Actualul studiu reprezintă o revizuire substanțială a articolului publicat inițial, cu același titlu, pe 17 iunie 2026. Versiunea prezentă a fost actualizată pe 12 iulie 2026.

XXX

Scopul acestui studiu este să extindă în termeni generali ipoteza cinismului fiscal pe care am prezentat-o în 2017 pentru a explica evoluțiile de pe scena politică românească[1]. Astfel va deveni clar că teoria continuă să ofere cea mai bună explicație pentru transformările scenei politice românești, cu condiția să privim dincolo de etichetele partinice – adesea înșelătoare – și să înțelegem principiile care ghidează acțiunea formațiunilor politice. Evoluții care, la suprafață, par să contrazică ipoteza inițială se dovedesc, de fapt, confirmări robuste ale mecanismului mai general pe care îl propun aici.

În acea teorie am arătat că în România există un partid, și anume PSD, care a guvernat, direct sau prin interpuși, numai în perioadele bune, promovând politici fiscale prociclice. A făcut o singură excepție, în 2009. Scopul: slăbirea adversarilor și menținerea poziției dominante pe termen lung. Într-adevăr, partidele care au guvernat în perioadele proaste au fost, pe rând, PNȚCD și PDL, care au ieșit de pe scena politică. Consecințele inevitabile: o permanentă presiune inflaționistă și menținerea unui echilibru politic suficient de fragil pentru ca în condiții propice să erodeze democrația.

Acest lucru a fost posibil, am arătat, pentru că în România, separația puterilor, impecabilă pe hârtie, este precară de facto. În acest fel, de câte ori economia a intrat într-o perioadă dificilă din punct de vedere economic, politica fiscală nu mai putea fi folosită pentru a ajuta la ieșirea din recesiunea la ale cărei premise contribuise. De fiecare dată, a fost necesar ca un alt partid sau o altă coaliție, un „sanitar” politic să fie la guvernare în perioadele dificile. La următoarele alegeri parlamentare, formațiunea politică „sanitară” care a gestionat perioada grea (eventual recesiune) ieșea de pe scena politică, nemaifiind votată. Ipoteza cinismului fiscal se referă, ca și multe alte teorii, la ciclul electoral, dar particularitatea ei este că lega acest ciclu de ciclul de afaceri”[2].

Era implicit în acea teorie că dacă partidul ce guvernează în perioadele bune ar guverna consecvent și eficient și într-o recesiune majoră fără a transfera costurile politice altor formațiuni, sau dacă separația de facto a puterilor s-ar îmbunătăți structural (de exemplu prin reforme judiciare ireversibile și reducerea clientelismului sub un anumit prag măsurabil), ipoteza ar necesita o revizuire semnificativă. Deși cuvântul „cinism” sugerează existența unui plan inițial bine pus la punct imediat după 1989, este mult mai probabil să fi fost doar o descoperire pe parcurs. Mai degrabă, instinctul inițial al politicienilor acelui partid de a promova politici fiscale prociclice a dus la descoperirea ideii de către elita partidului.

Mulți au criticat condiția precarității separației puterilor din teoria mea ca pe o ipoteză forțată sau exagerată. Treptat însă, realismul acestei ipoteze a devenit evident pentru aproape oricine. Tensiunile dintre legislativ, executiv și puterea juridică au ieșit deseori la suprafață după anul 2000[3]. Toate acestea arată că s-au adunat condițiile pentru acutizarea conflictului și pentru un eventual progres referitor la o separație de facto mai bună. În finalul acestui articol voi arăta ce ar putea favoriza acest progres și că, probabil, el va apărea mai degrabă mai târziu decât mai curând.

Ulterior am sugerat, pe baza teoriei mele, că partidul care ar fi putut ieși de pe scena politică în 2024 ar fi fost PNL, dacă ar fi ales să guverneze în perioade dificile, după ce politica fiscală a fost prociclică[4]. Condiția s-a îndeplinit doar pe jumătate. După ce în perioada 2016-2019 PSD a promovat direct sau prin interpuși (guvernul tehnocrat Cioloș-2016) o politică fiscală condusă după concepția wage-led growth, în anul 2019, Comisia Europeană a declanșat procedura de deficit excesiv, iar PSD a pierdut guvernarea prin căderea guvernului Dăncilă la moțiunea de cenzură în octombrie. PNL a asigurat un guvern minoritar în anul pandemic 2020, când economia a scăzut cu 3,7 la sută, iar deficitul bugetar a crescut de la 4,6 la 9,3 la sută din PIB; în 2021 economia a crescut cu 5,7 la sută, iar PSD a intrat la guvernare alături de a PNL din decembrie 2021 până pe 5 mai 2026, când Guvernul Bolojan a căzut prin moțiune de censură[5]. Ruperea coaliției s-a realizat prin ieșirea PSD de la guvernare pe 23 aprilie, PSD nefiind de acord cu politica de austeritate bugetară începută în iunie 2025 pe fondul intrării economiei în recesiune tehnică.

Teoria mea implica nu numai că PSD va rămâne cel mai mare partid, dar și că va crește pe măsură ce alte partide ies de pe scena politică. În prezent, se pare însă că PSD nu mai este cel mai mare partid politic;  partidul deține un număr relativ mic de voturi și de aceea nu are garanția că va putea conduce o coaliție de guvernare în faza ascendentă a economiei. Astfel, teoria inițială, formulată prin apelarea la nume proprii ale partidelor a devenit insuficient de precisă. Nu numai că PSD nu mai este partidul dominant, ca în teoria cinismului fiscal, dar însăși implicația ce deriva din acea teorie, și anume că partidul sanitar va fi un partid relativ mic, nu mai funcționează.

Aceste evoluții sugerează că nu partidele, ca forme de organizare politică a unor elite, trebuie să fie termenii analizei, ci elitele înseși. În termenii numelor proprii ale partidelor, scena politică s-a modificat mult, sugerând că factorii care trebuie identificați se referă la caracteristici de fond ale elitelor politice. Iar ceea ce în profunzime diferențiază elitele este tipul de raționalism care domină în interiorul lor, adică tipul de raționalism care este comun celor mai mulți membri ai vreunei elite cu privire la societate. De aceea, este necesară o reformulare în termeni generali și abstracți, pentru a vedea dacă, în noii termeni, puterea explicativă persistă, iar ipoteza rămâne falsificabilă, chiar dacă distribuția voturilor s-a fragmentat. Această teorie mai generală ar trebui să arate același lucru ca și cea a cinismului fiscal: că în România există o forță politică ce se comportă astfel încât își slăbește adversarii politici și își menține poziția dominantă pe termen lung.

Societatea românească este, în trăsăturile ei esențiale, o societate occidentală, iar elitele ei, ca ale oricărei societăți occidentale, practică fie un raționalism evolutiv, gândind că societatea este rod al acțiunii umane, dar nu al proiectării umane, fie unul constructivist, gândind că societatea este rod, atât al acțiunii, cât și al proiectării umane. Dar faptul că practicând același raționalism, în țările occidentale cu îndelungată tradiție democratică elitele, prin intermediul partidelor, alternează la putere, în timp ce în România ar da naștere unei forțe politice ce își perpetuează guvernarea exclusiv în vremurile bune, adică ar fi conectată cu ciclul de afaceri ar arăta că pe lângă raționalism, trebuie identificat și un factor care explică diferența. Astfel, mai întâi, voi arăta ce rol joacă tipurile de raționalism, ca apoi să arăt trăsătura specifică României și altor țări cu tradiție democratică relativ recentă, care ar explica diferența.

Voi porni de la  faptul fundamental că ambele comportamente – alternanța la putere conform ciclului electoral în țările cu tradiție democratică îndelungată și, dacă vom descoperi că are loc, guvernarea uneia și aceleiași elite doar în fazele ascendente ale ciclului de afaceri –  se petrec într-o societate a cărei caracteristică este aceea că se formează în mod spontan. În România, ca în orice țară occidentală, fiecare urmează reguli de bună conduită și, împreună, dăm naștere unor relații abstracte între noi, adică societății însăși. Aceste reguli pe care le urmăm nu sunt, așa cum crede majoritatea oamenilor, produse de către elite, ci sunt descoperite. În consecință, este esențial pentru raționamentul nostru să înțelegem că societatea are la bază un mecanism evolutiv de mișcare, prezent deopotrivă în România și în Occident, care arată modul profund în care se diferențiază elitele în funcție de tipul de raționalism pe care îl practică.

Într-o lucrare recentă[6] am arătat că acest mecanism se bazează pe câteva trăsături specifice societății occidentale, în trei planuri: (i) în planul ontologic, ordinea socială este covârșitor preponderent ordine spontană a pieței, adică o rețea de relații abstracte generată de acțiunile individuale ghidate de regulile abstracte și de credințele morale ce alcătuiesc tradiția liberală a Occidentului, indiferent câte reguli ar dori să proiecteze o elită ce gândește constructivist; (ii) în planul epistemologic, regulile abstracte ale tradiției sunt, așa cum spune Hayek[7], o formă de rațiune abstractă, să-i spunem fondatoare, dar așa cum am arătat în cartea menționată, chiar și relațiile abstracte pe care le fondează împreună cu acțiunea sunt, de asemenea, o formă de rațiune abstractă; să-i spunem rațiunea operativă. În viziunea mea, expunerea la aceste relații este o condiție necesară pentru ca un individ să aibă șansa să descopere cum o regulă a tradiției poate fi îmbunătățită sau chiar să descopere o nouă regulă. În acest fel, nu numai că ordinea spontană a pieței este în mod continuu partea cea mai mare a societății, dar este în sensul descris, una din cele două fațete (rațiunea fondatoare și rațiunea operativă) ale aceleiași rațiuni abstracte pe care se bazează Occidentul, făcând posibil ca tradiția să nu fie prăfuită și învechită, ci mereu actuală; (iii) în planul antropologic, orice persoană poate fi văzută ca om care acționează ghidat de regulile abstracte și de credințele morale ale tradiției sau ca om care meditează. Când acționează, omul sprijină necondiționat ordinea spontană. Omul-care-acționează nu e deloc o categorie politică. El este omul tradiției liberale clasice. Când meditează, el poate fi ghidat de raționalismul evolutiv (critic), care consideră că rațiunea noastră este limitată, și nu putem proiecta societatea, sau de raționalismul constructivist, conform căruia adevărul și ordinea socială pot fi deduse doar prin rațiune pură. Omul care meditează constructivist trăiește o disonanță cognitivă, deoarece când acționează sprijină necondiționat ordinea spontană, dar când meditează ar vrea să înlocuiască parte din regulile abstracte ale tradiției (adică parte din rațiunea fondatoare) cu reguli proiectate de om (adică să introducă în ordinea socială reguli deduse utilizând rațiunea pură). În acest fel, el alterează atât rațiunea abstractă fondatoare, cât și pe cea operativă. Sau, altfel spus, el alterează mecanismul de feedback care are loc prin intermediul acțiunii între tradiție și ordinea socială autentică.

Omul care meditează este omul opțiunii politice și a votului. Pentru a se manifesta, el are nevoie de partide politice care să-i promoveze în societate ideile pe care le-ar vota. Elitele dominate de raționalismul evolutiv ar atenua disonanța cognitivă a celor ce gândesc constructivist și ar facilita rațiunea abstractă, atât în forma fondatoare, cât și în cea operativă. Elitele constructiviste, formulând obiective nerealizabile în ordinea pieței întrețin această disonanță cognitivă și alterează ambele forme ale rațiunii abstracte pe care ne bazăm în Occident.

Generalizarea ipotezei cinismului fiscal se poate face dacă înțelegem partidele pornind de la tipul de raționalism care domină în interiorul elitelor din care acele partide derivă. Dacă oamenii în postura lor de gânditori despre societate ar practica în număr predominant un raționalism evolutiv, atunci probabil că și partidele politice și alte forme de organizare ar deriva din elite politice dominate de acest tip de raționalism. Am avea, în esență, o predominanță a unor partide pe care le-am numi de dreapta. Realitatea arată însă că de cele mai multe ori, în ultima sută de ani, în Occident, elitele au fost dominate de un raționalism constructivist referitor la societate. În orice caz, în ultimele două decenii acest lucru a fost cu atât mai mult adevărat. În concluzie, putem spune că modalitatea de gândire a elitelor politice a fost mai degrabă în contradicție cu natura și dinamica socială pe care am descris-o mai sus. Aceasta a dus la creșterea aspectelor nesatisfăcătoare din societate care, așa cum voi arăta, au facilitat modificare în interiorul diverselor forme de constructivism.

Elitele din România nu numai că nu au făcut excepție, dar, mai mult, nici nu a existat vreodată o elită care să îmbrățișeze raționalismul evolutiv în abordarea problemelor sociale. În România, odată cu trecerea la democrație în decembrie 1989, pe scena politică au apărut mai multe partide. În opinia mea, toate partidele ce au fost (re)înființate după 1989 au avut de la vârf până la bază oameni care au fost ghidați în mod dominant de raționalismul constructivist. Chiar și PNL și PNȚ(CD), partide care au existat și înainte de 1946, când alegerile au fost „câștigate” de comuniști, dar care au fost desființate oficial sau forțate să-și înceteze activitatea în 29 iunie și respectiv noiembrie 1947, au fost întotdeauna dominate de raționalismul constructivist. Din păcate, până în prezent, nu există un partid în care să domine raționalismul evolutiv. Diferența nu stă în absența raționalismului evolutiv — absent și în Occident, în bună măsură — ci în tipul specific de constructivism care domină elitele fiecărei societăți.

Astfel, ceea ce este foarte important dacă vrem să înțelegem diferențele de comportament, este că nu toate partidele au avut același tip de raționalism constructivist. Unele dintre ele, au adoptat un constructivism căruia am putea să-i spunem „internaționalizat” sau „respectabil”; altele au adoptat un constructivism căruia am putea să-i spunem „național-populist” sau „iliberal”. Pe scurt, primului tip de constructivism am putea să-i spunem „fața frumoasă”. Acest constructivism internaționalizat și „respectabil” înseamnă planificare economică, politică industrială activă și direcționată (Chips an Science Act, European Chips Act, Inflation Reduction Act, planurile UE de „autonomie strategică”, intervenții prin cantități ale băncilor centrale și ghidare prospectivă, reglementare granulară, ESG, taxonomii verzi, AI Act, integrare instituțională „de sus”), tehnocrație, politici pentru implementarea „justiției sociale”. E constructivism, dar unul pe care Occidentul însuși l-a validat ca legitim în ultimele decenii (guvernanța tehnocratică europeană e ea însăși un produs de raționalism constructivist).

Celuilalt tip de constructivism putem să-i spunem, „fața urâtă”. El vizează proiectarea unei ordini sociale pe criterii identitare/suveraniste (protecționismul, relocarea lanțurilor de producție, retorică anti-globalizare),  Acest tip de constructivism bazat pe politici naționalist-populiste este la fel de raționalist-constructivist în structura sa ca și celălalt tip deoarece vrea să impună de sus în jos o viziune despre cum trebuie să arate societatea. Dar este respins de către o parte a partenerilor occidentali ca ilegitimă, nu numai pentru că, într-adevăr, reduce libertatea schimburilor internaționale, dar și pentru faptul că pune în discuție scara (națională sau supranațională) la care se ia decizia. Respingerea acestui tip de constructivism naționalist-populist din partea acelui constructivism internaționalizat reflectă, de exemplu în UE, contradicția iremediabilă pe care existența statului națiune o introduce între obiectivul integrării economice și monetare și democrație. Această contradicție face inevitabilă abordarea centralizată regională, căreia i se opune constructivismul naționalist-populist (iliberal). În consecință, opoziția dintre constructivismul internaționalizat și „respectabil” și cel suveranist nu este un mecanism de limitare a impulsului constructivist, ci lupta dintre un centralism internaționalizat și unul național. La nivel global, constructivismului naționalist-populist i-a creat spațiu de extindere conflictul iremediabil dintre economiile mari sau zonele economice occidentale (SUA și zona euro) care, având ca obiective mobilitatea capitalurilor și autonomia politicilor monetare, permit o flexibilitate deplină a cursului monedelor lor[8], și economiile care având aceleași obiective, permit doar o flotație controlată a monedelor lor (China etc.). Această tensiune structurală explică de ce impulsul constructivist, sub oricare dintre cele două fețe, nu poate fi temperat prin argumente normative, ci doar prin sistemele evolutive, cum sunt legea comună (nu impusă de sus în jos), piețele și federalismul.        

Ceea ce ne interesează este să înțelegem „legea de mișcare” a acestor fețe constructiviste, atât în Occident în general, cât și în România. O astfel de lege ne-ar permite să înțelegem mișcările de pe scena politică. Pentru aceasta, trebuie să pornim de la faptul menționat deja că societatea occidentală este preponderent ordine spontană și că, din această cauză, ea nu poate avea un scop propriu. Aceasta nu înseamnă că partidele nu ar putea să încerce să impună unul. Justiția socială sau justiția climaterică sunt candidatele preferate ale constructiviștilor de orice tip; și constructivismul internaționalizat și cel naționalist pot avea politici pentru realizarea acestor obiective. De exemplu, în perioada 2010-2014, zona euro a avut politici cu reguli de austeritate la nivel de bloc, și a promovat în același timp politici verzi. Aceste obiective au devenit aproape religie civilă, astfel că, de ceva timp, aproape orice inițiativă politică ce în aparență le-ar sluji este aprobată public.

Dacă încercările de a atinge aceste obiective irealizabile în ordinea spontană sunt reluate stăruitor și cu convingere pe o perioadă îndelungată, așa cum am arătat cu altă ocazie[9], vor duce la adâncirea disonanței cognitive amintite mai sus, adică a suferinței celor ce gândesc raționalist dar sunt nevoiți să acționeze  în logica pieței și s-ar putea ca, în aceste condiții, fața urâtă să fie cea care devine preponderentă. În societățile occidentale unde există o alternanță la putere între partide constructiviste care au dorința de a impune aceste obiective și partide ale căror elite sunt dominate de un raționalism evolutiv, șansa ca aceste evoluții să ajungă la extrem este redusă, din cauza alternanței la putere. Partidele animate în mai mare măsură de raționalismul evolutiv practică moderația între libertatea pieței și justiția socială, cum a făcut ceea ce s-a numit A Treia Cale. De asemenea, dacă partidele constructiviste cu fața frumoasă practică moderația, ele reduc șansa ca fața urâtă să devină predominantă.

Aceasta este „legea de mișcare” a celor două tipuri de constructivism – respectabil și iliberal – ce operează în interiorul Occidentului poate fi plastic ilustrată prin analogie cu un „ceasornic politic”, care deși nu e proiectat de nimeni, produce alternanța la putere. Analogia are, desigur, o limită importantă: spre deosebire de mecanismul unui ceas, revenirea la raționalismul evolutiv nu e niciodată garantată sau calculabilă dinainte — rămâne, ca orice proces dintr-o ordine spontană, contingentă și rară, nu ciclică; iar revenirea la orele 9 și 3 nu are o unitate stabilă de măsură, ci ceasul poate merge mai repede sau mai încet, fără să știm când și de ce mișcarea este mai rapidă sau mai înceată. Cu această precauție, în politică, raționalismul-constructivist este limba mare, care trece de mai multe ori prin dreptul orei 9 (care, să admitem ar reprezenta partea „respectabilă”) și orei 3 (care, să admitem, ar reprezenta partea sa „iliberală”), până când, limba mică, ce aici ar reprezenta raționalismul evolutiv specific liberalismului clasic ar putea reveni, rar și fără nicio garanție, la o poziție similară uneia din trecut. Cu alte cuvinte, când prea puțini oameni aderă la raționalismul evolutiv, ceea ce este specific politicii în Occident, este lupta dintre constructivismul „respectabil” și cel „iliberal”. Iar când se instalează constructivismul „iliberal”, el pare atât de urât încât poate produce două reacții: fie prea puțini se mai gândesc că el este intrinsec constructivismului, astfel că vor să se întoarcă la acel constructivism respectabil, pe care și-l amintesc pentru că e mai recent, fie, ceea ce este mult mai grav, rămân cu toții prizonieri în iliberalism pentru o perioadă, adâncindu-l până la extrem. Deși probabilitatea ca o astfel de situație să apară este relativ redusă într-o ordine spontană a pieței, ea a întâlnit uneori condițiile pentru a se materializa. Rareori reușesc oamenii să iasă din vraja constructivistă și să se îndrepte spre liberalismul clasic, care pare întotdeauna prea îndepărtat în trecut.

Ceea ce se întâmplă în țările occidentale mari și experimentate democratic nu rămâne fără consecințe pentru țările mai mici și cu o experiență democratică mai mică. Când paradigma constructivistă occidentală dominantă e favorabilă, atunci, în țările mai mici, inclusiv România, social-democrație europeană, adică fața frumoasă crește. Când acea paradigmă occidentală intră ea însăși în criză de legitimitate, exact din cauza încercărilor de a realiza obiective irealizabile în ordinea spontană, atunci și în țările occidentale mai mici apar resentimente față de acel tip de raționalism constructivist al elitelor occidentale, iar spațiul de legitimare pentru fața frumoasă se îngustează, iar fața urâtă — care oferă propriul ei constructivism, de data asta anti-elite și suveranist — găsește teren de creștere, inclusiv prin analogie cu mișcări occidentale similare.

Ce oscilează e legitimitatea internațională a fiecărei varietăți: fața frumoasă crește nu pentru că extinde gândirea constructivistă în sine, ci pentru că extinde acea ramură a constructivismului pe care Occidentul o recunoaște ca legitimă la momentul respectiv. Altfel spus, democrațiile consolidate generează cicluri de legitimitate ale diferitelor paradigme politice. Aceste cicluri modifică oportunitățile de legitimare din democrațiile postcomuniste, iar  amplitudinea efectelor depinde de soliditatea separației puterilor și de existența unui corp politic. Această «lege de mișcare» pare să opereze la nivelul întregii Europe Centrale și de Est, deși cu amplitudini diferite — o comparație la care revin mai jos, după ce definesc mecanismul care explică aceste diferențe.

Dar, rămânând deocamdată la România, putem spune că scena politică românească s-a modificat exact după acest model. Deoarece democrația noastră este mai tânără și mai puțin experimentată, unele mișcări au fost mai bruște sau mai ample. Au apărut mai multe partide noi, mai mici decât PSD, dar și un partid mai mare, și anume AUR. Anticipând ceva ce voi arăta mai jos, partea constructivistă care a crescut mai mult a fost partea naționalist-populistă.

Constructivismul în ansamblu a rămas dominant printre elitele tuturor partidelor politice, indiferent cum se numesc. S-a schimbat însă proporția dintre tipul de constructivism practicat de diverse partide. Tipul de constructivism se schimbă de obicei și s-a schimbat și de această dată și la noi după cum se schimbă în Occident. Există însă o particularitate foarte importantă, de care avem nevoie să ținem cont dacă vrem să înțelegem mișcările de pe scena politică românească: procesul de limpezire între elitele politice referitor la separația puterilor în stat nu s-a definitivat.

Mai precis, există o adversitate față de separația puterilor în stat care este pur și simplu remanentă, spre deosebire de țările democratice cu tradiție, unde acest nivel remanent este mult mai mic sau virtual inexistent. Abia pornind de la acest nivel remanent relativ mai mare, o creștere a adversității apare conform „legii de mișcare” descrise mai sus, fiind determinată de creșterea  constructivismului iliberal – cum se întâmplă câteodată în unele țări occidentale. Cu alte cuvinte, constructivismul iliberal nu se grefează pe un teren virgin, ci potențează o adversitate care n-a dispărut niciodată complet.

Astfel, scena politică românească nu se poate descrie doar prin raportul dintre fața urâtă și fața frumoasă a constructivismului, ci printr-un concept care să includă această trăsătură. Acest concept ar trebui să aibă drept conținut ceea ce rămâne sau rezultă atunci când un fost partid unic, confundat cu statul însuși, este forțat să se dizolve, dar nu renunță complet la anumite reflexe instituționale, practici, mentalități și moduri de exercitare a puterii care îl defineau și pe care le poate conserva doar prin noi și multiple forme de organizare. Ceea ce rezultă ar putea să se numească „corp politic”.

Numesc corp politic ansamblul de elite care derivă din fostul partid-stat și se reproduc prin rețeleinformale (migrare directă de persoaneși selecție instituțională de practici cum sunt ucenicie, mentorat, promovare discreționară după criterii moștenite etc.), schimbându-și formele organizaționale fără a abandona complet predispozițiile și practicile constitutive. Din acest motiv, într-o măsură mult mai mare decât alte elite politice, elitele corpului politic au un mod de reproducere constructivist, lăsând un spațiu foarte mic pentru un mecanism evolutiv în interiorul corpului politic. Selecția evolutivă nefiind înțeleasă de cei ce alcătuiesc aceste elite nici din „viața lor internă de partid”, suspectez că partidele ce derivă din corpul politic sunt mai puțin pregătite să înțeleagă mecanismul evolutiv al societății decât celelalte formațiuni constructiviste [10].

Acest ansamblu de elite a contribuit la o receptare reticentă a tradiției occidentale referitoare la separația puterilor. Din acest motiv, în România (și posibil în alte țări foste socialiste), sistemul evolutiv al separației puterilor constrânge mai puțin impulsul constructivist, decât o face separația puterilor în țările cu democrații consolidate. Relația e, de altfel, bidirecțională: cu cât separația puterilor este mai precară, cu atât constructivismul capătă o formă mai agresivă, putând chiar slăbi și mai mult separația; cu cât este mai solidă, cu atât impulsul constructivist, ce nu ar putea fi vreodată suprimat, este mai temperat, neputând deteriora semnificativ separația puterilor, a cărei consolidare rămâne, prin natura ei, un proces evolutiv, nu unul constructivist. Reformele instituționale din România par deseori să se lovească de un „zid nevăzut”: peretele acestui corp politic difuz, mult prea elastic pentru a putea fi străpuns sau rupt.

Corpul politic nu este o entitate monolitică cu voință centralizată. El este definit de toate acele persoane care au în comun un set de practici, rețele informale și predispoziții care se reproduc prin selecție socială și instituțională[11]. Unele dintre manifestările sale pot acționa autonom, iar AUR, de exemplu, are o componentă genuină de protest anti-sistem care nu poate fi redusă integral la manipulare (vezi mai jos distincția dintre fondatori și infrastructura absorbită). Totuși, legăturile istorice comune și familiaritatea actorilor cu vechile rețele explică de ce elitele ce alcătuiesc corpul politic au reușit să capteze rapid resentimentul anti-establishment și să îl modeleze în forme familiare.

Atât definiția corpului politic, cât și caracteristicile sale pot fi înțelese mai bine având în vedere geneza corpului politic: reacția celor ce alcătuiau fostul partid-stat a fost să conserve structurile și mentalitățile esențiale prin crearea mai multor partide, adaptate noilor condiții democratice. Aceasta clarifică și de ce corpul politic explică cel mai bine mișcarea diferită a fondului și a formelor. Elitele care împărtășesc practici și mentalități asemănătoare tind să se adapteze noilor condiții prin organizarea sub forma unor partide și organizații distincte, care păstrează însă în proporții diferite regulile, mentalitățile și structurile moștenite.

În particular, unele dintre partidele ce au derivat din corpul politic au renunțat mai mult, altele mai puțin la vechea atitudine specifică față de separația puterilor. În funcție de acest dozaj, unele partide derivate din corpul politic au părut pro-occidentale, iar altele antioccidentale.

Acest corp politic funcționează în primul rând de facto, nu de iure, deși partidele ce derivă în mod natural din el se pot organiza în forma juridică a unor alianțe. De exemplu, „Patrulaterul roșu” format de PSDR și PRM, PSM și PUNR era, ontologic, în primul rând un corp politic, înainte de a fi o alianță. Este un exemplu din mai multe în care fostul aparat de partid și de stat (corpul politic) de dinainte de 1989 și-a transferat structurile și mentalitățile care îl defineau în noi forme de organizare: FSN, PDSR, PSD, PRM, PUNR, PSM, UNPR. Partidele istorice PNȚCD și PNL au avut altă natură, și nu au derivat din corpul politic la care mă refer. Ele au absorbit însă politicieni ce derivau, de asemenea, din respectivul corp politic. Nu este exclus, de asemenea, ca din corpul politic originar să fi existat, temporar, și formațiuni ce au îmbrățișat onest obiectivul realizării unei separații reale a puterilor și reducerea corupției.

Corpul politic a reprezentat cu certitudine partea importantă a scenei politice românești devreme în anii 1990, dar comportamentele partidelor ar fi putut modifica această poziție. De exemplu, există o probabilitate înaltă ca PSD și AUR să aparțină corpului politic. Elitele lor derivă direct din fostul partid-stat, au rețele clientelare puternice și control istoric asupra resurselor statului. PNL, are o probabilitate medie de apartenență la corpul politic, deoarece are o origine diferită: inițial, la reînființarea sa în 1990, el nu a derivat din corpul politic, dar a ajuns să aibă o absorbție semnificativă din fostele elite, așa cum se poate deduce din faptul că guvernarea sa minoritară din perioada 2005-2008 a fost susținută de PSD și deoarece PDL, pe care l-a absorbit în iulie 2014, își avea originea în corpul politic. În acest fel a absorbit elite, rețele și practici din nucleu prin coaliții, numiri și osmoză. De asemenea, unii dintre lideri au discurs evolutiv, deși politicile sale socioeconomice sunt predominant constructiviste în sensul respectabil. PNȚCD a fost în aceeași poziție inițială, dar nu a fost absorbit, ci eliminat de pe scena politică. USR are o probabilitate mică de a face parte din corpul politic, deoarece are o origine recentă și reformistă.

În concluzie, corpul politic nu acoperă tot spectrul politic, ci doar acele formațiuni politice unde predomină constructivismul național-populist și acele părți din partidele unde predomină constructivismul internaționalizat, respectabil, dar care împărtășesc aversiunea constitutivă pentru o separație autentică a puterilor. Totuși, pentru a permite ca aceste probabilități bayesiene să evolueze, este necesar să considerăm îndeaproape comportamentele efective ale partidelor în legătură cu indicatori cheie, care să permită evaluarea calitativă a separației puterilor[12], analiza de rețea[13] și teste ale momentelor critice[14]. Este foarte probabil că pe baza datelor de la ultimele alegeri parlamentare și a evoluțiilor ulterioare în interiorul partidelor (vezi divizarea din interiorul PNL) scena politică să arate ca în tabelul de mai jos. Tabelul arată că corpul politic este de departe dominant prin nucleul dur și prin cei contaminați din afara nucleului dur.

Poziția față de corpul politic	Raționalism dominant	Atitudinea față de separația puterilor	Exemple actuale (2026)	Grad de apartenență la Corpul politic	Pondere pe scena politică
Nucleul dur	Constructivist „naționalist-populist”	Reticentă	PSD, AUR, alte partide (POT, SOS)	Foarte ridicat	Dominantă
Absorbiți/contaminați funcțional	Constructivist „respectabil”	Bună	PNL, parțial; facțiuni din alte partide	Mediu	Medie
Exteriori	Constructivist „respectabil”	Foarte bună	USR și mici grupuri din alte partide (REPER, SENS)	Scăzut	Medie
Liberal clasic (hayekian)	Evolutiv (hayekian)	Excelentă	Nu există	Zero	Zero

    Sursa: evaluarea autorului.

Modernizarea noastră economică și intrarea în NATO au făcut necesar ca partea cea mai mare a acestui corp politic de care vorbim să își asume valorile occidentale prin prisma acelei ideologii dintre cele prezente în țările occidentale cărora ne alăturam care corespundea cel mai bine cu mentalitățile sale originare. Aceasta a fost ideologia social-democrată și a fost adoptată de PSD în forma frumoasă pe care o înțelegeau noii aliați occidentali. Aceasta a fost fața frumoasă a corpului politic. Acest partid a fost partidul „frumos” sau „bun”. PSD a fost partidul cel mai votat la aproape toate alegerile din 1990 încoace, cu o singură excepție clară — 1996. Nu e un tipar de alternanță electorală; e aproape o constantă. Naționalismul, populismul și unele forme de extremism din esența corpului politic au dus la apariția (derivarea) unor partide care, din perspectiva noului club în care doream să intrăm, erau partide cu fețe mai puțin respectabile, dar utile celui mai mare partid frumos derivat din corpul politic, nu și acelor partide cu față frumoasă, dar total sau decisiv independente de corpul politic. Partidul „frumos” primea, astfel, sprijin în parlament și transmitea mesaje greu de acceptat pentru parteneri externi prin fețele mai urâte (alte partide) ale aceluiași corp politic din care el însuși deriva. 

Este important să precizez că această dualitate nu este o conspirație premeditată la început, în anii 1990, ci o soluție descoperită treptat, care s-a dovedit stabilă din perspectivă evoluționistă (supraviețuire politică). Ea explică de ce partide cu origini diferite (inclusiv foști tehnocrați sau oportuniști) au fost absorbite treptat.

Este destul de probabil ca, în evoluția sa, acest corp politic ce conservă într-o anumită măsură vechea atitudine referitoare la separația puterilor a ajuns să se manifeste spontan, încă din fazele timpurii ale tranziției la economia de piață, în forme de organizare politică ce sunt fețe ale aceleiași esențe a sa. Acest model al celor două fețe, odată descoperit a fost practicat de elitele ce alcătuiesc corpul politic ca soluție pentru a aplica ceea ce numesc „retragere strategică temporară” pentru a putea guverna exclusiv în perioadele bune ale economiei și a lăsa adversarilor politici guvernarea în perioadele dificile.

Cel mai recent, corpul politic a operat conform aceluiași model începând din decembrie 2021, până când alegerile parlamentare din 2024 au evidențiat o deplasare clară de la constructivismul internaționalizat/respectabil către varianta naționalist-populistă/iliberală și în România. Coaliția constituită în iunie 2025 pentru a susține ceea ce reprezenta fața frumoasă a constructivismului politic românesc nu a rezistat, tocmai pentru că a intrat în contradicție cu principiul fundamental al corpului politic: expansiunea fiscală în perioadele de creștere economică.

Această strategie nu doar că a permis corpului politic menținerea poziției dominante pe termen lung, ci a generat și o presiune inflaționistă persistentă, prin adăugarea unor noi cereri într-o economie a cărei ofertă era deja la potențial. Politicile fiscale prociclice promovate sistematic în fazele ascendente ale ciclului economic au alimentat dezechilibre structurale care s-au agravat, lăsând corecțiile necesare pe seama „sanitarilor”. Chiar și după destrămarea coaliției pe 5 mai 2026, fenomenul persistă: corpul politic, indiferent de vehiculul prin care se manifestă – PSD, AUR sau alte formațiuni absorbite –, continuă să favorizeze expansiunea fiscală în perioadele de creștere, perpetuând astfel ciclul de instabilitate macroeconomică.

Dacă impresia că teoria cinismului fiscal nu mai funcționează persistă totuși pentru unii, e pentru că ei gândesc în nume proprii — PSD, PNL, PNȚCD, PDL —, nu în conceptele structurale pe care teoria le propune, confundând astfel eticheta partinică cu forța politică pe care aceasta o descrie.

În prezent, două dintre partidele derivate din corpul comun, PSD și AUR și-au modificat pozițiile relative. Așa cum am menționat deja, primul a pierdut electorat; celălalt însă a câștigat electorat. Numai cu această observație, cineva ar putea spune că partidul cel mai mare este cel care stabilește dacă guvernează numai atunci când dorește și că distincția între fețe bune sau frumoase și fețe rele sau urâte ar fi inutilă. Dar mecanismul care trebuie evidențiat este cel al circulației elitelor în interiorul corpului politic. Elitele cu aceeași genealogie au migrat în bună parte de la PSD la AUR. Migrarea relativ rapidă, indiferent de motivele care au determinat-o, a fost posibilă pentru că există în interiorul corpului politic o masă critică[15] de elite și rețele locale. Ceea ce a contat în această migrare între PSD și AUR ca partide ale corpului politic a fost criza legitimității părții respectabile sau internaționalizate a constructivismului occidental.

Prin acest mecanism, genealogia nu mai e doar un marker de identitate istorică. Fiind integrate în structuri administrative locale de-a lungul timpului, elitele corpului politic ajung să controleze, cumulat, o resursă structurală — clădiri, rețele, know-how organizațional, relații cu autoritățile locale — pe care doar ele o dețin la scară suficientă. Asta explică de ce doar partidele derivate din sau absorbite în corpul politic au șanse crescute să ajungă mari, mai ales dacă pot deveni fețe frumoase, indiferent de ideile și originea fondatorilor — fără ca aceasta să însemne că toate partidele derivate din corpul politic sunt mari sau ajung cu necesitate mari. Fondatorii AUR (Simion, Târziu), de exemplu, sunt genuin noi — dar infrastructura de cadre care i-a permis partidului să crească de la aproximativ 9 la sută în 2020 la 35-38 la sută în 2026 pare să fi fost construită parțial prin absorbție de elite exact din corpul politic pe care partidul îl critică retoric. Procesul de absorbție a noilor elite în corpul politic nu este unul pur oportunist (o elită nouă „împrumută” resurse materiale de la corpul politic, fără să fie afectată de el), ci unul profund transformator: absorbția de elite implică și absorbția de mentalități, asigurând astfel continuitatea reflexelor sistemice indiferent de generația politică. Tot acest mecanism explică și de ce partidul care ajunge cel mai mare tinde să devină fața frumoasă a corpului politic, chiar dacă fondatorii celui mai mare partid sunt din afara corpului politic. 

Până acum, niciun partid n-a devenit dominant electoral fără să absoarbă, la un moment dat, o masă critică de elite, practici și rețele locale din corpul politic preexistent — indiferent de puritatea ideologică a fondatorilor. Partidele mici, „genuin noi” (POT, SENS, REPER, chiar USR la început) rămân plafonate la 5-15 la sută pentru că le lipsește exact acest tip de infrastructură (primari, consilii județene, rețele de mobilizare electorală) — iar cea mai rapidă sursă de infrastructură de acest tip, în România, e absorbția din partidele vechi. Teoria prezentată aici oferă însă temei să credem că acest tipar s-ar putea schimba, mai degrabă într-un orizont îndepărtat decât într-unul apropiat.

Corpul politic în ansamblu nu este de facto înfrânt electoral — partidele care derivă din el rămân, aproape mereu, cele mai votate, dacă sunt considerate împreună. Corpul politic conține ambele tipuri de constructivism (internaționalist/respectabil sau naționalist-populist/suveranist), putându-l promova pe cel ce este considerat fața frumoasă în Occident. Ceasul politic al Occidentului, la care m-am referit anterior, nu schimbă mecanismul intern al corpului politic, ci modifică mediul de legitimitate în care acesta operează. Fața frumoasă se pierde în guvernările cu rol de asanare a economiei. Dacă în Occident predomină constructivismul respectabil, atunci, în timpul unei recesiuni interne, partidul cu față frumoasă derivat din corpul politic este aproape sigur cel mai mare partid, dar se retrage strategic în opoziție. Alte fețe frumoase, decisiv independente de corpul politic, vor guverna în recesiune. În schimb, în situația în care în Occident scena politică ar fi dominată de partide adepte ale constructivismului naționalist, în România cel mai mare partid ar fi unul dominat de constructivism naționalist. O retragere strategică ar duce la același rezultat: administrarea recesiunii de o față frumoasă, probabil o coaliție de partide constructiviste.

Această lege de mișcare nu operează doar în România, ci și în celelalte democrații tinere din Europa Centrală și de Est. Așa cum cred însă că va rezulta imediat cu claritate, diferența esențială ține de prezența sau absența unui corp politic moștenit și de gradul de ancorare instituțională externă.

În Ungaria, Polonia și Cehia, fereastra de oportunitate creată de criza de legitimitate a constructivismului occidental „respectabil” a fost, fără îndoială, folosită — ascensiunea lui Orbán, a PiS și, într-o măsură mai mică, a lui Babiš coincid cronologic exact cu perioada pe care o descriu. Dar, spre deosebire de România, aceste țări nu au avut un corp politic continuu, derivat dintr-un fost partid-stat rămas dominant de la începutul tranziției (Szelényi, 1995; Bozóki, 2003)[16]. Partidul Socialist Maghiar și-a pierdut treptat relevanța, ajungând să se retragă din competiția electorală; succesorii comuniști din Polonia (SLD) au fost marginalizați rapid de opoziții anticomuniste puternice, care au preluat imediat controlul politic (Wasilewski, 1996; Wesołowski, 1998), iar ceva similar s-a întâmplat cu succesorii din Cehia, KSČM (Blaive, 2024). Fața urâtă a apărut, în aceste trei cazuri, mai degrabă prin radicalizarea internă a unor mișcări genuin noi sau genuin anticomuniste (Fidesz, PiS) decât prin capturarea unui vehicul preexistent de către elite cu genealogie în vechiul regim (Bill, 2022). Nu este exclus ca separația puterilor în stat să se fi erodat, în Polonia și Ungaria, printr-un proces diferit de cel din România, iar schimbarea între cele două tipuri de raționalism să fi survenit chiar mai repede și cu amploare mai mare, inclusiv prin apelul mai timpuriu la religie[17].

Bulgaria oferă o variantă intermediară. Partidul Socialist Bulgar, succesorul comunist direct, nu a reușit niciodată o dominanță persistentă de tipul celei descrise pentru PSD, dar practicile și rețelele vechiului regim nu au dispărut — s-au difuzat în mai multe vehicule politice simultan (Dimitrov, 2009), inclusiv în formațiuni care se revendică explicit anticomuniste. Rezultatul nu e un corp politic concentrat, cu o genealogie clară și testabilă, ci o infuzie mai largă și mai greu de urmărit, care pare să explice fragmentarea și instabilitatea guvernamentală cronică a Bulgariei, mai degrabă decât o oscilație clară între o față frumoasă și una urâtă.

Slovacia oferă, dintre toate cazurile discutate, poate cea mai curată genealogie organizațională. Partidul Comunist din Slovacia (KSS) s-a transformat direct, în 1991, în Partidul Stângii Democrate (SDĽ), moștenind aparatul organizațional, activele și majoritatea membrilor. Robert Fico, membru al fostului partid comunist și ulterior vicepreședinte SDĽ, a fondat în 1999 un vehicul nou, Smer, atunci când SDĽ a intrat în declin electoral — iar în 2005, SDĽ a fost formal absorbit de Smer, confirmând organizațional linia de succesiune. Smer domină scena politică slovacă de un sfert de secol, cu patru mandate de guvernare — o persistență comparabilă cu cea a PSD. De la revenirea la putere în 2023, guvernul Fico a demontat parchetul special anticorupție și a intimidat public Curtea Constituțională, care a cedat ulterior în fața presiunii politice (Čuroš, 2024; Haughton, Cutts & Rybář, 2025). Ca și România și Bulgaria, Slovacia e stat membru UE, dar în ciuda acestei ancore externe, corpul politic slovac pare să fi trecut direct la o formă de înrădăcinare agresivă, fără perioada de oscilație strategică descrisă mai sus.

Lituania funcționează ca un caz-limită, util pentru a delimita domeniul de aplicare al teoriei. Partidul Democrat al Muncii din Lituania (LDDP), succesorul comunist direct, a câștigat alegerile din 1992 cu majoritate absolută — primul caz din Europa postcomunistă în care un fost partid comunist revine la putere prin alegeri libere (Sellier și Sellier, 2011; Park, 2015; Buchowski, 2020). Dar, spre deosebire de PSD, Smer sau BSP, LDDP nu a persistat: sprijinul său a scăzut la sub 11 la sută în opt ani, iar în 2001 partidul s-a dizolvat prin fuziune într-un partid social-democrat autentic, cu rădăcini pre-sovietice. Genealogia dominantă azi a stângii lituaniene nu mai e a fostului partid-stat, ci a social-democrației istorice — o diluare, nu o capturare. Lituania nu e un contraexemplu al teoriei, ci un caz-limită care arată cum se comportă o democrație consolidată atunci când mecanismul descris aici nu e prezent — confirmând că acesta necesită simultan două condiții: existența unui corp politic moștenit și o ancorare instituțională incompletă.

Serbia, în sfârșit, oferă testul cel mai instructiv — și cea mai importantă rezervă la teoria de mai sus. Corpul politic sârb, derivat din Partidul Socialist al lui Milošević (Vladisavljević, 2008), s-a comportat radical diferit de cel românesc: nu a oscilat între izolare temporară și guvernare, ci s-a consolidat continuu, până la punctul în care organizații independente clasifică Serbia drept autocrație electorală (Jerkov, Bešlin & Radeljić, 2025). Diferența esențială nu ține de structura corpului politic sârb, ci de faptul că Serbia nu e stat membru UE — deci nu e supusă niciunui mecanism instituțional extern comparabil (Vujačić, 2004)[18]. Mecanismul de izolare strategică observat în România, prin care restul spectrului se coalizează împotriva actorului dominant, nu a funcționat în Serbia timp de treisprezece ani, tocmai pentru că actorul dominant a capturat direct instrumentele care ar fi permis acea coalizare — presă, justiție, proces electoral[19].

Cazurile pe care le-am prezentat sugerează că amplitudinea și forma exactă a ascensiunii feței urâte depind de cel puțin doi factori independenți de legea de mișcare în sine: prezența sau absența unui corp politic care amplifică local oscilația, și gradul în care separația puterilor, ca sistem evolutiv, beneficiază de o ancoră instituțională externă. Peisajul Europei centrale și de est arată astfel patru cazuri. Țările cu ancoră externă, dar fără corp politic — Ungaria, Polonia, Cehia și, într-o formă aparte, Lituania — riscă o erodare rapidă, produsă prin radicalizare internă, sau, în cazul Lituaniei, o diluare timpurie a corpului politic moștenit, care previne oscilația descrisă pentru România. În Ungaria, cel puțin până de curând, se poate vorbi de o rețea oligarhică, construită activ de puterea politică; Polonia are elite noi dominante, dar cu enclave reziduale precum justiția post-PiS[20]; Cehia a avut o tentativă de captură, respinsă însă structural de instituții mai robuste, precum Curtea Constituțională. Țările cu ancoră externă și cu corp politic — România, Slovacia și Bulgaria — depind, în schimb, de gradul de concentrare a acestuia: în România și Slovacia corpurile politice sunt persistente și concentrate, iar Slovacia traiectoria recentă a corpului politic pare mai apropiată de înrădăcinare decât de oscilație; în Bulgaria corpul politic rămâne persistent, dar disipat. Democrațiile fragile fără nicio ancoră externă — Serbia — arată, în sfârșit, forma cea mai gravă posibilă: corpul politic nu are o oscilație, ci o înrădăcinare.

Dar, lăsând la o parte situația în care Occidentul ar fi dominat de partide cu constructivism naționalist-populist, în România, atât timp cât corpul politic se va menține dominant, fața frumoasă se câștigă în două situații: fie printr-o guvernare exclusivă în fazele ascendente ale economiei, prin promovarea de politici fiscale prociclice, urmată de așteptare în opoziție, fie, mai rapid, prin migrarea elitelor către un vehicul nou, adică viitoarea față frumoasă, care resetează golul lăsat de lipsa guvernării fără să piardă infrastructura acumulată. Guvernările „sanitare”, cu excepția guvernării Ciorbea-Vasile din perioada 1996-2000, nu s-au întâmplat pentru că PSD a pierdut alegerile, ci pentru că, fiind cel mai mare, a fost și cel mai izolabil. Restul spectrului politic, deși mai mic individual, s-a putut coaliza împotriva lui, sau PSD însuși a ales strategic să iasă din guvernare (în 2009, și, recent, în 2026). Mecanismul nu e despre vot de protest care câștigă alegeri — e despre coaliții defensive ale restului împotriva unui actor dominant care nu poate fi bătut singur la urne, dar poate fi exclus din aritmetica parlamentară.

Faptul că partidele ce alcătuiesc corpul politic au fost cele mai votate la aproape toate alegerile din 1990 încoace, cu o singură excepție (1996), arată că există un nucleu dominant aproape constant, în jurul căruia se reconfigurează restul scenei politice. Metaforic, vorbim despre un singur trup, mereu prezent, a cărui „față frumoasă” este înlocuită treptat de fosta sa „față urâtă”, fără ca trupul însuși să-și piardă vreodată poziția dominantă. În noii termeni, teoria cinismului fiscal se poate reformula astfel: corpul politic, prin formațiunile care exprimă succesiv poziția sa dominantă, participă disproporționat la fazele expansioniste ale ciclului economic și este subreprezentat în perioadele de consolidare fiscală și ajustare macroeconomică.

Corpul politic nu e niciodată cu adevărat pedepsit electoral, doar izolat temporar din aritmetica de guvernare. Mecanismul care asigură această poziție constă în dominanță electorală aproape permanentă a corpului politic, susținută de resurse organizaționale moștenite/absorbite, cu izolare strategică temporară în perioadele de criză a partidului ce reprezintă fața frumoasă.

Este însă clar că atunci când unii oameni spun că PSD și AUR (un simbol pentru orice formațiune politică ce se  autodefinește ca „anti-sistem”) au ceva în comun se gândesc la una sau mai multe caracteristici comune lor, care le sunt specifice și nu sunt identificabile la alte partide.

Este clar că acele trăsături comune sunt cele moștenite de la corpul politic din care s-au născut. Din perspectiva rețelelor și mentalităților comune, alegătorii dezamăgiți de o anumită formă de manifestare a acestor elite (Lewandowski, 2021) tind să migreze natural către cealaltă formă. Este rezonabil să presupunem că ceea ce a pierdut ca electorat PSD a câștigat AUR. Dacă AUR ar guverna în perioade bune, ar implementa reforme reale de separare a puterilor (independență justiție, reducere drastică a aparatului clientelar) și ar menține această linie la guvernare, teoria cinismului ar necesita ajustări majore. Teoria ar fi falsă dacă o formațiune din afara rețelelor clientelare istorice ar reuși să guverneze o perioadă de criză majoră și să câștige alegerile ulterioare.

Aceste trăsături comune nu rezultă dintr-un control centralizat realizat de corpul politic. Niciuna dintre fețele sale nu este un instrument controlat direct de corpul politic, ci o manifestare naturală a aceleiași esențe structurale: aceeași reticență profundă față de o separație reală a puterilor, aceleași reflexe clientelare și aceeași predispoziție către raționalism constructivist adaptat noilor condiții. Corpul politic nu le dirijează, ci se regăsește și se exprimă prin ele. Corpul politic nu trebuie înțeles prin personificarea lui, chiar dacă în text folosesc uneori un limbaj intențional pentru a descrie comportamente ale corpului politic. Acest limbaj este metaforic: nu presupune nici existența unei voințe unificate, nici a unui comportament intențional.

Trăsăturile comune rezultă din faptul că ambele formațiuni derivă din același corp politic, manifestându-se diferit în funcție de circumstanțe și de segmentul de electorat pe care îl abordează. Dacă trăsăturile respective ar fi identificabile și la alte partide, atunci ar exista și alte partide care ar putea fi alături de PSD și AUR din acel punct de vedere. Aceste caracteristici sunt ceea ce definesc corpul politic, indiferent ce nume au partidele care au derivat din el în definiția legală a noțiunii de partid. Pot fi multe criterii după care putem grupa partidele; unele permit să avem toate partidele într-un singur grup. Dar când în public apare ideea că două partide se aseamănă, este evident că criteriul angajat pentru selecție este specific doar celor două.

Să luăm câteva exemple utile. Este clar că cei ce au în comun aceeași concepție referitoare la puterile rațiunii conștiente, mai precis concepția că pot proiecta societatea pentru ca ea să arate așa cum cred ei că trebuie să arate, se pot împărți în diverse partide politice, iar cei ce gândesc astfel și nu intră în aceste partide, sunt doar susținători. În tabelul de mai sus am prezentat două mari tipuri după tipul de raționalism (evolutiv și constructivist) și două după tipul de constructivism (respectabil/internaționalizat și național-populist/iliberal). Ceea ce îi diferențiază sunt diverse nuanțe referitoare la ce modificări sunt necesare în societate și cu ce politici le pot înfăptui. Același lucru este valabil și pentru cei ce cred că societatea nu este rodul proiectării, ci al evoluției selective a unor reguli scrise sau nescrise, pe care le-am descoperit ca bune (o tradiție de reguli generale și abstracte și de credințe morale) și care, aplicate, ne disciplinează libertatea și comportamentele, astfel dând naștere relațiilor dintre noi, adică societății. Dar dacă avem în vedere doar criteriul raționalismului, avem două grupe de partide: grupa celor ce vor să construiască o societate și grupa celor ce vor să protejeze regulile ce urmate duc la formarea societății. Astfel, am avea două mari clase: partide socialiste și partide liberale clasice.

Dacă am fixa nivelul acestei libertăți disciplinate de tradiție ca un punct mai mare ca zero pe axa X, atunci, în măsura în care partidele politice respective și susținătorii lor nu promovează reguli în strictă concordanță cu tradiția astfel definită, ele reduc libertatea definită de tradiție. Cu alte cuvinte, sunt în stânga acestui nivel al libertății. Convenția stânga-dreapta din teoria politică are loc în stânga acestui nivel natural al libertății disciplinate de tradiție, astfel că toate partidele sunt de stânga, cu nuanța că cele de stânga politică sunt cele mai de stânga, iar cele din dreapta politică sunt mai puțin de stânga. În orice caz, dreapta și extrema dreaptă nu există din această perspectivă naturală.

Când separația de facto a puterilor în stat este bună, ceea ce diferențiază partidele sunt viziunile referitoare la cum pot atinge diverse obiective în ariile legitime ale guvernului, sau în afara acestora. Cu cât aceste obiective sunt limitate la aria legitimă a guvernului (protejarea ordinii spontane a societății, apărare, ordine publică sau activități pentru care nu există stimulente pentru a fi furnizate de piață), cu atât mai puțin se știrbește din libertatea individuală disciplinată de tradiție; cu atât mai puțin sunt partidele în stânga, oricum am defini stânga (prin convenția politică consacrată sau prin depărtarea spre stânga nivelului natural al libertății disciplinate de regulile generale și abstracte descoperite). Astfel, am avea tot două clase: partide de stânga și partide de dreapta.

În țările occidentale în care separația de facto a puterilor în stat este bună, criteriul separației puterilor nu introduce o distincție utilă în gruparea partidelor. În țările democratice care nu au experimentat comunismul, odată realizată, separația puterilor în stat s-a manifestat ca o tradiție neîntreruptă. În schimb, în unele țări în care separația de iure a puterilor a intervenit târziu și a fost întreruptă de comunism, așa cum s-a întâmplat în România, atitudinea față de separația puterilor introduce un criteriu real de clasificare a partidelor. Când separația dintre puteri în stat este precară, cum se întâmplă la noi, ne dăm seama că ceea ce diferențiază partidele nu este viziunea referitoare la obiectivele ce pot fi atinse în societate, ci poziția referitoare la separația puterilor. Cu cât există mai multă corupție în partide sau în aliații lor din sectorul privat, cu atât acel partid este înclinat să împiedice realizarea unei separații de facto. Ipoteza mea este că încă din momentul în care a avut loc marea Simbioză pe care am definit-o în 2015[21] și chiar după intrarea României în UE și NATO, corpul politic primordial a conservat mentalități în contradicție cu posibilitatea apariției unei separații de facto a puterilor în stat.

Aceasta este o rădăcină comună pentru toate formele de manifestare ale corpului politic, pentru că a fost esența fostului partid stat. Dar este în mod precis rădăcina comună cea care explică de ce, chiar și atunci când fețele se confruntă retoric, ele tind să coopereze tacit împotriva reformelor care le-ar amenința rețelele (exemple: rezistența comună la anumite reforme judiciare sau administrative). Aceasta este cauza de fond pentru care în mod inevitabil, din corpul politic au rezultat două fețe organizatorice ale sale: cea a partidului bun și cea a mai multor partide rele ca sateliți ai celui bun. Aceasta este o inovație care a scăpat analizei în mare măsură. Fețele sunt o granulație mai fină decât poate oferi împărțirea spectrului politic după ceea ce reflectă denumirile și doctrinele declarate ale partidelor. Același corp politic, două fețe. Aceeași atitudine rezervată față de separația puterilor a celor ce alcătuiesc corpul politic, dar în grade diferite.

În mod natural, căderea vechiului regim comunist și orientarea spre democrație a produs o structurare imediată a corpului politic ce a făcut ca fața „frumoasă” sau „bună” să ia proporții considerabile, comparativ cu ceea ce a rămas să constituie fața sa urâtă a corpului politic. Aceasta a însemnat în esență că spiritul advers separației de facto a fost cel mai temperat în fața frumoasă a corpului politic, și cel mai radical în fața urâtă. Aceasta asimetrie a fost esența forței de mișcare între cele două fețe. Fața lui frumoasă putea fi perpetuată pentru o perioadă pornind de la faptul originar de a fi produs cel mai mare partid politic de după 1989, care a avut ca strategie să guverneze în perioade bune promovând politici prociclice.

Totuși, șansa ca numai acest mecanism să asigure menținerea statu quo-ului ar fi scăzut în timp. Pentru a evita acest lucru, partidul „frumos” și „bun” s-a prezentat ca singura protecție concretă și palpabilă pentru categoriile vulnerabile: pensionari, bugetari, comunități rurale fără prea multe opțiuni economice. În total, milioane de oameni. Politicile prociclice sunt instrumentul care face fața frumoasă în ochii celor mai mulți, căci induce ideea de generozitate, pe care elitele ce alcătuiesc corpul politic îl utilizează. Aceasta explică de ce structura corpului politic face ca această strategie să fie nu doar posibilă, ci și rațional preferabilă față de alternativă. Toți acești oameni au văzut la început numai generozitate. Treptat însă, faptul că separația puterilor a fost precară de facto a început să se vadă în corupția sistemică, politizarea instituțiilor statului, subordonarea justiției intereselor de partid, clientelismul care a transformat statul român într-o rețea de redistribuire a resurselor publice către propriii susținători. Era previzibil că resentimentele față de aceste evoluții vor deveni dominante, reale și legitime. Interacțiunea dintre aceste elite și presiunile electorale a condus, în mod natural, la apariția unei noi fețe, aparent frumoase, a corpului politic. Pentru a gestiona aceste noi consecințe, o altă față era necesară și ea a existat în plan secund de la început, pregătită să răspundă unor astfel de probleme. În esență, fața frumoasă a fost inițial dominantă (PSD post-1989), temperând elementele anti-separație a puterilor. Fața urâtă a rămas secundară, dar utilă. Ascensiunea actuală a fețelor urâte nu contrazice teoria, ci reflectă epuizarea parțială a feței frumoase și captarea resentimentelor.

Desigur, ascensiunea fețelor urâte nu poate fi explicată exclusiv prin dinamica internă a corpului politic. Dinamica internă a corpului politic nu operează în vid — ea interacționează permanent cu forțe globale, iar ascensiunea fețelor urâte a devenit, în ultimii ani, un fenomen larg răspândit. În consecință, este necesar să înțelegem de ce conceptul de corp politic nu elimină explicațiile globale ale aceluiași fenomen, ci în ce fel le subsumează și le modelează.

Era previzibil în noile condiții, mai ales după criza globală din 2008, că respectivul corp politic va fi perceput ca indiferent față de o globalizare care părea să lase în urmă oameni, față de o corectitudine politică importată care pare să ignore valorile și tradițiile locale, precum și alte fețe urâte externe. Globalizarea, migrația, declinul încrederii în instituții, rețelele sociale și schimbările demografice sunt menționați ca principalii factori care au creat peste tot în lume un mediu favorabil pentru apariția unor mișcări radicale sau anti-sistem. Resentimentul anti-globalizare, anti-corectitudine politică și anti-elite este universal post-2008 (vezi Brexit, Trump, populisme europene).

Dar acești factori nu sunt cauze prime, exterioare oricărei explicații. Ei sunt, la rândul lor, consecințe ale raționalismului constructivist practicat de elitele occidentale în ultimele decenii — politici de globalizare, de gestionare a migrației și de redefinire a normelor sociale, proiectate de sus în jos, în contradicție cu regulile generale și abstracte și cu credințele morale ale tradiției occidentale. Este firesc ca atunci când politicile elitelor intră în conflict cu principiile pe care tradiția le reflectă, să apară adversitate sau resentiment față de globalizare și să scadă încrederea în instituții și în cei care le conduc. În țările occidentale, publicul a reușit să identifice tipologiile de politici constructiviste, dar nu a identificat constructivismul însuși ca sursă principală a nemulțumirilor. Astfel, pornind de la similaritatea problemelor și a soluțiilor, cea mai mare parte a publicului a dat vina pe globalizare și pe celelalte fenomene pe care le-am amintit, pentru ascensiunea unor forțe pe care le-a identificat ca radicale sau anti-sistem.

Acest resentiment este, în consecință, universal — el apare în toate societățile occidentale confruntate cu extinderea raționalismului constructivist. Ceea ce explică teoria mea nu este apariția resentimentului, ci forma specifică pe care o capătă în România. Raționalismul constructivist occidental a creat materia primă a nemulțumirii. Corpul politic românesc i-a dat o formă specifică, capturând-o în fețele sale existente. Aceasta nu neagă autonomia mișcărilor populiste, dar explică de ce ele nu au rămas complet independente.

În alte țări, acest resentiment a produs mișcări autentic noi, exterioare structurilor politice devenite prea constructiviste, cu un grad mai mare de autonomie față de acestea din urmă. Unele dintre aceste mișcări au produs în unele țări occidentale chiar opoziții radicale autonome, care nu au rămas neapărat marginale ca pondere pe scena politică și doresc o reducere a separației puterilor în stat. Mișcările populiste și suveraniste fac acest lucru. În opinia mea, aceasta este o dovadă că politicile generate prin raționalism constructivist, indiferent cât de adecvate ar putea părea la un moment dat, dau naștere unor consecințe ce se reflectă în deteriorarea echilibrului de facto între puteri. Numai tradiția de reguli abstracte și credințe morale, care se primenește mereu prin evoluție selectivă, poate menține acest echilibru. Numai această tradiție ne poate arăta cum poate fi menținută independența acestor puteri (forțe) și cum pot fi ținute sub control. Orice reglementare incompatibilă cu această tradiție este incompatibilă cu dezideratul de a avea o separație de facto reală și echilibrantă a puterilor.    

În România, același resentiment universal a întâlnit corpul politic de care vorbim. Fețele sale — frumoasă și urâtă — au dispus de infrastructura organizatorică, mentalitățile și rețelele necesare pentru a-l capta și a-l direcționa. Tendințele globale respective sunt amplificate, modelate și instrumentalizate de acestea, care le integrează în propriile strategii de conservare a puterii. Diferența nu este, deci, în cauza resentimentului — care este reală, universală și legitimă — ci în faptul că, la noi, acest resentiment a întâlnit o societate care se particularizează față de alte societăți occidentale cu tradiție îndelungată în democrație prin structura corpului politic de care vorbim și a interesului particular al fețelor sale în a menține separația puterilor precară. Atitudinea față de separația puterilor și alte mentalități comune le-au permis actorilor din aceste partide ce derivă din corpul politic să utilizeze o logică partizană prin care au convertit tensiunile globale în resurse politice interne: cei din fața urâtă au exprimat resentimentele sociale, iar cei din fața frumoasă au vorbit pentru a rămâne acceptabili în ochii partenerilor occidentali. Prin urmare, ascensiunea fețelor urâte în Occident nu contrazice teoria corpului politic, ci o confirmă: raționalismul constructivist global oferă materia primă a resentimentului, iar corpul politic românesc îi dă forma specifică pe care o vedem astăzi. Altfel spus, în România acest resentiment universal nu rămâne o forță nouă și autonomă, ci este capturat de o structură preexistentă într-o față care capătă legitimitate prin analogie cu mișcări similare din Occident.

Dificultățile pentru corpul politic ar putea veni de la o opoziție politică ce ar fi menținut practica intervenționist-redistributivă, dar care ar fi fost autentic interesată de eliminarea corupției și, astfel, de o separație reală a puterilor în practică. Sau, alternativ, dar mult mai puțin probabilă, puteau veni de la o opoziție autentic liberală, care cu atât mai mult ar fi dorit o separație reală a puterilor în stat. Până acum, astfel de alternative au fost slabe.

Aceste opoziții care ar fi dislocat din votanții corpului politic de care vorbim i s-a opus o altă față frumoasă a acestuia, corespunzătoare noilor circumstanțe interne și internaționale: negarea legitimității instituțiilor. Aceasta este însă urâțenia care se îmbracă în frumusețea falsă a ideologizării unor valori autentice: identitate, tradiție, suveranitate, rezistență față de elite. Sub această frumusețe, se propune, de fapt, deconstrucția a ceea ce este occidental autentic. Cred că această idee poate fi imediat mai bine înțeleasă dacă introducem în text magia explicativă din poezia „Descântec” a lui Cezar Baltag: „Vineri la Sumedru/ la-înnoptatul slab,/ albul trecea negru, negrul trecea alb”.

O față frumoasă și o față urâtă: configurația actorilor din corpul politic funcționează ca și cum ar urmări această dualitate. La fel ca în managementul unui portofoliu financiar: un activ mai puțin riscant lucrează împreună cu un activ mai riscant, pentru ca portofoliul să-și conserve valoarea indiferent de condiții. Similar, elitele corpului politic de care vorbim au dat denumiri diferite construcțiilor politice pe care le-au creat, pentru a acoperi cu ele atitudini și mentalități ce puteau fi definite ca partea frumoasă, cât și atitudini și mentalități ce puteau fi definite ca partea urâtă. Condițiile concrete se pot schimba și este posibil ca în unele etape fața frumoasă să pară urâtă, iar fața urâtă să pară frumoasă. Numărul votanților captați de cele două fețe ar rămâne însă în mod stabil la un nivel relativ înalt. De exemplu, când „fața frumoasă” a corpului politic de care vorbim a fost privită de public ca „sistem”, adică o fața urâtă pentru o mare parte a votanților, acei votanți au văzut frumusețea în partidul „anti-sistem”, adică în noua față frumoasă a aceluiași corp politic.

În teoria mea, reformulată, același corp politic a fost întotdeauna la putere în perioadele bune, identificat mai ales prin numele ce arăta partea lui frumoasă în etapa respectivă. În fapt, același corp politic a fost întotdeauna la guvernare în timpuri bune. Ambele sale fețe au fost acolo, numai că cea urâtă a fost mereu în plan secund, ca aliat, dând feței frumoase sprijin parlamentar și spunând Occidentului ce fața frumoasă nu putea spune dacă voia să rămână frumoasă în ochii privitorului. În acest fel, corpul politic de care vorbesc a evoluat astfel încât au rezultat două lucruri: când partea sa „frumoasă și bună” a fost în opoziție pentru că economia era în recesiune, ea stabilea ce putea face și ce nu putea face partidul „sanitar”; când partea ce părea bună cândva și-a pierdut din electorat, partea sa ce părea rea cândva a devenit partea bună. 

Nu trebuie să fii inventiv pentru a aplica în practica politicii conceptul de „două fețe”. Există exemple în literatură, în mitologie, în folclor. Dorian Gray al lui Oscar Wilde își distribuie frumusețea și urâțenia în două entități distincte: Dorian rămâne frumos și tânăr, în timp ce degradarea sa morală este reflectată în portretul său, care îmbătrânește și se urâțește. Jekyll și Hyde ai lui Robert Louis Stevenson spun același lucru: doctorul Jekyll îi transferă trăsăturile imorale, utilizând o poțiune, lui Hyde, pe care nu-l mai poate stăpâni și este nevoit să se sinucidă. În teoria politică pe care o prezint, dinamica este inversă: se auto-elimină electoral („se sinucid”) doar acele forțe care guvernează pentru a repara dezechilibrele fiscale generate în perioadele bune. Teoria amintește mai degrabă de William Wilson al lui Edgar Allan Poe, care este urmărit în întreaga sa existență de o persoană identică ce îi reprezintă partea bună pe care el o respinge Narcis din mitologia greacă face același lucru: își vede frumusețea doar în oglindirea din apă. În fine, închei intenționat cu Goliadkin al lui Dostoievski (Sosia/Dublura), căruia un dublu al său îi confiscă treptat viața socială și respectabilitatea, în timp ce el se degradează. La fel se întâmplă cu „învățatul” lui Andersen (Umbra), care își pierde umbra, iar umbra capătă viață autonomă și prosperă, devenind respectabilă în societate, în timp ce omul pe care îl reflecta cândva sărăcește și este în cele din urmă executat la ordinul propriei sale umbre. Observați că Andersen nici nu dă un nume învățatului său, ceea ce este foarte semnificativ pentru ideea pe care o susțin.

Ficțiunile amintite, în special prin „învățatul” și prin Goliadkin, indică ceva universal despre răul în sine și despre soarta celui bun. Spre deosebire însă de aceste ficțiuni, unde un singur dublu poartă răul, mecanismul politic pe care îl descriu are nevoie de două fețe urâte distincte, nu una. Așa cum cred că a rezultat cu claritate, fața urâtă a sanitarului este diferită de fața urâtă a corpului politic.

Fața urâtă a sanitarului este produsul austerității necesare pentru corectarea populismului fiscal; fața urâtă a corpului politic este produsul reflexelor anti‑liberale.

Ambele fețe urâte le sunt utile elitelor ce alcătuiesc corpul politic, căci ele sperie electoratul și-l abate către fața frumoasă. Reechilibrarea bugetului prin austeritatea promovată în perioadele proaste de partidele „sanitar” îi sperie pe cei mai mulți, dar face bine economiei în ansamblu și, astfel, partidului ce va guverna în perioadele bune. Fața urâtă a corpului politic sperie prin mesaje anti‑liberale. Acest mecanism a permis ca atitudinea elementelor corpului politic referitoare la separația puterilor în stat să rămână dominantă și să facă separația de facto precară.

Ceea ce pare în prezent a fi o micșorare a bazei de votanți a ceea ce ar putea fi acum fața urâtă a corpului politic de care vorbim este doar o creștere a bazei de votanți a celeilalte fețe a sa, cea care pare frumoasă. Dincolo de fețele sale, rețeaua de practici și elite care guvernează doar în perioadele bune își păstrează intactă influența și viabilitatea, demonstrând o remarcabilă capacitate de adaptare instituțională. Cine nu înțelege asta se află într-o gravă eroare. În această poziție s-au aflat PNȚCD și PDL. Poate că atunci nu s-a putut altfel.

Aici trebuie precizat un lucru esențial: nu apartenența la corpul politic protejează împotriva poziției de partid sanitar, ci poziția strategică față de ciclul economic. Orice partid — inclusiv unul derivat direct din corpul politic, precum PDL, sau unul care i-a absorbit parte din elite, precum PNȚCD — devine sacrificabil dacă rămâne să guverneze exact în faza descendentă. Ceea ce diferențiază sistematic corpul politic de restul scenei nu e imunitatea la sacrificiu, ci capacitatea superioară, dată de resursele și rețelele sale, de a pune fața sa frumoasă să ajungă, de regulă, în poziția de a evita acest rol — nu o garanție că îl va evita mereu.

Dar, spre deosebire de soarta celui bun din ficțiunile amintite mai sus, în politică se poate și altfel. „Umbra” și „dublul” sunt, în ficțiune, infailibili. Corpul politic nu este omniprezent și infailibil. Ceea ce menține în viață corpul politic este, în fond, sacrificiul partidelor „sanitar”. Dar dacă acestea nu ar mai accepta sacrificiul, partidele ce reprezintă corpul politic ar trebui să-și corecteze mentalitățile din moment ce ar fi nevoite să corecteze propriile erori de politică fiscală. Aceasta va limita capacitatea partidelor ce derivă din el de a-și menține poziția dominantă. Mai mult, aceasta va începe să schimbe regulile și mentalitățile promovate de elitele corpului politic. Aceasta va deschide posibilitatea ieșirii din mecanismul prin care partidul reprezentând fața frumoasă a câștigat sistematic până acum, făcând posibil ca forțele politice care doresc în practică o separație autentică a puterilor să predomine. Așa cum am arătat însă de la început, există cauze clare pentru care partidele sanitar nu se pot abține să nu accepte guvernarea în recesiuni[22]. Aceasta nu înseamnă că nu există soluții, numai că ele sunt în cu totul altă parte decât le caută adversarii corpului politic de care discutăm. Ele există în faptul că ordinea socială este covârșitor preponderent ordine spontană a pieței, chiar dacă intervențiile guvernamentale alterează relațiile sociale și chiar dacă există o separație precară a puterilor în stat.

Astfel, soluțiile sunt deja în curs de implementare în această ordine spontană, dar sunt lente. Faptul că ordinea socială rămâne preponderent ordine spontană a pieței, va genera permanent tensiuni între natura corpului politic și ordinea pieței. Aceste tensiuni dintre regulile impuse de corpul politic și ordinea pieței vor genera costuri individuale prea mari, determinându-i pe cetățeni să își modifice opțiunile și comportamentele. Va apărea, inevitabil, nevoia unor forțe politice noi, exterioare rețelelor corpului politic, care să prioritizeze ordinea spontană și separarea puterilor. Dintre acestea, un partid politic liberal în sens clasic, care să reducă dependența de redistribuire, să stimuleze antreprenoriatul și concurența, va fi esențial. Vor apărea tensiuni interne între cele două fețe ale corpului politic. Când fața frumoasă și fața urâtă intră în conflict, pentru interesele lor curente, coeziunea intereselor din interiorul acestor elite ce alcătuiesc corpul politic se fisurează. În general, regulile proiectate de partidele ce derivă din corpul politic, ca orice reguli proiectate cu scop, vor intra în conflict cu regulile generale și abstracte ale tradiției occidentale, ceea ce va duce la tensiuni și schimbări prin care elitele ce alcătuiesc corpul politic vor fi presate să renunțe și mai amplu la atitudinea față de separația puterilor. În fine, vor apărea tensiuni între corpul politic și instituții occidentale (UE, NATO), nu atât sub forma unor presiuni externe, cât sub forma unei incompatibilități structurale, care nu va mai putea fi justificată, acoperită sau explicată prin motivul feței urâte. Partidele ce nu fac parte din corpul politic pot să ajute acest proces dacă își fac o agendă distinctă din a readuce politicile liberale clasice în practica politică, astfel încât să încerce să obțină un sprijin mai mare de la public. Singura întrebare deschisă este dacă tensiunile se vor acumula suficient de repede pentru a produce fisurarea coeziunii elitelor ce alcătuiesc corpul politic înainte ca acesta să fi produs daune grave democrației și separației puterilor.

Toate aceste previziuni rămân, prin natura lor, contingente — iar onestitatea față de cititor cere să închei precizând exact ce anume poate și ce nu poate demonstra teoria de față. E necesar să răspund onest la o întrebare pe care orice cititor atent ar putea-o pune referitor la testarea teoriei: poate fi ea confirmată printr-o măsură agregată a intensității sau a tendinței fenomenului în timp? Răspunsul e nu — și nu doar din lipsă de date. O asemenea testare ar necesita o bază de date biografică construită separat, verificată nume cu nume din surse primare, o muncă ce depășește scopul acestui articol. Mai mult, teoria nu poate spune, cu instrumentele de față, dacă absorbția practicilor corpului politic a devenit, în timp, mai răspândită sau mai restrânsă. Nu e o simplă lacună de date, ci o limită de principiu: orice încercare de a măsura o asemenea tendință ar necesita agregarea proceselor individuale de migrare și selecție într-un indicator unic — exact genul de operație pe care teoria însăși o consideră epistemic înșelătoare pentru fenomene de ordine complexă, unde agregatele ascund tocmai procesele particulare care le dau conținut. Teoria oferă, prin urmare, un mecanism structural, verificabil caz cu caz, nu o măsură cantitativă a intensității sau direcției sale. Ceea ce poate oferi, în schimb, sunt predicții condiționale: mecanismul descris ar deveni mai vizibil dacă separația puterilor s-ar slăbi și mai mult, sau dacă un nou ciclu de recesiune ar testa din nou capacitatea corpului politic de a transfera costul guvernării către un partid sanitar. Aceste condiții, spre deosebire de o tendință agregată, pot fi urmărite și verificate pe măsură ce apar.

Bibliografie

Acemoglu, D., Johnson, S., & Robinson, J. A. (2001). „The Colonial Origins of Comparative Development: An Empirical Investigation”. American Economic Review, 91(5), 1369–1401.

Ádám, Zoltán, & Bozóki, András (2016). „The ‘God of Hungarians’: Religion and Right Wing Populism in Hungary”. În N. Marzouki, D. McDonnell, & O. Roy (Eds.), Saving the People: How Populists Hijack Religion (pp. 129–147). Hurst Publishers.

Alesina, A., & Tabellini, G. (1990). „A Positive Theory of Fiscal Deficits and Government Debt”. Review of Economic Studies, 57(3), 403–414.

Aligică, Dragoș-Paul (2012), „Cartelul politic transpartinic și liberalizarea pieței politice”, Revista 22, 9 octombrie.

Aligică, Dragoș-Paul (2023), „Iată că este posibil”, www.gandeste.org, 10 iulie.

Bill, Stanley (2022), „Counter-Elite Populism and Civil Society in Poland: PiS’s Strategies of Elite Replacement”, East European Politics and Societies, publicat online SAGE.

Bill, Stanley & Stanley, Ben (2025), „Democracy After Illiberalism: A Warning from Poland”, Journal of Democracy, Vol. 26, No. 3, iulie.

Blaive, Muriel (2024), „From Dissidence to Heroism: Constructing an Ideal Post-Communist Identity in the Czech Republic”, East European Politics and Societies, Volume 38, Number 3, August, pp. 845–864, DOI: 10.1177/08883254231168409.

Bozóki, András (2003). „Theoretical Interpretations of Elite Change in East Central Europe”. Comparative Sociology, 2(1), 215–247.

Bozóki, András, & Hegedűs, Dániel (2018). „An Externally Constrained Hybrid Regime: Hungary in the European Union”. Democratization, 25(7), 1173–1189.

Buchanan, J. M., & Wagner, R. E. (1977). Democracy in Deficit: The Political Legacy of Lord Keynes. Academic Press.

Buchowski, Krzysztof (2020), „The Pragmatic (Post-)Communist: Algirdas Brazauskas – the First Secretary, President, and Prime Minister of Lithuania”, Studia z Dziejów Rosji i Europy Środkowo-Wschodniej, Issue 55, pp. 191–214.

Croitoru, Lucian (2015), „Simbioza”, luciancroitoru.ro, noiembrie.

Croitoru, Lucian (2017), „Cu o politică fiscală permanent prociclică, am putea pierde democrația și politica monetară”, luciancroitoru.ro, 29 octombrie.

Croitoru, Lucian (2018), „With a Permanently Pro-cyclical Fiscal Policy, We Could Lose Democracy and Monetary Policy”, Transylvanian Review of Administrative Sciences, No. 54 E, pp. 22–37.

Croitoru, Lucian (2021), „PNL: irelevant politic în 2024?”, luciancroitoru.ro, 24 octombrie.

Croitoru, Lucian (2026), Scrisoare către Augustin. Capcana intervențiilor în ordinea pieței, Curtea Veche Publishing.

Culcer, Rodica (2023). „România, stat capturat și inert”. Revista 22, 7 februarie.

Čuroš, Peter (2024), „The Slovak Constitutional Court has Kneeled before Robert Fico”, IACL-IADC Blog, 24 octombrie.

David-Barrett, Liz (2024), „State Capture and Development: A Conceptual Framework”, Journal of International Relations and Development, Volume 26, Issue 2, pp. 224–244.

Dimitrov, Martin K., „From Spies to Oligarchs: The Party, the State, the Secret Police and…”, University of California, Irvine — Center for the Study of Democracy, working paper.

Gavin, M., & Perotti, R. (1997). „Fiscal Policy in Latin America”. NBER Macroeconomics Annual, 12, 11–61.

Haughton, Tim, Cutts, David, & Rybář, Marek (2025), „A Narrow Path to Victory: Robert Fico, Smer-SD, and the 2023 Elections in Slovakia”, East European Politics and Societies, SAGE, DOI: 10.1177/08883254251324191.

Hayek, Friedrich A. (1993), Law, Legislation, and Liberty, Vol. 1. Routledge.

Hellman, S. Joel, Jones, Geraint, & Kaufmann, Daniel (2003), „Seize the State, Seize the Day: State Capture and Influence in Transition Economies”, Journal of Comparative Economics, Volume 31, Issue 4, pp. 751–773.

Ioniță, Sorin (2015), Expert Forum, „Situația migrației pe OUG 55/2014″, www.expertforum.ro, ianuarie.

Jerkov, Aleksandra, Bešlin, Milivoj, & Radeljić, Branislav (2025), „The Depoliticization of Protest: Understanding the 2024/2025 Serbian Students’ Uprising”, Cogent Social Sciences, 11(1), noiembrie, DOI: 10.1080/23311886.2025.2583748.

Katz, Richard S., & Mair, Peter (1995), „Changing Models of Party Organization and Party Democracy: The Emergence of the Cartel Party”, Party Politics, 1(1), 5–28.

Lewandowski, Arkadiusz (2021), „Elitist Democracy as the Root of Populist Counter-Revolution: A Theoretical Approach”, Historia i Polityka, No. 38(45), pp. 145–155.

Mills, C. Wright (1959), The Power Elite. Oxford University Press.

Mungiu-Pippidi, Alina (2026), „Statul paralel își caută alternativă. În el însuși”, www.romaniacurata.ro, iunie.

Nordhaus, W. D. (1975). „The Political Business Cycle”. Review of Economic Studies, 42(2), 169–190.

Novinovsky, Ian (2026), „Protests in Serbia: the government and its opponents close ranks”, OSW Centre for Eastern Studies (Polonia), 2 martie.

Park, Ausra (2015), „Post-Communist Leadership: A Case Study of Lithuania’s ‘White House’ (1993-2014)”, Demokratizatsiya: The Journal of Post-Soviet Democratization, Vol. 23, January, pp. 151–180.

Phillips, Peter (2018), Giants: The Global Power Elite, Seven Stories Press.

Quigley, Carroll (1966), Tragedy and Hope: A History of the World in Our Time. Macmillan.

Resimić, Miloš (2022), „Capture Me If You Can: The Road to the Political Colonisation of Business in Post-Milošević Serbia”, Europe-Asia Studies, Vol. 74, No. 10, DOI: 10.1080/09668136.2021.2008878.

Rogoff, K., & Sibert, A. (1988). „Elections and Macroeconomic Policy Cycles”. Review of Economic Studies, 55(1), 1–16.

Roubini, N., & Sachs, J. D. (1989). „Political and Economic Determinants of Budget Deficits in the Industrial Democracies”. European Economic Review, 33(5), 903–933.

Sellier, André, & Sellier, Jean (2011), Atlasul popoarelor din Europa Centrală, Editura Niculescu, p. 64.

Söyler, Mehtap (2017), The Turkish Deep State: State Consolidation, Civil-Military Relations and Democracy, Routledge.

Staniszkis, Jadwiga (1991), „«Political Capitalism» in Poland”, East European Politics and Societies, 5(1), pp. 127–141.

Stigler, George J. (1971), „The Theory of Economic Regulation”, The Bell Journal of Economics and Management Science, Vol. 2, No. 1, Spring, pp. 3–21.

Szelényi, Iván, & Szelényi, Szonja (1995), „Circulation or Reproduction of Elites during the Postcommunist Transformation of Eastern Europe”, Theory and Society, 24(5), 615–638.

Talvi, E., & Végh, C. A. (2005). „Tax Base Variability and Procyclical Fiscal Policy in Developing Countries”. Journal of Development Economics, 78(1), 156–190.

Tornell, A., & Lane, P. R. (1999). „The Voracity Effect”. American Economic Review, 89(1), 22–46.

Vladisavljević, Nebojša (2008), „The Rise of Milošević”, în Serbia’s Antibureaucratic Revolution, Londra: Palgrave Macmillan.

Vujačić, Veljko (2004), „Reexamining the «Serbian Exceptionalism» Thesis”, Institute of Slavic, East European, and Eurasian Studies, University of California, Berkeley, working paper.

Wasilewski, Jacek (1996), Working Paper Series 40, Center for Polish and Central European Studies, University of Rochester.

Wciślik, Piotr (2023), „Jadwiga Staniszkis and the Big Tent of Illiberalism”, Zenodo, DOI: 10.5281/zenodo.12585322.

Wesołowski, Włodzimierz (1998), în John Higley, Jan Pakulski, Włodzimierz Wesołowski (eds.), Postcommunist Elites and Democracy in Eastern Europe, Londra: Macmillan.

Zulean, Marian (2020), „Colegii, coledzii si capturarea statului”, www.contributors.ro, 12 iulie.

---

[1] Vezi articolul “Cu o politică fiscală permanent prociclică, am putea pierde democrația și politica monetară”, publicat pe 29 octombrie 2017 pe luciancroitoru.ro. Ulterior, am publicat o formă condensată a teoriei sub titlul „With a Permanently Pro-cyclical Fiscal Policy, We Could Lose Democracy and Monetary Policy”, în Transylvanian Review of Administrative Sciences, No. 54 E/2018 pp. 22-37.

[2] Teoria cinismului fiscal se distinge de diverse teorii similare din literatură ce se referă la prociclicitatea politicii fiscale prin câteva trăsături specifice. În teoria cinismului fiscal, orizontul decizional este lung, corespunzător ciclului de afaceri; există o asimetrie cognitivă între guvernanți și electorat; există un partid dominant, a cărui strategie contează; pro-ciclicitatea este o alegere a partidului care guvernează în fazele ascendente ale economiei, cu o componentă cinică referitoare la partidele ce vor guverna în faza descendentă; există, astfel, asimetrie strategică între partide; există o intenționalitate deliberată sau iluzorie; există implicații pentru structurile democratice. În teoriile alternative, aceste trăsături sunt mai degrabă diferite. În Nordhaus (1975), guvernele promovează politici pro-ciclice pentru a maximiza voturile. Orizontul este scurt, nu strategic, pe mai multe cicluri politice. În Rogoff și Sibert (1988), votanții cred că numai un guvern competent poate crește deficitul bugetar, deoarece numai el îl poate reduce ulterior; votanții nu pot distinge dacă expansiunile fiscale înainte de alegeri sunt făcute de un guvern competent, sau de un guvern incompetent, ei crezând că orice guvern care crește deficitul bugetar transmite semnal privind competența, indicând o asimetrie informațională. Tornell și Lane (1999) arată că în state cu instituții slabe și grupuri de interes multiple, fiecare grup încearcă să captureze cât mai multe resurse publice în perioade de boom, tocmai pentru că nu au încredere că resursele vor fi gestionate corect ulterior. Acemoglu, Johnson și Robinson (2001) arată că pro-ciclicalitatea fiscală este un simptom al capturii statului de către elite. Gavin & Perotti (1997) subliniază că țările în curs de dezvoltare sunt forțate să fie pro-ciclice: în recesiune, piețele refuză să le finanțeze deficitele, deci sunt nevoite să taie cheltuieli exact când ar trebui să le crească. Talvi și Végh (2005) extind argumentul: slăbiciunea instituțională difuză permite ca în perioade de boom, guvernele să cedeze presiunilor politice pentru creșterea cheltuielilor exact când veniturile fiscale sunt mari. Alesina și Tabellini (1990) arată că un guvern care anticipează că va pierde puterea acumulează deliberat datorie pentru a constrânge guvernul următor. Logica este similară cinismului fiscal, dar mecanismul este prin datorie, nu prin ciclul de afaceri. Roubini și Sachs (1989) spun că guvernele de coaliție fragmentate sunt mai pro-ciclice, deoarece fiecare partener din coaliție blochează ajustările. Slăbiciunea guvernării colective este cea care contează, nu strategia unui partid dominant. Buchanan și Wagner (1977) subliniază că politicienii răspund rațional la preferința distorsionată a votanților care subestimează sistematic costurile datoriei publice și supraestimează beneficiile cheltuielilor imediate.

[3] În perioada 2003-2004 a avut loc subordonarea într-o mare măsură a justiției față de executiv; în perioada 2007-2009 apare conflictul privind salarizarea magistraților, care reflectă tensiuni între puterea judecătorească și celelalte două puteri politice, finalizat prin trasarea de către Curtea Constituțională de linii de demarcație clare între interpretarea legii  și oportunitatea bugetară; în vara anului 2012 are loc criza constituțională și suspendarea președintelui, criză care s-a stins în urma presiunilor partenerilor euro-atlantici (Comisia Europeană, Consiliul Europei prin Comisia de la Veneția); în 2013, au avut loc încercări de modificare a codurilor penale și de a impune o lege a amnistiei care ofereau o super-imunitate demnitarilor și baronilor locali (criza s-a stins sub presiunea opiniei publice); în perioada 2017-2019 are loc modificarea legilor justiției și este emisă Ordonanța 13, prin care puterea politică (majoritatea PSD-ALDE și executivul) a încercat să își extindă controlul asupra puterii judecătorești; în 2018, demiterea șefei DNA reflectă un conflict între puterea politică și puterea juridică; În 2022 s-au modificat legile justiției, care în loc să distribuie mai echilibrat puterea, conform scopului asumat, au deplasat puterea dinspre ministrul Justiției și executiv înspre conducerile CSM și Inspecției Judiciare; în 2025, conform documentarului Recorder, concentrarea puterii în interiorul justiției este în mâna unor magistrați apropiați de zona politică, ceea ce, în viziunea realizatorilor documentarului, explică fenomenul prescrierilor și anularea probelor pe motive formale.

[4] Vezi articolul “PNL: irelevant politic în 2024?”, publicat pe luciancroitoru.ro pe 24 octombrie 2021.

[5] Guvernul Cîțu (dec. 2020-nov. 2021): PNL-USR-PLUS (dec.-sep.)-UDMR. Guvernul cade prin moțiune de cenzură pe 5 oct. 2021, și rămâne interimar până la 25 noiembrie; Guvernul Ciucă (nov. 2021 – iun. 2023): PNL – PSD – UDMR (coaliție autointitulată „Coaliția Națională pentru România”, dar descrisă de mulți analiști ca reeditare a USL (Uniunea Social-Liberală) din perioada 2011-2014); Guvernul Ciolacu I (iun. 2023 – dec. 2024): PSD – PNL (UDMR iese din coaliție); Guvernul Ciolacu II (dec. 2024 – mai 2025): PSD – PNL – UDMR (Coaliția se reîntregește după alegerile din 1 dec. 2024; Ciolacu demisionează după a doua zi după alegerile prezidențiale din mai 2025); Guvernul Bolojan (iun. 2025 – mai 2026): PNL – PSD – USR – UDMR (PSD se retrage din coaliție pe 23 aprilie). Guvernul Bolojan cade prin moțiune de cenzură (AUR, PACE, POT, PSD) pe 5 mai 2026.

[6] Vezi Lucian Croitoru (2026), „Scrisoare către Augustin. Capcana intervențiilor în ordinea pieței”, Curtea Veche Publishing, 2026.

[7] Hayek, Friedrich (1993), „Law, Lagislation, and Liberty”, Vol. 1, pp. 32-33.

[8] Soluția curentă data în Occident trilemei de politică monetară formulată de Mundell și Fleming.

[9] Vezi Croitoru (2026), op. cit., pp. 331-356.

[10] Este posibil să citim dinamica corpului politic ca pe o perversiune politică a sincronismului lovinescian. În loc ca sincronizarea cu Occidentul să ducă la temperarea impulsului constructivist și la consolidarea separației puterilor, corpul politic folosește sincronismul de fațadă (fața frumoasă) ca pe un scut geopolitic în spatele căruia își reproduce, pentru cât de mult timp poate, fondul iliberal. Pentru corpul politic românesc, sincronismul nu este un instrument de modernizare autentică, ci o strategie de camuflaj geopolitic. Prin prisma tipurilor de constructivism utilizate de mine (respectabil sau iliberal), forma (instituțiile democrației liberale de tip occidental, separația de iure a puterilor) este asumată zgomotos. Fondul pe care această formă ar trebui să se așeze, așa cum am arătat în text, nu este un vid cultural (cum credea Maiorescu), ci reguli abstracte și credințe morale ce alcătuiesc tradiția și care ne ghidează acțiunile, dând naștere ordinii spontane a pieței. Partidele ce derivă din corpul politic folosesc însă forma mai mult decât o folosesc partidele constructiviste „respectabile” tocmai pentru a agresa și controla fondul (ordinea spontană), prin politici prociclice, redistribuire discreționară și reglementări asimetrice.

[11] Aici este necesar să subliniez că un corp politic definit ca în text (prin practici și rețele informale) este în totală opoziție cu orice definiție ce identifică o coordonare (sau chiar o conspirație) centralizată. Această distincție pe care o fac corespunde în literatură diferenței dintre, pe de o parte, „capturarea statului” ca proces emergent și difuz (vezi Hellman, Jones și Kaufmann, 2003; David-Barrett, 2024) sau formarea și acțiunea partidului-cartel ca structură care reproduce privilegii fără coordonare centrală explicită (pentru conceptul de partid-cartel vezi Katz & Mair,1995) și, pe de altă parte, modelele de coordonare explicită (între autorii români care se referă la această coordonare explicită, chiar și atunci când folosesc concepte de „stat capturat” sau de „partid-cartel” menționez: Aligică, 2012 și 2023; Ioniță, 2015; Zulean, 2020; Culcer, 2023; Mungiu-Pippidi, 2026). Acestea din urmă au trei trăsături sau presupuneri comune: (i) actorii știu că participă la o coordonare; (ii) există unmoment fondator al înțelegerii comune; (iii) există mecanisme concrete de comunicare între participanți. Teoria de față se înscrie în prima tradiție. Între teoriile academice ce presupun o coordonare centralizată le amintesc pe cele ale lui Mills, 1959, din The Power Elite, Carroll Quigley, 1966, din Tragedy and Hope (unde se poate vedea un fel de teorie a cartelului bancar), și Stigler, 1971, din The Theory of Economic Regulation. Dintre cele la granița dintre popular și  academic amintesc cartea lui Phillips Peter, Giants: The Global Power Elite,precum și Söyler, 2017, în The Turkish Deep State. Între teoriile populare le amintesc pe cele ale statului paralel, popularizată de Steve Bannon și de filozoful britanic Nick Land cu termenul de The Cathedral, introdus de blogerul Yarvin Curtis, alcătuită din filoanele progresiste provenind din universități, presă, birocrația guvernamentală și organizații nonguvernamentale.

[12] Voturi și poziții pe legi cheie privind justiția, independența CSM, DNA, Inspecția Judiciară; gradul de politizare a numirilor în companii de stat, agenții de reglementare, administrații locale etc; transparența și concentrarea achizițiilor publice către firme apropiate; atitudinea față de descentralizare reală vs. menținerea controlului central clientelar.

[13] Cine circulă între funcții de partid, administrație publică, companii de stat și afaceri apropiate, indiferent de eticheta actuală; gradul de osmoză: de exemplu, un politician din USR sau PNL care intră profund în vechile rețele de numiri devine parte funcțională a corpului politic; invers, un politician care aderă la principii liberale poate ieși din corpul politic derivat din partidul-stat.

[14] Comportamentul în situații cu miză mare: reforme judiciare ireversibile, limitarea pensiilor speciale, reducerea aparatului clientelar, etc.

[15] Prin „masă critică” înțeleg un prag măsurabil aplicat criteriului de rețea descris în nota 13: proporția din conducerea activă a unui partid — președinți de filiale județene, candidați pe locuri eligibile, persoane propuse pentru funcții în companii de stat sau agenții de reglementare — care circulă documentat dinspre funcții anterioare în interiorul corpului politic, conform aceluiași criteriu de osmoză. Un partid cu sub 15-20 la sută din conducerea activă provenind din asemenea trasee ar fi greu de calificat drept „absorbit”, oricâte cazuri individuale de racolare ar exista; peste acest prag, absorbția devine trăsătură structurală, nu anecdotică. Pragul rămâne o convenție discutabilă, dar existența lui explicită — spre deosebire de absența oricărui prag — transformă absorbția dintr-o etichetă flexibilă într-un criteriu falsificabil, aplicabil direct testului de mai jos: dacă un partid crește electoral rapid menținând un procent scăzut la acest indicator, ipoteza absorbției ca sursă a infrastructurii sale ar fi infirmată pentru cazul respectiv.

[16] Conform cu Staniszkis (1991), nomenclatura comunistă poloneză a folosit poziția politică pentru a-și converti puterea în capital economic; mai târziu, teoria sa a fost preluată deformat de PiS, iar Staniszkis însăși a alunecat spre o retorică a iliberalismului (Wciślik, 2023). Teza ei privește însă conversia economică a puterii, nu persistența unui vehicul politic dominant — cele două fenomene pot fi complet independente: o elită își poate converti cu succes capitalul politic în capital economic chiar și atunci când vehiculul ei politic originar dispare electoral. În cazul polonez, continuitatea s-a manifestat doar economic, nu politic-organizațional, spre deosebire de România.

[17] Ádám și Bozóki (2016) arată, de exemplu, cum Fidesz a „detrurnat” religia ca pe un instrument de legitimare a proiectului său populist, transformând-o într-un element central al narațiunii naționale – un mecanism analog cu cel prin care anumite forțe din România captează valorile autentice (suveranitate, tradiție) sub o formă constructivist-iliberală.

[18] Aici este necesară o nuanță pe care Bozóki și Hegedűs (2018) o introduc în cazul Ungariei: ei descriu regimul maghiar ca fiind un „hibrid extern constrâns” (externally constrained hybrid regime), în care apartenența la UE limitează, dar nu elimină (subilierea mea), erodarea separației puterilor și deriva iliberală.

[19] Abia recent a apărut o opoziție tot mai mobilizată, generată prin mobilizare civică masivă, din afara sistemului de partide (Novinovsky, 2026) — un tipar diferit de mecanismul „izolare din aritmetica parlamentară” care funcționează în România.

[20] Bill și Stanley (2025) arată că în Polonia, după un regim iliberal revenirea la democrația liberală (în terminologia mea la construcivismul “respectabil” sau la fața frumoasă a acestuia) e grea, fiindcă noul guvern moștenește instituții deformate și constrângeri create chiar de vechiul regim. Ideea lor centrală este că liderii pro-democrație din Polonia se lovesc de o „trilemă”: nu pot avea simultan acțiune rapidă, eficiență și respect strict pentru toate procedurile legale. De aici rezultă o tensiune: dacă guvernul merge prea încet, reforma rămâne blocată; dacă merge prea agresiv, riscă să copieze stilul iliberal pe care încearcă să-l înlăture. Concluzia este că revenirea de la iliberalism nu are o soluție simplă, iar încercările de corectare pot produce noi leziuni democratice.

[21] Vezi articolul meu „Simbioza”, publicat în noiembrie 2015 pe luciancroitoru.ro.

[22] Vezi articolul meu „With a Permanently Pro-cyclical Fiscal Policy, We Could Lose Democracy and Monetary Policy”, în Transylvanian Review of Administrative Sciences, No. 54 E/2018 pp. 22-37.

Actualizat pe 12 iulie 2026