Într-un articol din 17 august 2016 (Cum a ajuns BNR să joace rolul unui „partid la putere” în lupta politică, www.opiniibnr.ro) am arătat că urmează o intensificare a atacurilor asupra băncii centrale și asupra sistemului bancar, comparativ cu ceea ce a existat în trecut. Atacurile asupra băncii centrale sunt ceva normal, mai ales dacă se manifestă sub forma unor critici constructive, deoarece politica monetară influențează, involuntar, lupta dintre diverse programe economice și dintre partidele care le susțin. Ceea ce este anormal este ca aceste atacuri să depășească anumite limite și să tindă să rezulte în acțiuni care să limiteze independența politicii monetare. La această abatere de la normal a intensității și a naturii atacurilor m-am referit în articolul respectiv.

Din păcate am avut dreptate. Atacurile recente au devenit foarte intense și și-au schimbat trăsăturile definitorii. Anterior, critica politicienilor a avut două caracteristici. Prima a fost aceea că partidele politice nu au plasat niciodată banca centrală în rolul de adversar central în lupta politică din anii electorali. Chiar dacă a existat o critică la adresa băncii centrale, ea s-a situat într-un plan secund față de partidele aflate pe poziții adverse în lupta politică. Întotdeauna, în anii electorali, lupta dintre partide a avut în centru partidele. A existat o singură excepție, în anul 2016, când a existat un guvern tehnocrat. Atunci, niciun partid nu era, direct, la guvernare. Pentru partidul care cedase guvernarea și care promova politici populiste a devenit logic să atace guvernul tehnocrat. Principalului partid de opoziție i s-a părut logic să nu atace partidul care cedase guvernarea, din moment ce acesta promova politici populiste, pe placul celor mai mulți votanți, ci a ales să atace banca centrală. Strategia s-a dovedit pierzătoare, căci electoratul său aștepta măsuri economice de centru-dreapta, opuse celor populiste, dar care nu au apărut.

A doua caracteristică a fost aceea că partidele care au formulat cele mai profunde și mai tari critici la adresa BNR au fost întotdeauna partidele de opoziție. A existat și aici o excepție, manifestă din 2017 încoace, când critica cea mai intensă a venit de la coaliția politică la putere.

Acest articol explică de ce a apărut această din urmă schimbare și la ce țintește ea.

Spun de la început că, pentru multă lume, atacurile politicienilor puterii asupra BNR ar putea părea mai degrabă izolate, exercitate de unul-doi parlamentari, unul-doi avocați și unul-doi foști bancheri. Din această perspectivă, atacurile par să păstreze prima trăsătură pe care am identificat-o, și anume să nu transforme banca centrală în actor central în lupta politică. Totuși, analiza acțiunilor întreprinse și a declarațiilor unor politicieni sau experți ai puterii arată că atacul are mai degrabă trăsături sistematice, ce nu ar putea să apară fără suport politic semnificativ. Cei menționați mai sus sunt doar vârfurile de lance. Faptele arată că se țintește la (re)aducerea sub control politic a politicii monetare, pentru ca aceasta să nu se poată opune politicilor populiste.

Încercarea de aducere a politicii monetare sub control politic nu este realizată oricum, ci păstrând aparențele de independență ale acesteia. Nevoia acestor aparențe apare din motive legate de apartenența țării noastre la UE, dar și pentru a păstra opțiunea de a avea asupra cui să se arunce vina atunci când, inevitabil, politicile nesustenabile vor eșua, aruncând în aer recent publicata strategie de aderare la euro, ceea ce va naște întrebări despre sinceritatea unora dintre sponsorii strategiei respective.

Mecanismul conceput pentru a face ca politica monetară să răspundă cerințelor politice, pare să aibă două componente. Prima constă în aceea că, cei menționați mai sus se folosesc de democrație (de dictatura majorității) pentru a legifera, fără dezbateri adecvate, reglementări care privesc politica monetară. O fac fără să își mai arate explicit adversitatea față de independența BNR, cum au făcut-o, stângace, la început, când doreau să schimbe consiliul de administrație pe baza unui raport prezentat, la cerere, parlamentului. Astfel, s-a legiferat, pe de o parte, o taxă pe activele băncilor care depinde de diferența pozitivă dintre nivelul ROBOR și nivelul arbitrar de 2 la sută, iar pe de altă parte, limitarea variației dobânzilor la credite. Nu s-a legiferat nimic referitor la variațiile cursului de schimb, dar politicienii puterii s-au exprimat foarte clar că vor un leu stabil, indiferent de ce politici fiscale și salariale promovează ei.

Din aceste fapte rezultă că prima componentă a mecanismului vizează slăbirea independenței instrumentului de politică monetară (prin instituirea unui nivel arbitrar de referință pentru ROBOR), cât și obturarea câtorva canale de transmisie a politicii (cel al ratei dobânzii, cel al creditului și cel al cursului de schimb, pentru a mă referi la cele mai afectate). În plus, pe lângă alterarea instrumentului și transmisiei politicii, mecanismul vizează și reducerea legitimității obiectivului referitor la stabilizarea la niveluri joase a inflației.

Această legitimitate este erodată prin introducerea unei valori arbitrare de referință pentru ROBOR. Valoarea respectivă duce la adâncirea conflictului dintre stabilitatea prețurilor și stabilitatea financiară. Acest conflict este, mai întâi de orice, ontologic: utilizarea ratei dobânzii pentru stabilizarea prețurilor poate genera, în anumite condiții, probleme dificile pentru menținerea stabilității financiare. Este rațiunea pentru care s-au creat, în opinia mea în mod neinteligent, măsurile macroprudențiale la nivel global. Introducerea unor taxe pe activele bancare, care cresc odată cu creșterea ratei dobânzii peste nivelul de 2 la sută impus de actuala putere pentru ROBOR, mărește șansa ca atingerea țintei de inflație să destabilizeze financiar sistemul bancar, ceea ce șubrezește încrederea în obiectivul unei inflații joase și stabile și invită la magnitudini mai mari ale măsurilor macroprudențiale, lăsând sistemul nostru financiar în dezavantaj.

Cu legitimitatea redusă a obiectivului privind stabilitatea prețurilor, este posibil să apară în curând discursuri care să justifice de ce „obsesia” referitoare la o inflație joasă și stabilă nu este sănătoasă. În prezent, ideea din spatele acestui discurs rostit încă cu timiditate este foarte puternică, după cum o dovedește promovarea de politici care nu au cum să nu o producă. Când vor apărea, aceste discursuri vor fi foarte puternice. Centrală în aceste discursuri va fi ideea că atingerea unor niveluri relativ înalte de trai în țările dezvoltate de astăzi nu s-a făcut – ceea ce este normal, ni se va explica – fără a trece prin perioade de inflație relativ mai mari. Ni se va spune, probabil, că abia după atingerea unui anumit nivel de trai se poate trece la o țintire tenace a inflației joase și stabile.

Cea de-a doua componentă a mecanismului de a aduce politica monetară sub control politic se referă la introducerea în consiliul de administrație a unor oameni care împărtășesc viziuni populiste referitoare la politicile bugetare și de venituri salariale în sectorul public. Și această a doua componentă poate fi dedusă din fapte. Experiența arată însă că cei nou intrați în consiliul de administrație au aderat la practicile normale ale băncilor centrale moderne ghidate, explicit sau implicit, de strategia țintirii inflației. Aderarea la politicile monetare normale a apărut rapid sau cu ceva întârziere, chiar dacă prin aceasta, noii membri au intrat în conflict cu partidele care i-au plasat în consiliul de administrație, indiferent de competențele lor în materie de politică monetară.

Dar acest conflict nu a fost real niciodată, deoarece consiliul de administrație a reflectat structura politică a parlamentului. Aceasta a fost aproape mereu dominată de politicieni socialiști, care au învățat că menținerea la putere se face prin limitarea cheltuielilor curente și a deficitelor bugetare, chiar dacă, așa cum va rezulta în finalul articolului, nu au reușit să aplice consecvent această lecție, iar când au uitat-o, li s-a reamintit de către FMI, cu care erau angajați în vreun acord de finanțare externă.

Schimbarea de optică ce s-a dovedit că apare odată cu dobândirea calității de membru în consiliu ar putea fi un punct de îngrijorare pentru actuala coaliție, dacă va câștiga alegerile. Fiind populistă, actuala coaliție de guvernare nu ar dori ca în anii electorali 2019 și 2020 să aibă în consiliul de administrație oameni care să devină îngrijorați de cheltuielile și de deficitele bugetare nesustenabile.

Din perspectiva politicienilor populiști, această îngrijorare este reală, deoarece, dacă vor fi luate, anumite decizii ale consiliului în următorii doi ani ar putea să grăbească apariția inevitabilă a consecințelor negative ale politicilor populiste. În esență, noul consiliu va trebui să decidă unde se va descărca dezechilibrul intern pe care îl produc politicile inevitabil populiste din anii electorali 2019 și 2020: în creșterea prețurilor sau în apariția de pierderi în bilanțul băncii centrale.

Un consiliu care aderă la practicile moderne, așa cum a arătat experiența, va crește suficient rata dobânzii pentru a limita anticipațiile inflaționiste și inflația. Ei vor ști că această decizie s-ar putea să aducă pierderi băncii centrale dacă aceasta din urmă este în general un debitor net în raport cu sistemul bancar, așa cum este cazul în România. Dar vor prefera – arată experineța – să creeze perspectivele de a menține inflația în banda țintită de BNR.

Un consiliu format din adepți ai politicilor fiscale și de venituri salariale populiste vor face exact invers. Ei vor prefera ca banca centrală să lase ratele dobânzii la niveluri joase, pentru a nu încurca planurile fiscale ale guvernului în anii electorali 2019-2020. Aceasta va rezulta în costuri reduse asociate implementării politicii monetare și în creșterea profiturilor. În plus, le va apărea tentant ca banca centrală să facă profit, din care 80 la sută merge la bugetul public, ceea ce-i va evidenția ca persoane loiale. În final, inflația va fi relativ mai mare, ceea ce ajută ca efectele negative ale politicilor populiste să apară cu ceva întârziere, iar cu ceva noroc, poate chiar după alegeri. Inflația mai mare va fi relativ ușor de acceptat de către o parte importantă a votanților relevanți, dacă toate canalele media aflate la dispoziția puterii vor promova ideea că inflația mai mare este un cost pe care trebuie să-l plătim pentru a ne crește nivelul de trai și de dezvoltare.

Acest din urmă consiliu va avea însă o mare problemă. Pentru a îndeplini concomitent comandamentul politic al menținerii la niveluri joase ale ratelor dobânzii și ale stabilității ratei de schimb, va trebui să cheltuie rezerve valutare în mod masiv. Cu politici fiscale și salariale populiste și cu o politică monetară care le-ar cânta în strună, banca centrală și-ar pierde rapid rezervele valutare, ceea ce ar duce la o criză financiară poate încă înainte de alegerile din 2020, caz în care actuala coaliție la putere ar pierde alegerile.

Ajunși în acest punct, un alt fapt devine imediat relevant. Unul dintre partidele actualei coaliții de guvernare nu a guvernat niciodată în perioade de recesiune, cu o excepție de 9 luni în 2009, iar în fazele de expansiune, indiferent că a guvernat direct sau prin intermediul altui partid, a promovat întotdeauna politici fiscale prociclice, chiar dacă, uneori, prociclicitatea a fost moderată. Aceasta a fost strategia acestui partid înainte de a se transforma din socialist în populist și înainte ca la conducerea sa să ajungă oameni care au fost condamnați în justiție sau care au încă de clarificat problemele lor juridice. Apare astfel întrebarea: va rămâne partidul respectiv la guvernare dacă ar câștiga alegerile din 2020, presupunând că situația economică nu se va deteriora decât după alegerile pe care, să presupunem, le va câștiga? Dacă nu va rămâne la guvernare, pentru a evita și de această dată, cum a făcut-o mereu, să plătească oalele sparte, atunci se pune întrebarea de ce atâta strădanie pentru politici populiste, al căror rezultat este în mod cert o deteriorare a economiei și a nivelului de trai?