Această postare se referă la legea dării în plată. Ea nu se adresează postacilor, care, executând ordinele celor care îi plătesc, scriu atacuri la persoană și prostii, chiar dacă știu că asta fac (presupunând că sunt deștepți, deși după modul în care scriu sunt mai degrabă niște nevoiași  în ale educației).

Postarea se adresează acelor oameni care, cred eu, au înțeles greșit două lucruri despre legea dării în plată și, din acest motiv, judecă greșit opinia că legea dării în plată este o eroare profundă din toate perspectivele. Am argumentat aceste perspective aici: http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-20837979-legea-darii-plata-ceva-nu-vrea-descopere-vreodata.htm

Primul lucru înțeles greșit este acela că practica legii dării în plată, în sensul adoptat la noi, există în multe țări. Nu, nu există. Doar în Spania și Portugalia au existat legi referitoare la darea în plată, dar în Spania s-a căutat rezolvarea cazurilor sociale, iar în Portugalia nu s-a acceptat ca valoarea casei dată în plată să fie mai mică decât valoarea creditului.

În SUA, legea se aplică în doar 11 state, așa cum arată clar Cristian Bichi pe blog-ul băncii centrale, DAR această „clauză a dării în plată” este știută de la început, pentru că de la început e vorba de alegerea tipului de credit no recourse, și e valabilă numai pentru casa în care stai. Asta are consecința că dobânda este mai mare comparativ cu dobânda la celelalte credite imobiliare. Așa este corect, să se știe de la început toate opțiunile.

Al doilea lucru care nu se înțelege este acela că banca a acordat un credit pentru cumpărarea unei case al cărei preț a fost supraevaluat în timpul bulei imobiliare. Tot atunci, banca s-a împrumutat, la rândul ei, pentru a acorda creditul. Între timp, prețul caselor a scăzut. Dacă prețul casei a scăzut, banca ar putea vinde casa pentru o valoare mai mică decât cea a creditului și a dobânzilor. Restul banilor până la valoarea creditului rămânea, dacă nu se adopta legea dării în plată, obligația clientului (cumpărătorului casei). Legea dării în plată îi scutește pe cei care au dat casa înapoi să mai plătească ceva. În acest fel, toată pierderea este a băncii, pentru că așa spune legea dării în plată. Este diferit, cel puțin față de Portugalia, și de cele 11 state din SUA, dacă avem în vedere că în România legea este, după părerea mea, retroactivă.

Dacă statul nu s-ar fi băgat între bancă și client, ar fi avut loc o negociere între aceștia din urmă, în care s-ar fi găsit o soluție optimă. În acest proces de optimizare, puterea de negociere contează. Aparent, banca are o putere de negociere mai mare. În realitate, dacă sunt mulți oameni cu probleme de rambursare în același timp, puterea de negociere a băncii scade în raport cu fiecare debitor, deoarece banca nu ar vrea să aibă mulți debitori rău platnici. Din această cauză, banca este interesată să găsească o soluție de continuare a rambursării, chiar dacă acceptă reduceri ale sumei de rambursat, dacă extinde maturități etc. Fără a implica rațiuni sociale, ci din rațiuni pur economice, băncile până la urmă acceptă să preia din povara clienților. Aceste soluții s-au aplicat în practică. Știu acest lucru mulți oameni pentru că au intrat în aceste negocieri. Legea dării în plată nu a apărut pentru că piața nu conducea la reducerea poverii oamenilor sau pentru că ducea prea încet la acel rezultat.

În concluzie, legea dării în plată nu rezolvă în mod optim nimic. Ea doar alterează dreptul de proprietate, generează hazard moral și reduce încrederea în contracte, care sunt legi ale părților. Și, nota bene, prin impunerea plafonului de 250.000 euro îi favorizează pe câțiva șmecheri. Ce caz social este acela în care un om își cumpără casă de 250.000 de euro? Acela nu e un om sărac. Un om sărac, visând ani de zile la „casa lui” nu se luptă să cumpere o casă de 250.000 de euro, ci una mult mai ieftină. Acel om nu se duce să dea casa înapoi.

Repet: nu cred că această lege trebuia să apară. DAR, dacă tot a apărut, atunci plafonul trebuia pus la un nivel mai apropiat de nivelul celei mai ieftine case luate cu credit, nu la 250.000 de euro. Cea mai ieftină casă luată cu credit este un etalon mai bun pentru a-i selecta pe cei ajunși „cazuri sociale” decât suma de 250.000 euro, pe care scăderea prețului  la case a făcut-o să fie relativ mare. DAR, chiar și așa, ar fi o aplicare retroactivă a legii, ceea ce nu e deloc în regulă. Și, în fine, există și legea falimentului personal, care este un instrument mai bun decât legea dării în plată.