Probabil că, dintre credințele pe care le avem, cea care privește rațiunea umană ca atotputernică ne creează cele mai multe probleme în societate. Este, cum spune Hayek (1988), o aroganță fatală să credem că evoluția noastră culturală este produsul acestei rațiuni conștiente. E un alt fel de a spune că suntem suficientde aroganți încât să încălcăm principiile pe care le descoperim că operează în economie, convinși că știm noi mai bine. Această pretenție de a ști produce consecințe nesatisfăcătoare, iar faptul că ele se acumulează lent creează clasei politice senzația că le poate ignora. Scopul meu în acest articol este să exemplific, prin referire la două măsuri de politică economică aparent de la sine înțelese, controlul chiriilor și impozitarea proprietății (cu accent pe impozitarea la valoarea de piață a locuinței), cât de gravă este acumularea unor astfel de consecințe și să argumentez că acumularea lor, indiferent de care dintre deciziile de politică le produce, poate duce în final la răsturnări dramatice pe scena politică.

Dintr-o asemenea credință referitoare la puterea rațiunii conștiente se poate deriva ideea că printr-o procedură corectă, cum este de exemplu „vălul ignoranței” al lui Rawls (1999, pp. 11, 118 și 163), vom construi o structură politică a dreptății. Rawls ne spune că o astfel de procedură coretă apare atunci când, necunoscând ce bilet am tras la loteria vieții (de exemplu dacă suntem bărbat sau femeie, sănătos sau bolnav, bogat sau sărac, talentat sau infirm), știm doar regulile generale despre cum funcționează economia, psihologia umană și societatea. Dacă avem acest val al ignoranței, nu putem fi siguri în ce poziție suntem și vom alege reguli care să asigure cel mai larg sistem de libertăți de bază egale pentru toțiși inegalități admise doar dacă sunt în avantajul celor mai defavorizați. Dacă procedura este corectă, dreaptă și imparțială, atunci și principiile care rezultă din ea sunt legitime.Această abordare dă naștere constructivismului politic, deoarece dreptatea nu preexistă poziției originare. În viziunea lui Rawls, depinde de noi să stabilim acea procedură. Sandel (1983, p. 87) observă, pe bună dreptate, că, pentru ca o asemenea procedură să funcționeze, teoria lui Rawls presupune un sine „despuiat de toate atributele date contingent” („shorn of all contingently-given attributes”) și „în esență „neîmpovărat” („essentially unencumbered”).

Dar, așa cum a arătat Hayek, nu rațiunea a creat evoluția culturală, ci evoluția culturală a creat rațiunea, dintr-un motiv foarte clar: suntem ignoranți referitor la aspectele particulare pe care se sprijină societatea. Valul ignoranței este doar metodologic și artificial. Ignoranța față de aspectele particulare din societate este structurală, constitutivă. Rațiunea este cea mai importantă funcție a minții umane, dar mintea însăși este formată din regulile care alcătuiesc tradiția. În timp ce la Rawls principiile dreptății sunt produse printr-o procedură, regulile tradiției sunt descoperite prin încercare și eroare în cursul evoluției culturale. Astfel, dintre nenumăratele argumente ce pot fi aduse împotriva procedurii valului ignoranței și a constructivismului politic ce derivă din el aleg să-l evidențiez pe cel care este cel mai bine legat de tradiție: oamenii reali nu își aleg valorile prin calcule reci în spatele unui văl, ci își extrag identitatea din comunitatea, familia și tradițiile lor.

Constructivismul și consecințele lui. Constructivismul politic, ideea că ordinea socială și principiile ei pot fi produsede rațiune și corectate prin decizii centrale, este ceea ce critică Hayek (1960): el produce aproape întotdeauna efecte pe care autorii lui nu le-au urmărit. Din perspectivă filosofică, el este, așa cum remarcă Buckley (2015),o metodă de producere și de apărare a principiilor dreptății și legitimității: principiile nu sunt descoperite, ci construite printr-un proces corect de deliberare, iar autoritatea lor, și a politicilor întemeiate pe ele, decurge din corectitudinea acelui proces. Principiile însă nu se produc, ci se descoperă: ele există și acționează independent de concepțiile noastre despre ce ar trebui să fie. În cartea Scrisoare către Augustin am arătat că oricât de mult constructivism politic ar practica politicienii, societatea occidentală rămâne în mod covârșitor o ordine spontană a pieței. Totuși, prin partea proiectată a regulilor, ei încalcă principii obiective și credințe morale, astfel că produc efecte nesatisfăcătoare. Așa cum am arătat în articolul Cele două fețe ale unui anume corp politic (Croitoru, 2026), acumularea acestor efecte nesatisfăcătoare este lentă și ajunge să atingă praguri care alimentează o oscilație între fața „respectabilă” a constructivismului și cea „iliberală”. Tocmai pentru că acest proces este lent, logica pe termen scurt a acțiunii politice îi descurajează pe politicieni să își facă griji în privința oscilației pe care procesul o produce.

Nu detaliez aici evenimentele din Franța ca exemplu de consecință negativă. Menționez doar că și acolo se poate vorbi de reguli și proiecte adoptate de sus în jos, ca de la sine înțelese: în deceniile postbelice, statul a construit marile ansambluri de locuințe sociale din suburbii, iar efectele de segregare și de izolare au devenit vizibile abia mai târziu. Modelul britanic a fost opusul celui francez: nu asimilarea, ci recunoașterea oficială a comunităților. Cu toate acestea, David Cameron, pe atunci prim-ministru al Regatului Unit, a rezumat astfel rezultatul: „Sub doctrina multiculturalismului de stat, am încurajat diferite culturi să trăiască vieți separate, unele de altele și de curentul dominant. Nu am reușit să oferim o viziune asupra societății căreia să simtă că vor să îi aparțină. Am tolerat chiar ca aceste comunități segregate să se comporte în moduri complet contrare valorilor noastre” (Cameron, 2011). Două modele diferite au ajuns la rezultate asemănătoare, ceea ce arată că vina nu aparține unei politici anume, ci pretenției comune că un guvern poate hotărî dinainte cum trebuie să conviețuiască oamenii și poate organiza această conviețuire prin reguli proiectate.

De ceva timp, a devenit evident că suntem la un moment în care în țările cu democrații consolidate și, prin imitație, în democrațiile postcomuniste, înclinația spre iliberalism a crescut. Eu susțin că această înclinație își are cauzele profunde în politicile economice și sociale proiectate și implementate de fața respectabilă a constructivismului. În consecință, deși în general politicienii constructiviști nu au stimulente pentru a încerca să înțeleagă consecințele pe termen lung ale deciziilor lor, de data aceasta este diferit: claritatea evidențelor că tipul ce predomină în prezent (respectabil) este amenințat de celălalt tip (iliberal) ar trebui să îi preocupe. Nu doar pentru că ar putea fi dislocați de iliberalism, ci și pentru că, așa cum arăt în articolul menționat, o societate ajunge rareori la o bifurcație, dar atunci când ajunge, alege fie mai mult liberalism de tip clasic, ceea ce ar fi ideal, ca în cazul Thatcher–Reagan, fie autoritarismul, ca în Germania și Italia interbelice, ceea ce ar fi cel mai negru scenariu. Măsurile de acest tip sunt prea numeroase pentru a fi trecute în revistă; ilustrez problema prin două: plafonarea chiriilor din Spania, un exemplu mai simplu și mai vizibil, și impozitul pe proprietate, pe care îl analizez mai pe larg.

Unul dintre mult prea numeroasele exemple de efecte nesatisfăcătoare ale unor astfel de măsuri constructiviste, și cel mai recent, deci cel mai vizibil, este piața locuințelor din Spania. Legea din 2023 a permis plafonarea creșterii chiriilor în zonele declarate „tensionate”. Un studiu recent (Pinto, 2026) arată că, în perioada T1 2024 – T4 2025, în Catalonia, unde plafonarea se aplică, prețul mediu al chiriilor a crescut mai puțin (5,7%, față de 10,8 la sută la nivel național), dar numărul anunțurilor de închiriere a scăzut cu 20,5 la sută, în timp ce în Madrid a crescut cu 3,9 la sută, iar în restul Spaniei fără Catalonia a scăzut cu 7,0 la sută. Anunțurile nu sunt totuna cu locuințele disponibile: un proprietar poate retrage locuința de pe piață sau o poate muta pe segmentul de sezon. Teoria economică prezice tocmai asemenea reacții la plafonarea prețurilor, iar diferența dintre Catalonia și restul Spaniei este în concordanță cu ea, deși studiul descrie evoluții, nu stabilește cauzalitatea. Idealista (2026) raportează că, în al doilea trimestru din 2026, față de același trimestru din 2025, numărul anunțurilor de închiriere pe termen lunga scăzut în opt din cele nouă piețe tensionate cu procente variind între 11 la sută (Barcelona) și 42 la sută (San Sebastián), singura excepție fiind creștere de 55 la sută (Girona), iar la nivel național, anunțurile permanente au scăzut doar cu 0,2 la sută, în timp ce cele de sezon au crescut cu 13 la sută.

Guvernul a răspuns crizei locuirii, ale cărei aspecte nesatisfăcătoare sunt cel puțin parțial rezultatul intervenției sale, printr-o intervenție și mai dură: decrete noi (chirii plafonate, interdicția temporară a evacuărilor, limite la achizițiile corporative), pe care Parlamentul le-a respins pe 2 octombrie (AP, 2026). Premierul Sánchez a convocat apoi alegeri anticipate pentru 29 noiembrie (Reuters, 2026). O parte din public și din politicieni continuă să pună dificultățile pe seama pieței, nu a intervenției.

Efectele nesatisfăcătoare vizibile ale intervenției guvernului spaniol, pe care principiul libertății prețurilor le anticipa, îmi servesc drept punct de plecare pentru un alt exemplu, care acționează deja, dar ale cărui efecte nesatisfăcătoare nu se văd încă la fel de clar: impozitarea proprietății, inclusiv a locuințelor și a pământului, la valoarea de piață. Ea este practicată la cote mai înalte decât la noi de elitele politice constructiviste din țările dezvoltate și, de aceea, este privită la noi ca de la sine înțeleasă, fără întrebări.

Dar nu trebuie privită așa. Fiecare om, dacă a muncit cinstit, are o avere legitimă acumulată în timp, la care se adaugă adesea ceea ce a moștenit de la părinți sau de la alți înaintași. Pentru mulți oameni, locuința, pe lângă faptul că este cea mai importantă parte a acestei averi, are o valoare afectivă și simbolică (atașamentul față de casă, de amintiri, de locul în care ai trăit). O concepție de tip rawlsian, care presupune un sine „neîmpovărat”, ignoră această valoare. Averea aceasta, și mai ales locuința, nu poate fi impozitată după o concepție politică constructivistă de acest fel fără a încălca principii (referite mai jos) care există și acționează în societate indiferent de concepțiile noastre referitoare la puterea rațiunii.

Preocuparea mea pentru exemplul impozitării la valoarea de piață a locuințelor derivă din această importanță a locuinței, dar și din faptul că impozitarea este susținută și de economiștii cu viziuni constructiviste de la noi și figurează printre punctele centrale ale programului de guvernare.

Impozitul pe proprietate are potențialul de a produce multe aspecte nesatisfăcătoare, de ale căror consecințe neintenționate economiștii ghidați de constructivism nu par să se îngrijoreze. Politicienii români ar trebui să înțeleagă asta și să țină cont că imitația practicii occidentale în domeniul impozitării nu trebuie să fie oarbă. Ar trebui să se intereseze de principiile care operează independent de voința noastră. Dacă nu se văd, nu înseamnă că principiile nu există și nu lucrează. Este mai dificil, dar mai util, să ținem cont de principii decât de ce este la modă.

Principiile obiective. Orice măsură economică se judecă mai întâi după câteva realități care nu depind de ideologie. Resursele sunt rare. Cunoașterea necesară pentru a le aloca este dispersată între milioane de oameni și nimeni nu o deține în întregime (Hayek, 1945). Prețurile sunt singurul mecanism care o transmite, prin cerere și ofertă (Mises, 1920; Hayek, 1945). Bunurile au valoare subiectivă (Menger, 1871; Jevons, 1871; Walras, 1874): cine nu vinde la prețul pieței arată că le prețuiește cel puțin la fel de mult, ținând cont de costul mutării. De aici decurge un criteriu: o politică este bună în măsura în care păstrează capacitatea prețurilor de a transmite informație și de a orienta resursele rare spre cele mai valoroase utilizări.

Ce rost are impozitul pe proprietate? Are unul, și trebuie spus. Argumentele în favoarea lui sunt cele ale economiei publice obișnuite, nu ale constructivismului, și sunt serioase. Veniturile generate de acest impozit sunt stabile și greu de evitat, fiindcă pământul și casa nu pot fi mutate într-o altă jurisdicție. El poate lega finanțarea serviciilor locale (străzi, școli, siguranță) de valoarea care se creează prin ele (Tiebout, 1956). Când serviciile bune cresc valoarea caselor, impozitul pare un preț plătit pentru ceva primit (Oates, 1969). Aceste argumente țin de ideea unui preț plătit pentru servicii. Valoarea de piață a unei locuințe reflectă, după cum am văzut, în parte serviciile locale, deci poate servi ca indicator al lor. Rămâne însă doar un indicator: nu măsoară cât folosește proprietarul din ele și nici cât poate el plăti, fiindcă unii dintre cei în vârstă sunt bogați în active și săraci în numerar (house rich, cash poor). Argumentele justifică astfel existența unui impozit local, dar nu stabilesc singure că baza lui trebuie să fie valoarea de piață.

Argumentele liberale, ancorate în principii

• Cunoașterea. Critica obișnuită din literatură vizează mai ales erorile de evaluare și problema lichidității (de exemplu Berry, 2021). Obiecția de aici este de principiu: valoarea de piață a unui bun nevândut nu există. Există doar estimarea unui evaluator, adică exact tipul de cunoaștere pe care administrația nu o poate avea (Hayek, 1945).
• Previzibilitatea legii. Dacă baza impozabilă este reevaluată periodic de o birocrație, obligația fiscală depinde de o decizie discreționară, nu de o regulă generală (Hayek, 1960).
• Consumul de capital. Impozitele pot reduce stocul de capital (Mises, 1949, cap. XXXII). Principiul fusese formulat deja de Constant: impozitele „trebuie să greveze venitul și niciodată capitalul”, fiindcă un stat care impozitează capitalul „pregătește ruina indivizilor” (Constant, 1806, cartea XI, cap. 6, pp. 214–215). O taxă anuală pe stoc, nu pe venit, se repetă asupra aceluiași bun. La un randament de 3 la sută și o rată de 1 la sută, statul ia o treime din randament; la un randament de 1 la sută, îl ia în întregime; iar sub 1 la sută, diferența se plătește din capital.
• Consumul de capital în cazul locuinței. În cazul unei locuințe, randamentul este chiria încasată. Problema se complică pentru proprietarul care locuiește în ea: pentru acesta, randamentul este chiria pe care o economisește, pentru că nu o plătește. Prețul de piață este chiria împărțită la diferența dintre rata dobânzii și creșterea așteptată a chiriei. De exemplu, la o chirie de 60.000 de lei pe an, în condiții de dobânzi scăzute și așteptări de creștere a chiriei, rata de actualizare ar putea fi de 3 la sută, iar prețul locuinței de 2 milioane de lei. Dacă, la aceeași chirie, dobânzile sunt înalte și așteptările moderate, rata de actualizare ar putea fi de 5 la sută, iar prețul de 1,2 milioane de lei. La o rată a impozitului pe proprietate de 1 la sută, impozitul este de 20.000 de lei pe an în primul caz și de 12.000 de lei în al doilea, deși chiria, adică consumul de locuință, este aceeași. În plus, locuința a fost cumpărată din venituri deja impozitate, iar impozitul anual se plătește tot din venituri impozitate și crește odată cu valoarea locuinței, chiar dacă venitul proprietarului nu crește.
• Valoarea subiectivă și vânzarea silită. Impozitul pe valoarea de piață nu taxează doar un venit nerealizat. Când proprietarul nu are lichiditatea necesară și vinde ca să plătească, el vinde sub valoarea lui subiectivă (Menger, 1871). Diferența dintre ce prețuia și ce a primit este o pierdere reală, pe care nici statul, nici piața nu o înregistrează și nimeni nu o compensează. Impozitul forțează astfel un schimb pe care proprietarul nu l-ar fi făcut de bunăvoie. Asta e mai grav decât simpla taxare a unui venit nerealizat.

Argumentele adversarilor și principiile ocolite

• „Terenul are ofertă inelastică, deci impozitul nu distorsionează” (George, 1879). Aici principiul cererii și ofertei joacă în favoarea adversarilor liberalismului clasic. Dar separarea valorii terenului de cea a construcției este tot o problemă de cunoaștere, iar principiul ignoranței nu dispare (Hayek, 1945). O discut mai jos, la „Un punct incomod”.
• „Evaluarea poate fi făcută decent cu date și modele statistice.” Ocolește faptul că modelul reproduce prețurile trecute, nu valoarea subiectivă a proprietarului și nici evoluția viitoare a pieței.
• „Impozitul se capitalizează în preț, deci cumpărătorul nou nu pierde.” Acest tip de argument este prezentat, de exemplu, de Oates (1969). Este adevărat, dar pierderea cade pe proprietarii existenți. Să luăm o locuință cu valoarea de piață de 2 milioane de lei, care aduce o chirie (reală sau imputată) de 112.000 de lei pe an, și o valoare impozabilă de 1,2 milioane, cu o rată a impozitului de 1 la sută și o rată de actualizare de 5 la sută; toate celelalte rămân neschimbate, iar cifrele sunt ilustrative. Dacă baza de calcul trece brusc la valoarea de piață, proprietarul care rămâne în locuință nu consumă mai mult, dar plătește mai mult: impozitul anual crește cu 56 la sută, de la 12.000 de lei (1% din 1,2 milioane) la 18.667 de lei (1 la sută din noua valoare de piață, de aproximativ 1,87 milioane). Valoarea locuinței scade, în același timp, de la 2 milioane la aproximativ 1,87 milioane de lei, adică cu 133.333 de lei, exact valoarea prezentă a impozitului suplimentar, actualizat la 5 la sută. Pierderea o suportă proprietarul actual, indiferent dacă are sau nu credit; dacă are, ea reprezintă o parte mai mare din capitalul lui propriu, pentru că datoria rămâne neschimbată. Cumpărătorul care intră pe piață după ce schimbarea este cunoscută nu pierde, deoarece plătește un preț mai mic, care compensează impozitul mai mare. Această din urmă afirmație este adevărată doar dacă schimbarea este credibilă și piața o încorporează integral în preț; dacă ea este considerată reversibilă sau se capitalizează parțial, o parte din pierdere ajunge și la cumpărător. Cu cât schimbarea este mai bruscă și mai puțin anticipată, cu atât pierderea cade mai concentrat pe cei care au cumpărat chiar înainte de ea.
• „Locuința ocupată de proprietar are un tratament avantajos, deoarece randamentul ei nu este impozitat, iar impozitul pe proprietate compensează acest avantaj.” Prima parte a argumentului este susținută în Mirrlees et al. (2011, pp. 395–396): ei descriu tratamentul locuinței ocupate de proprietar ca pe o părtinire în favoarea proprietarului-ocupant. Cealaltă parte a argumentului (compensarea prin impozitul pe proprietate) este însă argumentul adversarilor, nu al lor; autorii critică impozitul de acest tip și propun în loc un impozit pe serviciile locuinței. Obiecția are forță, dar vizează o altă bază: dacă scopul este impozitarea consumului de locuință, ar trebui impozitată chiria imputată, un flux anual, nu valoarea de piață a stocului, care depinde și de rata dobânzii și de așteptările pieței, nu doar de consumul de locuință. Chiria imputată este însă o mărime pe care administrația nu o poate observa direct, ci doar estima (Hayek, 1945). Mai mult, impozitul pe valoarea de piață se plătește și atunci când locuința nu produce niciun venit în numerar.
• „Este greu de evitat.” Locuitorii pot pleca (Tiebout, 1956), dar baza impozabilă nu, iar asta permite creșterea sarcinii fiscale fără pierderea bazei și slăbește disciplina asupra cheltuielilor statului (Brennan și Buchanan, 1980).

Un punct incomod. Dacă ne ținem de principiile economice, un impozit pe renta pură a terenului este cel mai puțin distorsionant dintre toate. Henry George l-a propus ca impozit unic (George, 1879), iar Milton Friedman l-a numit expres „cel mai puțin rău impozit” (Friedman, 1978). Ar fi necinstit să ocolim asta, în discuția de aici. Separarea terenului de construcție rămâne o problemă de cunoaștere, dar una de grad: a estima un singur element, a cărui ofertă este inelastică, este mai ușor decât a estima o valoare compusă, deși și aici rămâne o marjă de eroare. De aceea, dacă un impozit pe proprietate trebuie păstrat, cea mai apărabilă formă este cea care taxează doar renta terenului, cu rată mică și predictibilă.

Consecințele nesatisfăcătoare. Când impozitul se plătește pe valoarea de piață, un cartier care se scumpește crește automat obligația fiscală a celor care locuiesc acolo de mult, indiferent de veniturile lor. Pensionarul și familia cu venit stabil plătesc mai mult fără ca veniturile lor să fi crescut. Unii vând și pleacă, dar vânzarea lor nu arată că locuința valora mai puțin pentru ei. Arată că impozitul le-a schimbat constrângerea bugetară. Ei vând sub valoarea lor subiectivă, iar pierderea nu o compensează nimeni. Așa se schimbă populația unui cartier: nu prin alegerile libere ale locuitorilor, ci prin presiunea fiscală. Impozitarea la valoarea de piață generează și alte efecte nesatisfăcătoare, greu de cuantificat, precum stresul și efecte asupra sănătății legate de instabilitatea locativă. De obicei se presupune că impozitul pe proprietate îi afectează mai ales pe cei cu proprietăți mai valoroase, dar acest lucru nu este adevărat cu necesitate: un studiu pe milioane de vânzări de locuințe din SUA arată că locuințele din decila inferioară de preț sunt evaluate, raportat la prețul lor de vânzare, la o valoare de circa două ori mai mare decât cele din decila superioară (Berry, 2021), ceea ce face ca locuințele ieftine să plătească proporțional mai mult. Efectul este dublu: pensionarii ale căror case se scumpesc plătesc impozit pe o avere pe care nu o pot folosi, iar proprietarii de locuințe ieftine plătesc proporțional mai mult decât cei bogați. În primul caz, impozitul cade pe o avere nerealizată; în al doilea, pe una supraevaluată. În ambele, plătitorii sunt deconectați de ceea ce câștigă sau pot plăti și legați, în mod artificial, de estimarea administrației privind valoarea bunurilor lor.

Când finanțarea unor activități depinde în mare măsură de baza fiscală locală, comunitățile bogate au venituri mai mari la o rată de impozit mai mică, iar cele sărace adună mai puțin cu o rată mai mare. De exemplu, în SUA, comunitățile caută să-și protejeze baza fiscală prin reguli de zonare ce stabilesc dimensiuni mai mari pentru loturile minime pe care se poate construi o casă. Impozitul pe proprietate finanțează serviciile locale, dar o locuință ieftină plătește puțin și folosește servicii asemănătoare cu cele ale uneia scumpe. Zonarea o exclude, iar în comunitate pot intra mai alescei care își permit o locuință care să acopere, prin impozit, costul serviciilor. Fischel (2015) folosește pentru acest mecanism termenul „zonare fiscală”, iar proprietarii de locuințe sunt, în analiza lui, sprijinul politic al acestor restricții (Fischel, 2001). Rezultatul este o segregare teritorială, iar impozitul pe proprietate contribuie la aceasta.

În România, bugetele locale depind mult de transferuri de la bugetul de stat și de cote din impozitul pe venit colectat pe teritoriul respectiv, iar impozitul pe clădiri și teren este o parte mai mică. Asta face ca mecanismul pe care tocmai l-am descris să lucreze mai slab. Totuși, în măsura în care finanțarea locală se va baza mai mult pe impozitul pe proprietate, poate apărea același stimulent de mai sus. Efectul ar putea fi similar cu cel din SUA, dar mai atenuat.

Concluzie. Impozitul pe proprietate are un rost în economia publică: venit stabil, greu de eludat, legat de serviciile locale. Dar, în forma lui generalizată, la valoarea de piață, el este o intervenție care ignoră ce nu poate ști inițiatorul ei și care produce consecințe nesatisfăcătoare. În SUA tinde să strămute populații, să adâncească inegalitatea și să agraveze segregarea urbană; la noi, unde impozitul are deocamdată o pondere mică în finanțarea locală, ar putea produce, dacă ponderea crește, efecte similare, dar mai slabe. Dacă un impozit pe proprietate trebuie păstrat, cea mai apărabilă formă rămâne cea limitată la renta terenului, chiar dacă și aici rămâne o marjă de eroare.

Dar, ca în cazul controlului chiriilor din Spania, dificultățile politice generate de consecințele măsurilor ce par de la sine înțelese, dar încalcă principii, devin vizibile  abia cu întârziere, când nu mai pot fi recunoscute ca efecte ale unor politici anterioare. Economia poate arăta cine suportă impozitul și ce efecte produce. Ea nu poate spune însă cât din proprietatea unei persoane are statul dreptul să ia: la ce nivel un impozit încetează să fie un preț plătit pentru servicii și devine o luare silită este o judecată de valoare, nu un rezultat economic. Cetățenii pot face această alegere pe deplin doar dacă cunosc consecințele nesatisfăcătoare pe care le produce impozitul. De aceea este important ca ele să fie spuse înainte să devină vizibile.

Altfel, tot extinzând astfel de intervenții, constructivismul politic pe care în articolul Cele două fețe ale unui anume corp politic îl numesc, oximoronic, „respectabil”, va face loc unui constructivism pe care îl numesc iliberal. Și tot așa, până când, la un moment dat, pe care în acel articol îl explic în detaliu, societatea o apucă, rareori, fie pe o cale autoritară, ca în anii 1930, fie pe o cale liberală, ca în anii 1980.

Referințe

Associated Press (2026). What to know about Spain’s housing protests sparked by the eviction of the 87-year-old Maricarmen, APnews.com, octombrie.

Berry, C. R. (2021). Reassessing the Property Tax. SSRN, working paper.

Brennan, G., și Buchanan, J. M. (2000) [1980]. The power to tax: Analytical foundations of a fiscal constitution, în The Collected Works of James Buchanan, Volume 9, Liberty Fund.

Buckley, M. (2015). Political constructivism. Internet Encyclopedia of Philosophy. https://iep.utm.edu/political-constructivism/ (accesat la 18 octombrie 2026).

Cameron, D. (2011, 5 februarie). PM’s speech at Munich Security Conference. Gov.uk.

Constant, B. (2003) [1806]. Principles of Politics Applicable to All Governments (E. Hofmann, Ed.; D. O’Keeffe, Trans.). Liberty Fund. (Lucrarea originală: Principes de politique applicables à tous les gouvernements, scrisă în 1806, publicată în 1980).

Croitoru, L. (2026). Cele două fețe ale unui anume corp politic, luciancroitoru.ro.

Fischel, W. A. (2001). The Homevoter Hypothesis. Harvard University Press.

Fischel, W. A. (2015). Zoning Rules! Lincoln Institute of Land Policy.

Friedman, M. (1978). „Milton Friedman Interviewed”. The Times Herald (Norristown, PA), 1 decembrie 1978; reprodus și în Human Events 38(46), 18 noiembrie 1978.

George, H. (1935) [1879]. Progress and Poverty, Robert Schalkenbach Foundation.

Hayek, F. A. (1945). „The Use of Knowledge in Society”. American Economic Review, 35(4), pp. 519–530.

Hayek, F. A. (1960). The Constitution of Liberty. University of Chicago Press.

Hayek, F. A. (1988). The Fatal Conceit: The Errors of Socialism (W. W. Bartley III, Ed.). Routledge.

Idealista (2026). La caída de la oferta de alquiler permanente sigue destacando en las zonas tensionadas. idealista/news, 21 iulie. https://www.idealista.com/news/inmobiliario/vivienda/2026/07/21/906782-la-caida-de-la-oferta-de-alquiler-permanente-sigue-destacando-en-las-zonas

Jevons, W. S. (2013) [1871]. The theory of political economy. Palgrave Classics in Economics.

Menger, C. (2004) [1871]. Principles of economics (traducere de J. Dingwall & B. F. Hoselitz; introducere de F.A. Hayek), Ludwig von Mises Institute (Lucrarea originală în germană: 1871).

Mirrlees, J., Adam, S., Besley, T., Blundell, R., Bond, S., Chote, R., Gammie, M., Johnson, P., Myles, G., & Poterba, J. (2011). Tax by design, Institute for Fiscal Studies.

Mises, L. von (1935) [1920]. Economic calculation in the socialist commonwealth. In F. A. Hayek (Ed.), Collectivist economic planning, pp. 87–130, Routledge (Lucrarea originală în germană: 1920).

Mises, L. von (1949). Human Action. Yale University Press.

Oates, W. E. (1969). The Effects of Property Taxes and Local Public Spending on Property Values: An Empirical Study of Tax Capitalization and the Tiebout Hypothesis,  Journal of Political Economy, 77(6), pp. 957–971.

Pinto, F. (2026). La Ley 12/2023 por el derecho a la vivienda: un primer balance empírico. Fedea, Colección Apuntes nr. 2026-15, 8 iunie 2026.

Rawls, J. (1999). A theory of justice. Ediția revizuită, Harvard University Press.

Reuters (2026). Spain approves housing decrees that triggered snap election. Reuters.com, octombrie.

Sandel, M. J. (1983). Liberalism and the limits of justice. Cambridge: Cambridge University Press.

Sandel, M. J. (1984). The procedural republic and the unencumbered self. Political Theory, 12(1), pp. 81–96.

Tiebout, C. M. (1956). „A Pure Theory of Local Expenditures”. Journal of Political Economy, 64(5), pp. 416–424.

Walras, L. (1954) [1874]. Elements of pure economics, or the theory of social wealth (W. Jaffé, Trans.), George Allen and Unwin Ltd. (Lucrarea originală în franceză: 1874–1877).