilor.

Spre deosebire de aceste tipuri de subevaluare, cea care ne preocupă aici – și anume subevaluarea ce rezultă din instituirea/creșterea cerințelor de capital – își are cauza profundă în conflictul care există între nevoia de libertate a omului și reglementarea de tip „comandă și control”. Mulți neagă acest conflict sau îl consideră mai degrabă teoretic, fără prea multe implicații practice. Dar, se poate arăta că el este suficient de puternic pentru a duce la apariția unui cadru în care riscurile și variabilele ce depind de risc (inclusiv rezervele de capital) pot fi calculate greșit.

Ca orice regim de tip „comandă și control”, și regimul de reglementare a capitalului instituit din 1988 încoace creează stimulente pentru ocolirea regulilor, adică ceea ce se numește arbitrajul reglementărilor (Kashyap et al., 2008). Este în natura omului să încerce să ocolească regulile care îi sunt impuse, dar la care nu aderă. Instituirea/creșterea cerințelor de capital se bucură de foarte puțină simpatie din partea bancherilor, din cauză că mărește costul capitalului. La nivelul fiecărei bănci, costul suplimentar este privit ca o ineficiență a cărei eliminare este remuneratoare[5]. Pe de o parte, băncile trebuie să se conformeze cerințelor de capital, iar pe de altă parte trebuie să găsească soluții de a elimina ineficiența.

Pentru a rezolva acest conflict, omul (și, în final, piața) inovează. Această idee este consecventă cu cea susținută de Porter (1990), conform căreia reglementările severe pot facilita inovarea tehnologică – privită ca soluție de conformare la reglementări. Totuși, deşi în diverse industrii inovarea constă de obicei într-o soluție prietenoasă mediului, inovarea financiară pentru conformarea la reglementări ar putea să nu fie la fel.

De obicei, inovațiile financiare iau forma unor noi produse, a căror folosire elimină sau cel puțin reduce ineficiențele. De exemplu, Jackson et al. (1999) arată că Basel I a accelerat producția de noi titluri (securities) care au fost foarte eficiente în exploatarea diferențelor dintre coeficienții de risc utilizați. Această proprietate a noilor instrumente face să se nască relativ rapid și populațiile de investitori care să le utilizeze.

Concret, securitizarea a fost utilizată de bănci pentru a exploata gap-ul dintre capitalul economic, pe care – după cum se exprimă unii bancheri sau economiști – „băncile simt că trebuie să-l dețină” pentru a garanta unele credite acordate, și capitalul cerut de reglementatori. Apariția securitizării, la care Basel I a fost un factor major, a crescut riscul relativ la capitalul minim cerut (a redus calitatea portofoliilor de credite). De exemplu, obligațiilor de datorii colateralizate (CDOs) li s-au atașat cerințe relativ mici de capital, ceea ce a stimulat cererea de astfel de active pentru a compensa eficiența scăzută a activelor cărora li se atașau riscuri și, implicit, cerințe de capital relativ mari.

O particularitate a conflictului dintre nevoia de libertate și regimul reglementării de tip „comandă și control” este aceea că reglementatorul, odată ce identifică breșele din sistem, încearcă să le repare cu noi reglementări. De obicei, aceste reparații includ noi ineficiențe, care din nou pot fi „eliminate” sau „reduse” prin noi inovații. Un nou răspuns al reglementatorilor la noile inovații nu face decât să accelereze inovațiile destinate reducerii costului reglementării. Astfel, apare un cadru în care inovarea și reglementarea intră într-un cerc vicios, în care „mai mult” înseamnă „și mai mult”. Aceasta ar putea explica frecvența mult mai mică a ciclului financiar, comparativ cu cea a ciclului de afaceri, observată de Drehman et al. (2012).

Cerințele de capital sunt mereu insuficiente

Un rezultat al acestei inovări rapide este acela că noile produse financiare cresc cu ritmuri înalte, din moment ce sunt utilizate pentru a mări eficiența. Presiunea reglementării (și cu atât mai mult a celei de tip „comandă și control”) este resimțită foarte mult, nu numai de instituțiile financiare, ci și de clienții acestora. Industriile capital intensive, de exemplu cea energetică, sunt în permanentă nevoie de noi instrumente financiare care să le compenseze costurile asociate cu reglementarea specifică lor. Băncile și alți intermediari le utilizează pentru a mări propria eficiență și pe cea a clienților.

Într-o perioadă relativ scurtă, foarte multe bănci și alți deținători de active ajung să aibă în portofoliile lor noile instrumente, special concepute pentru a reduce riscul. Aceasta ar putea explica de ce ciclul financiar are o amplitudine mai mare decât ciclul de afaceri. “Cererea devenise atât de agresivă – spune Greenspan (2008a) – că prea mulți securitizatori și creditori credeau că erau în stare să creeze și să vândă titluri acoperite cu credite ipotecare (mortgage) așa de repede că niciodată nu puneau capitalul proprietarilor lor în pericol și de aici nici nu aveau stimulentele să evalueze calitatea de credit a ceea ce vindeau.” O sinteză a diversificării instrumentelor financiare și a evoluției lor pe diferite piețe financiare este prezentată în Iancu (2013, pp. 20-40).

Extinderea rapidă a noilor instrumente produce însă consecințe negative serioase. Pe de o parte, o bancă mare care se bazează pe modele interne de evaluare a riscului trebuie să estimeze mii de probabilități de default și de pierderi în caz de default, precum și alte mii de parametri necesari pentru a calcula cerința de capital. Pe de altă parte, pentru a face acest lucru, instituțiile financiare trebuie să se bazeze pe serii de date relativ scurte (pentru noile instrumente, seriile de date sunt în mod cert scurte, cel puțin pentru o perioadă), uneori incomplete sau asociate cu un grad redus de încredere.

Cu aceste caracteristici ale seriilor de date, pericolul ca estimarea riscului să fie alterată este mare. Seriile de date ajung astfel să violeze ipotezele pe care se bazează modelele[6], afectând acuratețea cu care aceste modele, indiferent de gradul lor de sofisticare, estimează riscurile pentru un portofoliu dat. Calitatea precară a estimării riscurilor afectează acuratețea cu care se determină capitalul pe care banca trebuie să-l păstreze în rezervă.

Față de modelele interne de evaluare a riscurilor există poziții diferite. Haldane și Madouros (2012, p. 18) cred că “acestea sunt sursa principală a opacității și complexității. Cu mii de parametri calibrați din eșantioane scurte, este improbabil ca aceste modele să fie robuste pentru multe decenii, probabil secole, ce vor veni. Este aproape imposibil să spui dacă rezultatele acestor modele sunt prudente.”

În viziunea lui Greenspan, nu atât modelele sunt problema, cât perioada considerată pentru calibrarea lor.  “Întregul edificiu intelectual [construit pentru managementul modern al riscului și pentru modelul de stabilire a prețurilor la instrumente derivate – n. n.], totuși, a colapsat – spune Greenspan (2008a) în mărturia în fața Congresului – din cauză că datele introduse în modelele de management al riscului, în general, au acoperit numai ultimele două decenii, o perioadă a euforiei. Dacă, în schimb, modelele ar fi fost calibrate într-un mod mai adecvat la perioade istorice de stres, cerințele de capital ar fi fost mult mai mari, și lumea financiară ar fi într-o mult mai bună formă astăzi, în judecata mea”

În mediul descris mai sus, nu mai există garanția că riscurile sunt estimate corect. Cu alte cuvinte, robustețea cadrului de reglementare este afectată, iar investitorilor le este greu să stabilească prețul instrumentelor financiare ale băncilor. Dacă (pe baza seriilor de date, inclusiv pentru noile instrumente rezultate din inovațiile destinate ocolirii distorsiunilor) riscurile sunt în mod sistematic subevaluate, este posibil ca rezervele de capital să pară că sunt la nivelul cerut de reglementatori (sau, alternativ, dorit de bancă) fără ca în realitate să fie acolo[7]. Acesta este un exemplu în care, în practica reglementării, „mai mult” înseamnă „mai puțin”.

Vom utiliza această concluzie pentru a interpreta datele prezentate de Haldane și Madouros (2012) pentru aproximativ 100 de bănci ale căror active depășeau 100 de miliarde de dolari la sfârșitul lui 2006, adică înainte de izbucnirea crizei. Datele privind ratele de adecvare a capitalului au fost prezentate şi pentru băncile care au eșuat și pentru cele care au supraviețuit, în ordine crescătoare. Haldane și Madouros subliniază că există o slabă corelație între nivelurile de capital și eșecurile subsecvente ale băncilor. Ei concluzionează că riscul capturat pe baza sensibilității la risc a capitalului nu predicționează bine eșecul băncilor în timpul unei crize. Predicția mai bună se obține cu un indicator mai simplu[8], și anume cu leverage-ul simplu (unde ponderile activelor sunt egale).

Totuși, dacă ținem cont că aproape două treimi din băncile care au eșuat au avut ratele de adecvare a capitalului calculate între 7 și 9 la sută, am putea ajunge la o concluzie diferită, care confirmă teoria noastră referitoare la subestimarea neobservabilă a riscului. Este posibil ca aceste bănci, din cauza subevaluării riscurilor induse de seriile de date, să fi avut rate efective ale capitalului mult mai mici decât cele calculate, ceea ce ar explica eșecul lor. De asemenea, este posibil ca multe bănci dintre cele cu rate de adecvare sub nivelul statutar de 8 la sută (și care au supraviețuit) să fi avut ratele efective de adecvare mai mari de 8 la sută.

Dacă nivelul calculat al capitalului este egal cu nivelul statutar, dar nivelul de facto este, din cauza subestimării neobservabile a riscurilor, sub nivelul calculat, atunci probabilitatea de default crește peste nivelul 0,1 la sută țintit de reglementatori. Din acest motiv, instituirea/creșterea cerințelor de capital nu poate garanta că pierderile apărute în urma unui șoc negativ de mărimea celui luat în calcul la stabilirea cerințelor de capital sunt acoperite de capital.

Evaluată din această perspectivă, impunerea unei cerințe suplimentare de capital (capital surcharge) pentru cele mai importante bănci ale lumii din punct de vedere sistemic este neinspirată. În plus, ea penalizează complexitatea și conectivitatea bilanțurilor băncilor. Privită strict din această din urmă perspectivă, cerința suplimentară de capital apare benefică (Haldane și Madouros, 2012, p. 22). Dar privită prin prisma libertății de alegere, ea este doar un obstacol costisitor care va trebui ocolit prin noi inovații.

Cerințele de capital stimulează încrederea și, astfel, asumarea riscurilor

Dacă, din cauza conflictului dintre nevoia de libertate a omului și natura de „comandă și control” a reglementării, creșterea cerințelor de capital nu poate garanta menținerea sub 0,1 la sută a probabilității de default a unei bănci, atunci ce poate face reglementarea capitalului și de ce sunt crescute cerințele de capital în această perioadă?

Am văzut că, pe termen mai lung, ca răspuns la instituirea/creșterea cerințelor de capital, băncile inovează pentru a arbitra reglementările. Totuși, pe termen mai scurt, răspunsul lor depinde de nivelul efectiv de adecvare a capitalului la momentul instituirii/creșterii cerințelor de capital. Analizate după acest nivel, la momentul instituirii/creșterii cerințelor de capital există, în mod necesar, două categorii de bănci: cele subcapitalizate și cele cu adecvare înaltă a capitalului.

Literatura dedicată relației dintre cerințele de capital și risc permite identificarea a două comportamente generale. Pe de o parte, depinzând de faza ciclului economic și de situația financiară, băncile subcapitalizate aleg uneori să crească nivelul capitalului (în boom), alteori să restructureze activele și să reducă creditarea (Jackson et al., 1999; Cannata și Quagliariello, 2006). În același timp, băncile cu capitalizare scăzută îşi ajustează considerabil mai repede și mai mult capitalul când riscul se schimbă (Cannata și Quagliariello, 2006).

Pe de altă parte, băncile cu adecvare înaltă a capitalului tind să-și mențină adecvarea prin creșteri simultane ale capitalului și riscului (Stolz, 2007). Există o largă literatură care arată că introducerea/creșterea cerințelor de capital, fie nu duce la reducerea riscului, fie duce la creșterea lui (Koehn şi Santomero, 1980; Kim şi Santomero, 1988; Clare, 1995; Besanko și Kanatas, 1996; Blum, 1999; Stiglitz, 2001; Abreu și Gulamhussen, 2011; Agoraki et al., 2011).

Awdeh et al. (2011) au arătat că, surprinzător, chiar presiunea reglementării (regulatory pressure)[9] este o cauză importantă a acestei corelații pozitive. Mai mult, efectele stabilizatoare ale reglementării capitalului scad, când băncile au suficientă putere de piață pentru a crește riscul de credit (Agoraki et al., 2011).

Aceste două tipuri de comportamente sugerează că există o legătură puternică între instituirea/creșterea cerințelor de capital și încredere. Această legătură are două trăsături importante. Prima este aceea că cerințele de capital mai mari contribuie la accelerarea refacerii încrederii. Într-adevăr, scurta istorie a reglementării capitalului arată că introducerea și, ulterior, creșterea cerințelor de capital a fost făcută în urma unor crize în sistemul bancar, ce au prăbușit încrederea la niveluri foarte joase.

Acordul Basel I[10], prin care au fost introduse cerințele de capital, este produsul crizei datoriilor din America Latină din anii ’80, iar acordul Basel III, prin care au fost crescute, este produsul crizei financiare din 2008–2009. Fiind privită ca o poliță de asigurare dată deponenților, instituirea cerințelor de capital a accelerat refacerea încrederii în sistemul bancar.

A doua trăsătură este aceea că cerințele de capital continuă să rămână un factor important pentru încredere o lungă perioadă după refacerea acesteia. Foarte probabil, la baza faptului că băncile cu capitalizare înaltă își asumă riscuri mai mari stă încrederea refăcută[11]. Mai mult, creșterea rapidă a produselor apărute din inovare, concepute pentru a reduce riscul, mărește încrederea că achiziționarea lor diversifică riscul. Odată refăcută, încrederea reduce aversiunea la risc a băncilor. Un număr de ani de proiecte reușite poate spori încrederea peste nivelurile justificate de fapte. Corespunzător, aversiunea la risc se reduce și mai mult, contrapartidele începând să accepte riscuri (deficite) mai mari.

Cu toate acestea, publicul nu își reduce încrederea în aceste bănci. Dimpotrivă, cerințele de capital mai mari sunt un factor important printre faptele pe care oamenii le cântăresc atunci când își formează credințele. Ele contribuie la formarea încrederii. În general, publicul nu știe că cerințele mai mari de capital pot conduce la subevaluarea riscului, așa cum am arătat în secțiunea precedentă, mărind probabilitatea de default. Publicul nu știe nici că mai mult capital înseamnă, așa cum am arătat mai sus, riscuri mai mari. El nu realizează că cerințele mai mari de capital duc la acumularea de riscuri mai mari, despre care nici chiar băncile nu știu în ce măsură sunt subevaluate.

Rezultatul final este acela că, pe de o parte, introducerea/creșterea cerințelor de capital duce, așa cum am arătat, la subestimarea riscurilor și la situarea de facto a capitalului sub nivelul calculat. Pe de altă parte, introducerea/creșterea cerințelor de capital duce atât la creșterea încrederii în interiorul sistemului bancar, cât și la creșterea încrederii publicului. Pe această bază, publicul reduce prudența și acceptă riscuri mai mari.

Extinderea încrederii și a riscurilor asumate concomitent cu situarea nivelului de facto al capitalului sub nivelul calculat induce un dezechilibru crescător între pierderile neprevăzute și stocul de capital disponibil pentru acoperirea lor. Astfel, instituirea/creșterea cerințelor de capital are mai degrabă efecte contrare celor avute în vedere de reglementatori.

[1] Calculate ca procent din activele ponderate cu coeficienții de risc.

[2] În 1988, Acordul de la Basel (Basel I) le-a impus băncilor să țină un capital minim de 8 la sută din activele ponderate cu coeficienți de risc. În 2004, acordul a suferit o reformă (Basel II) care a instituit o mai mare dependență a cerințelor de capital de riscurile asumate de bănci. În acest scop, Basel II a introdus două abordări: abordarea standard (mai simplă, și din perspectiva acestui studiu mult mai adecvată pentru a răspunde complexității caracteristice sistemului financiar), în care coeficienții de risc sunt preluați de la agențiile de rating (ratinguri externe) acolo unde este posibil, și  abordarea bazată pe ratinguri interne (internal ratings-based). În această din urmă abordare, cerințele de capital sunt o funcție crescătoare de probabilitatea de faliment (PD), de pierderile în caz de faliment (loss given default, LGD), de expunerea la faliment (exposures at default, EAD) pentru fiecare împrumutat (client sau grup omogen de clienți) și de scadență. În varianta avansată, acești parametri se determină pe baza modelelor de risc ale fiecărei bănci, iar în varianta simplă, numai parametrul PD este furnizat de bănci, ceilalți fiind furnizați de Comitetul de la Basel pentru Supraveghere Bancară. Cerințele de capital trebuie să acopere pierderile (neanticipate) din credite cu un nivel de încredere de 99,9 la sută. Pierderea neanticipată se determină eliminând din valoarea la risc a portofoliului pierderile anticipate (Pentru detalii vezi, de exemplu, Repullo et al., 2010).

[3] Gradul de îndatorare nu ar trebui să fie motiv de îngrijorare, atât timp cât domnia legii predomină și statele își rambursează datoria. Totuși, finanțatorii unui stat pot să stopeze finanțarea, dacă întrevăd motive pentru care statul nu mai poate sau nu mai vrea să plătească datoria.

[4] Legitimitatea cerințelor de capital, ca și legitimitatea reglementării, adică a intervenției guvernului în legătură cu sistemul bancar, este derivată din faptul că băncile finanțează active “lichide” cu pasive „ilichide”, ceea ce le face în mod particular dependente de încrederea publicului (deponenți, investitori etc.). Pierderea încrederii poate reprezenta o îngrijorare pentru societate, din moment ce băncile alcătuiesc coloana vertebrală a sistemului de plăți. Băncile pot pierde această încredere dacă dețin mai puțin capital relativ la riscurile asumate, dacă sunt insuficient de lichide etc.

[5] Admati et al. (2010) au arătat că cerințele crescute de capital sub forma de acțiuni comune nu reprezintă o sursă de reducere a eficienței, măsurată ca venit pe acțiune (return on equity). Ei au dreptate în cazul în care nu există rigidități nominale sau reale. Bolton și Freixas (2006) au arătat însă că asimetria informațională privind net worth-ul unei bănci face capitalul mai scump, iar asimetria informațională este mai mare în perioade de criză.

[6] Primul studiu care a dezvoltat un cadru unitar de analiză a unui spectru larg de erori ale evaluării riscului portofoliului de credite este făcut, din câte știm, de Tarashev and Zhu (2008). Ei arată că violarea ipotezelor-cheie ale modelului ASRF (The Asymptotic Single Risk Factor) – adică “granularitatea”portofoliului și “factorul unic” – rămâne virtual fără consecințe pentru portofoliile mari și bine diversificate. În schimb, defectele de calibrare a interdependențelor riscului de credit între expuneri, cauzate de erori de estimare ale corelațiilor dintre veniturile activelor, derivate din eșantioane mici plauzibile, pot duce la imprecizii semnificative în măsurarea riscului portofoliului de credite. Mai precis, estimările dependenței de factorul comun depind de informațiile referitoare la structura de corelare în portofoliu sau la însuși factorul comun. Când astfel de informații despre portofoliu sau despre piață sunt imperfecte, utilizatorul modelului va implementa o calibrare defectă a acestuia (care va fi o altă sursă de erori în măsurarea riscului portofoliului de credite).

[7] Desigur, alături de mecanismul descris, manipularea coeficienților poate amplifica diferența dintre riscurile reale și cele estimate.

[8] Haldane consideră că acceptarea modelelor interne de evaluare a riscului a mărit foarte mult complexitatea sistemului financiar. În lucrarea sa din 2012 el insistă, în mod corect, asupra faptului că reglementarea a devenit foarte complexă. El pledează pentru o reglementare mai simplă, idee pe care o susțin cu tărie. “Sursa primară a complexității în cadrul Acordului Basel este ponderarea granulară pe bază de modele ale riscului” (Haldane, 2012, p. 13). Eu nu împărtășesc această concluzie. Sensibilitatea crescută la risc a fost destinată să crească responsabilitatea proprietarilor de bănci relativ la asumarea riscurilor. Cu alte cuvinte, proprietarii trebuie să utilizeze propriile resurse pentru finanțarea activelor riscante. Modelele interne de evaluare a riscului vor furniza rezultate mai bune decât ponderile pentru riscuri furnizate de reglementatori, dacă vor fi calibrate pe eșantioane adecvate. După cum am arătat în text, calitatea acestor eșantioane poate fi deteriorată de reglementatori prin impunerea de cerințe excesive de capital.

[9] Presiunea reglementării influențează nivelul de capitalizare și asumarea riscurilor, deoarece este resimțită de bănci (care trebuie să se supună cerințelor minime de capital) ca o amenințare din partea autorității supraveghetoare, care va cere băncii fie să crească nivelul capitalului, fie să reducă riscul. O modalitate de a măsura econometric această presiune constă în adăugarea la cerința de capital statutară a unei deviații standard a coeficientului de adecvare a capitalului și scăderea coeficientului de adecvare a capitalului efectiv al băncii (vezi Cannata și Quagliariello, 2006; Awdeh et al., 2011).

[10] Acordul Basel II nu poate fi legat de o criză majoră. El este o rafinare a acordului Basel I.

[11] Activele mai riscante (și, de aceea, mai profitabile) nu ar fi acceptate în portofoliul băncilor, dacă nu ar exista suficientă încredere că riscul lor nu se va materializa în perioada deținerii.