Acest articol încheie un ciclu de câteva articole dedicate analizei celei mai lungi crize politice românești (aproape șase luni de guvern interimar: 5 mai-20 octombrie 2026). În această vară am propus o teorie politică capabilă să descrie forțele care modifică scena politică occidentală și mecanismul prin care democrațiile postcomuniste imită acea mișcare (vezi articolul „Cele două fețe ale unui anume corp politic”, pe blogul personal).

Pe baza acestei teorii, în articolul „Guvernul Niculescu la test: trei predicții înainte de vot” (blogul personal) am făcut trei predicții: (i) AUR va evita un vot de respingere, prin absență sau abținere; (ii) PSD nu va purta singur costul guvernării; și (iii) costul guvernării anticipat la momentul deciziei va fi purtat de un partid din afara nucleului dur al corpului politic, adică din afara PSD și AUR. Rămânea legat de guvernare, adică accepta să facă parte din guvern, un partid care nu-și permite să refuze guvernarea.

Pe baza acestor predicții am stabilit o listă de posibile combinații de partide și le-am împărțit în votabile și nevotabile. Un partid trecea dintr-o combinație nevotabilă într-una votabilă când costul refuzului de a participa la guvernare depășea costul guvernării. Între cele nevotabile era și formula unui guvern tehnocrat sau cu premier independent, fără miniștri PNL sau USR, chiar dacă PNL îl votează din afară (formula anunțată de domnul Eugen Tomac). O astfel de combinație nu era compatibilă cu predicția 3, iar PNL nu ar fi votat-o. În plus, am făcut o precizare care nu decurge din teoria corpului politic: votabilitatea sau nevotabilitatea unei combinații se poate schimba dacă Președintele României anunță alegeri anticipate, posibile după respingerea guvernului Siegfried Mureșan. Credibilitatea anticipatelor este un factor care poate face costul refuzului mai mare decât costul guvernării.

Sunt dator față de cititorii care au urmărit dezvoltarea acestei teorii și aplicarea ei la diferite faze ale crizei politice să clarific cum a funcționat ea și în actul final al crizei și ce am învățat de aici. În cele ce urmează voi confrunta mai întâi rezultatul cu predicțiile, judecate după criteriile fixate înainte de vot. Apoi voi arăta că unul dintre aceste criterii, cel privind credibilitatea amenințării cu anticipatele, a fost greșit ales și ce rezultă dacă îl corectez.

Rezultatul. Pe data de 20 octombrie 2026, guvernul a fost învestit cu 280 de voturi „pentru” și 58 „împotrivă”. Cel puțin 11 dintre cele 17 ministere, între care Internele, Justiția, Apărarea și Sănătatea au revenit la PSD. Celelalte, printre ele Finanțele și Externele, au revenit unor tehnocrați. PNL a votat guvernul, dar nu intră într-o coaliție cu PSD.

Predicția 1. Parlamentarii AUR au decis să nu fie prezenți la momentul votului (HotNews, 20.10.2026), deci nu a existat un vot de respingere din partea lor. Predicția e confirmată.

Predicția 2. Premierul nu e membru PSD. Partidul deține însă cel puțin 11 dintre cele 17 ministere, iar ceilalți miniștri sunt tehnocrați, astfel că, în fond, niciun alt partid nu poartă costul guvernării alături de PSD. Litera predicției ar permite o altă lectură, dar a mă sprijini pe ea ar însemna să salvez predicția printr-o formalitate. Judecată după criteriul fixat înainte de vot, o consider infirmată.

Predicția 3 și regula nominalizărilor. Guvernul nu are miniștri PNL sau USR, iar PNL îl votează din afară. E exact cazul pe care l-am trecut, înainte de vot, în lista combinațiilor nevotabile („chiar dacă PNL îl votează din afară”). Judecate după criteriul fixat înainte de vot, predicția 3 și regula nominalizărilor sunt infirmate, pentru că o combinație nevotabilă a obținut învestitura.

Credibilitatea perspectivei alegerilor anticipate: de jure și de facto. În articolul publicat pe 13 octombrie, chiar înainte ca PSD să-și anunțe participarea cu 11 miniștri în viitorul guvern Niculescu, am scris: „Consider amenințarea (în sensul de perspectivă materializabilă, pentru a elimina orice interpretare greșită a termenului) credibilă doar dacă președintele declară public, înainte de vot, că va dizolva Parlamentul în cazul unui nou eșec.” O asemenea declarație nu a existat. Nu modific retroactiv acest criteriu și nu ascund verdictul care decurge din el: predicțiile 2 și 3 și regula nominalizărilor sunt infirmate.

Cred însă că, cerând o declarație publică, criteriul meu avea în vedere o credibilitate de jure, dacă mă pot exprima așa, în vreme ce amenințarea a acționat de facto, din două motive. Primul: contrastul dintre momentul Mureșan și momentul Niculescu. Înainte de votul asupra guvernului Mureșan, președintele a spus public că vrea să excludă alegerile anticipate și că ele nu sunt o soluție (Euronews, 23.09.2026; Wall-Street.ro, 29.09.2026), iar după respingerea acelui guvern le-a respins din nou (Euronews, 1.10.2026). În cazul guvernului Niculescu, din câte știu, nu a mai făcut nicio referire expresă, iar renunțarea la o poziție repetată relativ frecvent până atunci (de trei ori în opt zile) putea fi citită ca o ușă lăsată deschisă. Pe 13 octombrie, înaintea deciziei PSD, presa a relatat, din surse, că președintele le-ar fi transmis liderilor de partide că va dizolva Parlamentul dacă nu se ajunge la o înțelegere. UDMR a numit relatarea „o cacealma”, iar USR „o bârfă lansată de PSD”. Al doilea motiv: domnul Niculescu avea în mod real și onest această alternativă printre mijloacele sale de negociere. Am aflat asta abia a doua zi, din surse pe care le consider credibile, dar faptul exista înainte de decizia PSD.

Privind retrospectiv, consider că am greșit formulând acel criteriu în termeni de jure. Teoria nu spune că un partid – în acest caz PSD – rămâne legat atunci când președintele face o anumită declarație, ci atunci când nu își mai permite refuzul. Ce contează este, deci, credibilitatea anticipatelor, care nu este neapărat mai mare dacă ia o formă de jure. O declarație publică nu era nici necesară, pentru că o amenințare poate fi credibilă fără ea, nici suficientă, pentru că o declarație poate rămâne necredibilă. Am ales un indicator ușor de verificat în locul lucrului pe care ar fi trebuit să-l indice.

Judecat după credibilitatea de facto, episodul arată astfel: PSD a refuzat să guverneze cât timp și-a permis refuzul și a intrat la guvernare abia când costul guvernării a scăzut sub cel al refuzului, adică exact după regula teoriei. Precizarea de dinainte de vot, privind credibilitatea anticipatelor, s-ar aplica, iar guvernul PSD ar trece, pentru această nominalizare, în lista combinațiilor votabile. Condiția teoriei – costul guvernării să fie sub costul refuzului – s-a putut îndeplini în două feluri, care nu se exclud. Primul: dacă PSD a crezut că președintele ar declanșa anticipate, costul refuzului a crescut pentru el. Al doilea: apariția independenților (premier non-PSD, Finanțe și Externe la tehnocrați, PNL votând din afară) a scăzut costul guvernării pentru PSD, deoarece o parte din el cade acum asupra altora. Dacă cele două mecanisme au lucrat împreună, o parte din costul politic revine și președintelui. Dizolvarea Parlamentului depinde de decizia lui, deci el e singurul care poate face credibilă perspectiva alegerilor anticipate. De aceea, orice reproș ar conține ideea că PSD a fost împins să guverneze prin perspectiva anticipatelor l-ar viza și pe președinte. Din datele de până acum nu pot spune care mecanism a cântărit mai mult.

Nu pot cere cititorului să accepte această a doua lectură doar pe cuvânt. Ea se sprijină pe semnale care existau înaintea deciziei PSD, nu după ea, dar criteriul care le face relevante îl formulez abia acum. Las deci cititorul să cântărească cele două lecturi. După criteriul fixat dinainte, teoria a greșit forma guvernului. După mecanismul pe care predicțiile îl aplicau de facto referitor la credibilitatea alegerilor anticipate, comportamentul PSD îl confirmă. Pentru episoadele viitoare, corectez criteriul: amenințarea cu dizolvarea va fi judecată după semnale observabile stabilite dinainte, inclusiv după schimbarea anticipabilă în mod credibil a poziției publice a președintelui, nu după existența unei declarații exprese.

Ce nu pretind. Nu pretind că deciziile partidelor au fost coordonate și nici că teoria epuizează motivele fiecărui actor. În afara logicii prezentate în teoria corpului politic, PNL putea refuza guvernarea cu PSD și din calcul electoral, în anticiparea alegerilor din 2028. AUR putea lipsi și ca să-și păstreze imaginea anti-sistem, iar domnul Grindeanu putea avea în vedere și controlul intern al partidului. Teoria nu reduce aceste motive la unul singur. Ea susține altceva: oricare ar fi motivele, constrângerile în care acționează partidele tind să producă același rezultat observabil, anume că costul ajunge la cel care nu își permite să refuze. Ce adaugă teoria este regularitatea, adică același tipar la actori diferiți și în cicluri diferite, precum și predicții care pot fi infirmate. O teorie care nu poate fi infirmată nu spune nimic. Episodul Niculescu arată că predicțiile acestei teorii pot fi infirmate (condiția popperiană esențială) și că, atunci când un criteriu se dovedește greșit ales, el trebuie corectat la vedere, nu în tăcere. Cred că, odată corectat criteriul, teoria rămâne valabilă: comportamentul PSD este exact cel pe care mecanismul ei îl descrie. Confirmarea propriu-zisă o va da însă primul episod judecat după criteriul corectat, fixat dinainte.

În loc de încheiere. Oricare dintre cele două lecturi ar fi preferată, intrarea PSD la guvernare nu e o veste proastă. Am menționat în prezentarea teoriei că o veste bună ar fi aceea ca tiparul în care un partid sanitar acceptă să rămână legat de costul guvernării ar începe să cedeze: fața aflată la guvernare nu și-ar mai putea transfera costul și ar ajunge să-l plătească ea însăși. Prin intrarea PSD la guvernare în plină încetinire economică, exact acest lucru pare să înceapă.

Testul se mută acum de la vot la guvernare. Contează dacă PSD face reformele necesare chiar și când economia încetinește, adică dacă menține corecția fiscală și nu revine la politici prociclice. Primele condiții anunțate, indexări și eliminarea contribuției la sănătate pentru unele categorii, ar putea merge în sens opus dacă sunt făcute fără continuarea ajustării spre limite sustenabile ale deficitului bugetar, dar un program se judecă după ce se aplică, nu după ce se anunță. Dacă PSD va menține totuși corecția, va fi tocmai scenariul prezis de teorie: dacă partidele sanitare nu mai acceptă sacrificiul, fața aflată la guvernare e nevoită să guverneze în recesiune și să-și corecteze propriile erori de politică fiscală, iar aceste corecții îi limitează capacitatea de a-și păstra poziția dominantă. Ar fi un semn în direcția bună: primul semn al slăbirii mecanismului, care poate duce, în timp, la fisurarea coeziunii elitelor ce alcătuiesc corpul politic și la o presiune mai mare asupra predispoziției lor de a se sustrage unei separații autentice a puterilor în stat.

Episodul Niculescu nu închide testarea teoriei. Vor exista alte episoade, care îi vor confirma sau infirma predicțiile, în România și, poate, în alte democrații postcomuniste cu o structură asemănătoare. Ceasul politic al Occidentului continuă să bată, iar corpul politic, cu ambele sale fețe, rămâne pregătit să-i urmeze mișcarea. Rămâne de văzut, în anii ce vin, dacă și când va apărea, în sfârșit, acea bifurcație rară spre care, potrivit teoriei, societatea occidentală tinde doar arareori, dar tinde.