Iată ce spune un mare economist: “Când spunem despre societatea capitalistă că este o democrație a consumatorilor, înțelegem că dreptul de a dispune de mijloacele de producție, care aparține patronilor de întreprinderi și capitaliștilor, se poate obține numai prin votul consumatorilor, vot reînnoit în fiecare zi pe piață. Fiecare copil care preferă o jucărie alteia pune votul său în cutia cu voturi, care în cele din urmă decide cine va fi ales căpitan al industriei. Adevărat, nu există egalitate a votului în această democrație; unii au voturi multiple. Dar puterea de vot mai mare pe care deținerea unui venit mai mare o implică poate fi dobândită și menținută numai prin testul alegerilor. Faptul că consumul celor bogați cântărește mai greu în balanță decât consumul celor mai săraci – deși există o puternică tendință de a supraestima considerabil cantitatea consumată de clasa care o duce bine în raport cu consumul maselor –este în sine un „rezultat al alegerilor”, din moment ce într-o societate capitalistă bogăția poate fi achiziționată și menținută numai printr-un răspuns corespunzător cerințelor consumatorului. Astfel, bogăția unui om de afaceri de succes este întotdeauna rezultatul unui plebiscit al consumatorului, și, odată achiziționată, această bogăție poate fi reținută numai dacă este folosită (employed) în modul văzut de consumatori ca cel mai benefic pentru ei. Omul mediu este atât mai bine informat cât și mai puțin coruptibil în deciziile pe care le ia ca și consumator și nu ca votant la alegerile politice.” (Mises, Ludwig von (1951), “Socialism: An Economic and Sociological Analysis”, New Haven, Yale University Press, p. 21).

Cu alte cuvinte, Mises spune că piețele de bunuri și servicii sunt un sistem continuu de vot. Aproape în fiecare secundă, consumatorii votează produsele firmelor. Cumpărând produse, consumatorii, de toate vârstele, acordă, în fiecare zi, voturile lor producătorilor. E ca în politică, cu două deosebiri: (i) se votează în fiecare zi de milioane de ori, nu odată la 4 ani; (ii) votul este mai bine informat și incoruptibil.

Unii cred că ideea de a obliga marile magazine să aibă 51 la sută produse alimentare românești este necesară deaorece magazinele respective împiedică ajungerea acelor produse în magazine. O fi parțial adevărat, dar în mod cert nu acesta este motivul principal pentru care produsele alimentare românești sunt mai puțin prezente. Motivul principal este acela că nu ne permitem, financiar, ca acele produse să fie în magazine. Acele minunate produse românești de care vorbim sunt ieftine când le cumpărăm de pe marginea drumului, din piețe, sau din micile magazine de cartier, căci costurile asociate cu cumpărarea lor din acele locuri sunt relativ mici.

Pentru a crea lanțurile care să ducă acele produse în mod constant în magazine este nevoie de mari investiții, care încă nu au fost făcute, pentru că prețurile la care ar trebui vândute acele produse pentru a se recupera investițiile sunt încă prea mari. Iar, din acest motiv, acele produse nu s-ar vinde în acele locuri. Cu alte cuvinte, cererea și oferta de astfel de produse ar fi egale între ele la un volum care să reprezinte 51 la sută din volumul produselor alimentare cumpărate în marile magazine doar la un nivel al prețului pe care consumatorii nu l-ar plăti.

Peste tot se spune că este bine că marile magazine sunt obligate să aibă în rafturi produse alimentare preponderent românești. Eu aș spune că nu întotdeauna ceea ce este de dorit este și fezabil. Când se confundă dorința cu putința se naște iluzia. Iar impunerea dorinței în răspăr cu posibilitățile este întotdeauna nesustenabilă.

Dar să așteptăm să vedem ce vor spune românii, prin milioanele lor de voturi informate și incoruptibile, date în fiecare zi, când plătesc la casele de marcat.