Negocierile pentru guvernul lui Luca Niculescu au un aer paradoxal. Domnul Grindeanu cere ca PNL și UDMR să intre în guvern alături de PSD, într-o „majoritate asumată” și „transparentă”. PNL răspunde că nu guvernează cu PSD, dar poate vota învestirea. AUR anunță că nu va participa la vot. Fiecare parte vrea ca guvernul să treacă sau să cadă, dar niciuna nu vrea să fie legată de rezultat.

Explicația nu ține de caracterul oamenilor. Ea ține de felul în care funcționează ceea ce numesc, într-o teorie publicată pe blogul meu, corpul politic: un ansamblu de elite constructiviste, legată genealogic sau prin alianțe repetate, prin migrare între partide și prin mentorat. El are două fețe, una internaționalizată și, de aceea, „respectabilă”, alta „iliberală”, și își păstrează puterea oscilând între ele. Pe elitele din ambele fețe le unește o predispoziție comună: aceea de a menține doar o separație precară, de facto, a puterilor în stat.

Încadrarea PSD și AUR în nucleul dur al acestui corp, ca cele două fețe ale lui, nu pornește de la comportamentul lor din această lună. Se sprijină pe criterii stabilite anterior acestui episod (genealogie pentru PSD; pentru AUR, migrarea elitelor, importul de practici și de predispoziții, toate încă necuantificate, și alianța din mai 2026), pe care le analizez în lucrarea mea. Aceeași clasificare plasează PNL și UDMR doar parțial în corpul politic, ca partide absorbite funcțional, iar USR în afara lui. Tensiunea dintre partea care aparține corpului și cea care pare să vrea să se desprindă de el ar putea explica de ce PNL este dispus să voteze un guvern din care nu vrea să facă parte.

Teoria spune și când vrea fiecare față să guverneze. Pornește de la ideea că ordinea socială nu e proiectată, ci spontană, și deduce din ea o oscilație a Occidentului între două feluri de constructivism, cel „respectabil” și cel „iliberal”; elitele corpului politic adoptă varianta pe care Occidentul o consideră, la un moment dat, legitimă. Deocamdată în Occident rămâne dominantă cea „respectabilă”, deși semnalele sunt amestecate: pe 6 septembrie, AfD a obținut 43,8% în Saxonia-Anhalt și două săptămâni mai târziu 38,2% în Mecklenburg-Vorpommern, dar în Berlin a rămas la 16,3%. Teoria sugerează deci că fața “iliberală” românească nu are interes să preia guvernarea cât timp “iliberalul” nu câștigă în Occident legitimitate clară.

Totuși, până în 2028 pare mai probabil un tablou în continuare amestecat decât o revenire clară a unuia dintre poli; primele teste sunt alegerile americane din 3 noiembrie și prezidențialele din Franța din primăvara lui 2027, unde un succes al candidatului RN ar fi cel mai puternic semnal „iliberal”, iar un eșec al lui ar împinge spre “respectabil”.

Legitimitatea explică doar o parte din tablou. Partidele din polul “respectabil” (PSD, PNL, UDMR, USR) nu au o problemă de legitimitate externă, așa că pentru ele contează costul; pentru AUR contează și costul, și legitimitatea. Mecanismul costului are patru pași. Corpul politic susține politici fiscale prociclice în fazele bune ale economiei și lasă dezechilibrele să se acumuleze. La începutul recesiunii, fața aflată la guvernare iese strategic sau e izolată, așa cum s-a întâmplat la destrămarea coaliției din 5 mai 2026, când economia intrase deja în recesiune tehnică. Corecția cade apoi pe un partid sanitar, adică un partid care acceptă să guverneze exact atunci când costul politic e maxim, ca PNȚCD în 1997–1999 sau PDL în 2009–2010. În sfârșit, corpul politic își păstrează creditul pentru perioadele bune și transferă costul perioadelor rele. Regula care leagă toți acești pași poate fi spusă simplu: fiecare actor încearcă să nu rămână legat, adică nu vrea ca alegătorii să-l asocieze cu decizia nepopulară sau cu votul care o produce. Nu toți reușesc: rămâne legat cel care nu își permite să refuze.

De ce rămân legate partidele sanitare, deși și ele ar vrea să evite costul? Logica acțiunii colective a lui Mancur Olson dă răspunsul. Un refuz comun al celorlalte partide ar lăsa corpul politic fără alt partener de guvernare, deci l-ar obliga să poarte el însuși corecția, iar beneficiul ar fi difuz, pentru celelalte partide și pentru alegători. Costul refuzului îl plătește însă fiecare partid separat, imediat, prin pierderea accesului la funcții și resurse. Fiecare are, deci, interes să accepte, iar refuzul comun nu se organizează.

Pe acest fundal, pozițiile de acum se citesc ca variante ale aceleiași reguli. Domnul Grindeanu a spus, potrivit presei, că un guvern minoritar PSD ar lăsa partidul într-o „zonă vulnerabilă” ( .ro, citând Antena 3). Nu a spus ce anume face zona vulnerabilă. În lumina teoriei, o citesc ca teamă de a rămâne singurul care poartă costul. Tot el a făcut o „ofertă inversă”: „PSD votează un guvern minoritar PNL-UDMR”. Asta înseamnă că PNL și UDMR ar purta costul guvernării, iar PSD ar vota guvernul din afară, fără să facă parte din el și, deci, cu mai puțină răspundere pentru deciziile lui. PNL oferă votul, dar nu participarea. AUR alege absența, același tipar ca la votul din 30 septembrie, când mai bine de jumătate din Parlament nu a votat deloc. Absența nu cere nimănui să-și asume poziția „împotrivă”. Aceste poziții sunt compatibile cu regula de mai sus, referitoare la încercarea fiecăruia de a nu rămâne legat de decizii impopulare. Predicțiile de mai jos o pun însă la încercare.

Nu pretind că deciziile fiecărui partid sunt coordonate și nici că teoria epuizează motivele fiecărui actor. În afara logicii prezentate de teorie, PNL poate refuza guvernarea cu PSD și din calcul electoral, în anticiparea alegerilor din 2028; AUR poate lipsi și ca să-și păstreze imaginea anti-sistem; domnul Grindeanu poate avea în vedere și controlul intern al partidului. Teoria nu reduce aceste motive la unul singur. Ea susține altceva: oricare ar fi motivele, constrângerile în care acționează partidele tind să producă același rezultat observabil: costul ajunge la cel care nu își permite să refuze. Ce adaugă teoria este regularitatea, același tipar la actori diferiți și în cicluri diferite, și predicții care pot fi infirmate. O teorie care nu poate fi infirmată nu spune nimic, așa că formulez trei predicții verificabile în zilele următoare:

1. AUR va evita un vot nominal de respingere, prin absență sau abținere. Dacă votează „împotrivă”, predicția este infirmată. Evitarea acestui vot ține de cost. Faptul că AUR rămâne în afara guvernului ține, după teorie, de lipsa legitimității externe și nu face obiectul acestei predicții.
2. PSD nu va purta singur costul guvernării. Dacă formează sau conduce un guvern minoritar PSD, predicția este infirmată.
3. Costul guvernării va fi purtat de un partid din afara nucleului dur al corpului politic (adică din afara PSD și AUR). Predicția este confirmată dacă se formează un guvern cu miniștri din PNL sau USR, sau un guvern PNL–UDMR sprijinit din afară de PSD, cum sugera „oferta inversă”. Dacă PNL și USR rămân amândouă în afara guvernului, iar acesta se formează doar cu PSD și aliații lui, predicția este infirmată. Dacă niciun guvern nu obține învestitura, predicția nu se decide. Rezultatul ar fi compatibil cu un refuz comun, pe care explicația prin Olson îl consideră improbabil, dar nu l-ar dovedi: eșecul poate avea și alte cauze.

Contează ce se întâmplă, dar contează și cum: cine votează, cine lipsește, cine intră în guvern și cine rămâne la distanță. Acolo se vede dacă tiparul în care un partid sanitar acceptă să rămână legat de costul guvernării, adică de deciziile nepopulare și de votul care le produce, ține sau începe să cedeze. Numai dacă începe să cedeze ar fi o veste bună: corpul politic nu și-ar mai putea transfera costul și ar ajunge să-l plătească el însuși. Ar slăbi astfel mecanismul prin care își păstrează puterea și ar crește presiunea asupra predispoziției lui de a se sustrage unei separații autentice a puterilor în stat.